Realitatea trasă de păr

Asistăm la o pervertire galopantă a realităţii celei mai mundane, în care publicul devine captivul unei realităţi construite doar pentru ca el să nu-şi dezlipească ochii şi emoţiile de la ea.

Duminică după-amiază ninsoarea alterna cu lapoviţa şi, cum urma să fac un drum prin oraş, am deschis televizorul să văd cum e prin Bucureşti. M-am îngrozit. Atât ţara, cât şi Capitala erau arătate ca fiind sub asediul viscolului şi îngheţului. Pe unul dintre canale, o moderatoare vocifera către primarul Oprescu despre condiţii impracticabile ale carosabilului în plin centrul Capitalei, pe altul o altă reporteriţă vorbea agitat despre revolta bucureştenilor faţă de autorităţile locale şi aşa mai departe.

M-am grăbit să ies din casă înainte ca totul să se blocheze iremediabil. Când am urcat în taxi l-am întrebat pe şofer cum se circulă. „Bine“, mi-a zis, liniştit. Cum „bine“, am zis, că la televizor zice că e dezastru. „E, la televizor..., acolo caută doar senzaţionalul şi panica. Nu prea au treabă cu realitatea“. Am tăcut, tinzând să-l judec ca fiind unul dintre aceia care sunt împotriva tuturor, din principiu. Dar, străbătând oraşul dintr-o parte într-alta, a trebuit să-i dau dreptate. Maşinile erau puţine, străzile principale curăţate, utilaje destul de multe, niciun ambuteiaj sau semn de catastrofă iminentă.

Discrepanţa asta flagrantă între ce mi se arăta la televizor şi ce vedeam pe stradă mi-a amintit de o altă întâmplare care m-a pus pe gânduri. În seara de 18 ianuarie, după perioada de vârf a protestelor din Piaţa Universităţii, am avut de mers la Intercontinental, la un eveniment. Trecând pe bulevard, am văzut din maşină prima bandă ocupată complet cu care de reportaj ale televiziunilor, înconjurate de multe schele pe care erau montate nenumărate camere de luat vederi şi reflectoare foarte puternice. Primul rând de protestatari era la o distanţă de câţiva metri de ele, scăldat în lumină, şi se manifesta foarte vocal, agitând steaguri şi pancarte de tot felul. Pe treptele din faţa parcului Teatrului Naţional se aliniaseră vreo 3-4 rânduri de oameni nemulţumiţi, pe o lungime cam de 50 de metri. Sentimentul, văzând asta de pe bulevard, era că oamenii care se vedeau erau doar primele rânduri din ceva ce părea o mare manifestaţie.

Când am coborât, însă, din maşină şi am mers pe trotuar înspre intrarea în hotel, am rămas, uimit, pe loc. În spatele celor 3 rânduri de manifestanţi foarte agitaţi nu mai era nimeni. Parcul şi împrejurimile erau goale. Am avut atunci sentimentul presant că asist la un fenomen creat pentru el însuşi: manifestanţii erau acolo pentru că se filma, iar televiziunile filmau manifestanţii ca să-şi fabrice singure o ştire. Vociferarea se întâmpla strict în spaţiul din faţa camerelor TV, pentru ele. Televiziunile încadrau doar câteva zeci de protestatari, pretinzând că ne aduc în case ştirea unor manifestaţii de mare amploare.

Nu zic că n-au fost zile în care lucrurile au stat exact aşa, iar miile de manifestanţi au venit acolo independent de mass-media. Dar pe 18 ianuarie am văzut cu ochii mei că ele nu stăteau aşa decât la televizor. Nu zic că în Bucureşti n-au fost zile cu probleme cu deszăpezirea, cu viscolul şi cu îngheţul. Dar pe 5 februarie lucrurile nu stăteau aşa decât la televizor. Concurenţa nu pare a mai fi pe surprinderea realităţii pentru telespectatori, ci pe surprinderea telespectatorului prin inventarea realităţii.

Panta asta mi se pare foarte periculoasă, pentru toată lumea. Dacă televiziunile au ajuns să fabrice senzaţionalul cotidian de dragul audienţei, audienţa nu poate decât să fabrice teamă, disperare şi isterie din cauza televiziunilor, care le vor transforma în noi ştiri. Asistăm la o pervertire galopantă a realităţii celei mai mundane, în care publicul devine captivul unei realităţi construite doar pentru ca el să nu-şi dezlipească ochii şi emoţiile de la ea.

Cei care au şansa să verifice singuri realitatea pot să capete o neîncredere funciară în televiziuni şi mass-media, precum taximetristul meu. Cei care nu au şansa asta devin promotori fără voie ai unei agende care nu e a lor. Când s-a declanşat săptămâna trecută isteria cumpărăturilor de-a valma de frica unei ierni „ca-n ’54“, o cucoană, întrebată la un jurnal de ştiri ce caută în creierii nopţii cu căruciorul umplut până la refuz în supermarket, a declarat hotărâtă că a venit să golească rafturile „ca să intre şi ea în rândul lumii“ (lume pe care o văzuse la televizor golind rafturile).

Iarna e grea, dar nu e ca-n ’54, însă nici televiziunile româneşti nu mai sunt ce erau odată: surse de informare, de reflectare a unei realităţi care există şi în afara lor sau a intereselor lor. //

Cuvinte cheie: mass-media, rinocerizare, cetateni, politica, antreprenoriat, presa, televiziuni