prima pagina

Prin comparaţie cu ampla, complexa monografie a lui George Ardeleanu despre N. Steinhardt, cu care se înrudeşte pe departe, recentul volum al lui Tudorel Urian despre „vieţile lui Alexandru Paleologu“ (la origine o teză de doctorat, cu un titlu sugerat de profesorul Ion Pop) face o figură modestă cu cele sub 150 de pagini ale sale, la care se adaugă o sumă de anexe: un material din Ziua despre deconspirările CNSAS realizate în preajma alegerilor din 2000, două interviuri acordate de regretatul eseist şi om politic, câteva rapoarte informative din arhivele CNSAS şi câteva facsimile după documente de arhivă.

Nu e vorba nici măcar de un volum gen „viaţa şi opera“, căci „opera“ e luată în discuţie strict colateral, în măsura în care prezintă legături cu biografia, căreia i se subordonează. Mai mult, însăşi exhaustivitatea biografică pare departe de a fi o ţintă.

Autorul cărţii nu insistă decât asupra unor episoade relevante, care nu acoperă întregul traseu al existenţei publice sau private avute în vedere. Trebuie spus, în această ordine de idei, că actualul cronicar al României literare l-a cunoscut destul de bine pe „conu Alecu“ în ultimul său deceniu de viaţă, iar în anul 2003 a îngrijit, împreună cu Cristian Bădiliţă, volumul omagial Nostalgia Europei. Nu-i de mirare că reconstituirea biografică pe care ne-o propune are o componentă memorialistică substanţială - şi asumată. Ea conferă un plus de autenticitate şi de căldură umană unei cărţi limpezi şi captivante. Paralelismul cu monografia lui George Ardeleanu ar putea continua, deşi paralelele sunt vizibil inegale: dacă Urian şi-a cunoscut direct „modelul“, George Ardeleanu l-a cunoscut pe Steinhardt doar pe cale livrescă. Ambele volume conţin laborioase investigaţii în arhivele CNSAS, iar „personajele“ lor sunt strâns legate. În pofida faptului că Steinhardt a refuzat orice colaborare cu Securitatea, iar Paleologu a făcut „pactul cu diavolul“ (recunoscându-l însă într-o vreme când alţii nu ştiau cum să-l ascundă mai bine!), cei doi supravieţuitori ai interbelicului au fost foarte buni prieteni. Atât de buni, încât una dintre copiile primei versiuni a Jurnalului fericirii i-a fost încredinţată lui Paleologu însuşi – despre care Steinhardt bănuia că e informator! –, iar acesta din urmă a ştiut s-o încredinţeze unei persoane care a păstrat cel mai adânc secret asupra ei, până după căderea comunismului. „Persoana“ în cauză era Georgeta Dimisianu, cea căreia i se datorează inclusiv scrierea şi publicarea principalei cărţi a lui Alexandru Paleologu: Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu…

Sigur, cartea va fi citită şi comentată în special pentru „dezvăluirile“ sale privind relaţia, sinuoasă, cu Securitatea, profilul biografic fiind permanent concurat de studiul de caz. Biografia „de suprafaţă“ e dublată, de la un punct încolo, de cea „secretă“: căci, după convertirea „livrescă“ la catolicism şi intrarea în masonerie, ca formă (iluzorie) de protecţie „universalistă“ în faţa comunismului, după existenţa clandestină din anii 50 şi arestarea din 1959, Alexandru Paleologu intră sub zodia Securităţii, iar eliberarea sa voluntară din 1984 şi mărturisirea timpurie din 1988 nu vor putea împiedica linşajul mediatic din noiembrie 2000, petrecut imediat după… conferirea Premiului de Excelenţă în cultura română. Examinarea „dosarului Paleologu“ constituie, de departe, principala contribuţie a acestui volum, care completează astfel un puzzle mai vast al procesului Noica-Pillat din care fac parte, pe lângă citatul volum al lui George Ardeleanu, şi Anatomia mistificării de Stelian Tănase şi o întreagă suită de cărţi-document… Ce se poate spune, pe scurt, despre tehnica investigaţiei este faptul că autorul procedează întotdeauna riguros şi corect, adunând cu răbdare probe din toate sursele disponibile. Urian citeşte bine textele, subtextele şi contextele, evitând să tragă concluzii pripite înainte de a pune totul în balanţă şi preferând să-şi suspende judecata în lipsa datelor necesare. O discuţie separată ar merita episodul deconspirărilor CNSAS, episod ce a dus, cum se ştie, la stigmatizarea bătrânului scriitor şi politician liberal acuzat de „poliţie politică“ şi pus la zid de foşti prieteni. Pe nedrept – arată, cu probe de arhivă, Urian, deşi nu neagă eventualele efecte negative ale infiltrării informatorului „Marin Oltescu“ în anturajul vechilor politicieni ai PNL.

Autorul este însă deplin îndreptăţit să denunţe „reaua credinţă, ignoranţa şi ticăloşia“ celui care a postat pe Wikipedia acest „enunţ-şoc“ despre „Alecu“ Paleologu: „…a fost un scriitor, eseist, critic literar, diplomat şi colaborator cu regimul Antonescu până în 1944, colaborator cu Securitatea şi sistemul comunist după 1989“, echivalent unei ucideri în efigie. Dincolo de enormitatea unor etichete ignare ca „legionar“ şi „fascist“, stigmatul de „colaborator al Securităţii“ ridică probleme mai delicate.

Că, pe durata celor peste două decenii de colaborare (1963-1984), doar două delaţiuni au fost plătite, iar majoritatea au avut efecte nule sau chiar pozitive se vede şi din dosarul disponibil din arhivele CNSAS, în acord cu mărturisirile scriitorului, de mai târziu. Vedem, de asemenea, cum, printr-un concurs de împrejurări, proaspătul „reeducat“ a fost ferit de publicarea unor texte denigratoare despre exilaţii Emil Cioran şi Mihai Fărcăşanu, pe care totuşi le-a scris, în celulă, pentru Glasul patriei. Cu adevărat grave prin efectele lor rămân delaţiunile verbale comise în 1960 la provocarea unui oarecare Duşan Mateovici, naive şi involuntare, desigur, dar care au dus la arestarea şi moartea unor prieteni precum Mihai Rădulescu. Chiar şi în acest caz, Tudorel Urian refuză însă – şi bine face – atitudinea de procuror moral: „Cred că nimeni dintre cei care nu au trăit experienţe comparabile nu are dreptul moral să-l judece. Mi-aş dori însă imens să pot discuta cu Alexandru Paleologu, în abstract, la o cafea, un asemenea caz“. Cu atât mai mult cu cât episodul deconspirării nu pare deloc inocent. Potrivit lui Al. Paleologu, reprezentanţii partidelor istorice din CDR „ocupau nişte funcţii de miniştri, fără a avea însă nicio putere, pentru că întregul aparat al ministerelor era ocupat de aceiaşi oameni rămaşi de pe urma lui Ceauşescu şi, ulterior, a FSN. Cred că scopul Consiliului a fost acela de a compromite aceste două partide care ar fi trebuit să fie aliate…“. De meditat...

În general, cartea excelează prin echilibru şi exactitate documentară. Autorul nu ţine să-şi apere „obiectul“ în pofida evidenţelor, dar îl înconjoară cu o (meritată) admiraţie afectuoasă. Foarte frumoase sunt reconstituirile copilăriei şi adolescenţei scriitorului, cu „modelele“ lor (de la Alice Voinescu, iubirea platonică a tatălui, şi Artur Voitinovici, straniul profesor de chimie de la Liceul „Spiru Haret“, la reperele livreşti reprezentate de Caragiale, Montaigne, Goethe, Zarifopol, Tolstoi, Dostoievski).

La fel de reuşite sunt şi paginile despre genealogia sa familială, cu o discretă rezervă pusă speculaţiilor – nici confirmate, nici infirmate de autorul Alchimiei existenţei – privind descinderea sa din familia Palelologilor bizantini. Fine observaţii de detaliu conţin secvenţele despre Constantin Noica şi N. Steinhardt sau paralelismele cu Mihai Şora. Iar aventurile incognito din anii 1949-1955, când Alexandru Paleologu, urmărit de comunişti pentru tăinuire de transfugi, îşi confecţionează o identitate falsă (Ion Crăifăleanu) şi se ascunde pe unde apucă (la prieteni, inclusiv în refugiul familiei Noica de la Câmpulung, la un spital de boli mintale etc.) sunt reconstituite cvasirocambolesc. Din păcate, cu excepţia episodului parizian al „ambasadorului golanilor“, al „deconspirării“ şi al „pregătirii pentru moarte“ – o moarte grăbită de lovitura din toamna lui 2000 - etapa postdecembristă e tratată prea succint, ca şi cea a anilor 60-80, în vreme ce unele formulări naive („În cei 86 de ani de viaţă, scriitorul a dat mâna cu mai toţi oamenii pe care i-a admirat…“) sau expunerea didactic-conclusivă din final puteau lejer lipsi.

Tudorel Urian recompune o imagine densă, ataşantă a personalităţii celui consacrat în imaginarul postdecembrist drept „ultimul autentic boier român“: un spirit liber care a ştiut să-şi trăiască şi să-şi asume până la capăt împlinirile, compromisurile şi inconsecvenţele. Principalul merit al cărţii stă însă în limpezirea credibilă a imaginii unei vieţi umbrite în ultima vreme de stigmatizări pripite. O viaţă, în felul ei, exemplară, chiar dacă nu în registru „eroic“, ci într-unul „uman, prea uman“. //

// TUDOREL URIAN
//Vieţile lui Alexandru      Paleologu
// Editura Vremea, 
    Colecţia Fapte, idei,
    documente
// Bucureşti, 2010