Războiul între două lumi şi zidurile sale

În acest meci în campionatul alergării după bani, care se poartă pe ecranele computerelor, publicul nu ţine cu niciun competitor.

Wall Street, adică strada zidului, acest simbol al lumii financiare, a intrat sub ocupaţia new-yorkezilor dezamăgiţi de sistem. „Noi suntem cei 99%“, pare să fie sloganul ameninţător al sutelor de mii de protestatari, evident nemulţumiţi. Niciun program şi nicio cerinţă nu-i animă pe cei care, de o lună încoace, ocupă Manhattanul. Nemulţumirile difuze sunt concentrate asupra lumii financiare, despre care oamenii cred că, în lăcomia sa, a depăşit, de mult, pragul decenţei. Primarul citadelei financiare, Michael Bloomberg, un partizan al libertăţii de expresie, este dispus să lase oamenii să protesteze, cât timp vor dori să facă asta, atâta vreme cât respectă legea, însă speră ca frigul să-i disperseze. Mişcarea, care are destule asemănări cu aceea a „Indignaţilor“ spanioli, a atras ca un magnet celebrităţi, actori, muzicieni şi politicieni. Prin contaminare, mişcarea s-a multiplicat în sute de metropole pe întreg globul. Ea pune o presiune directă asupra politicienilor, care, nu-i aşa?, înţeleg mesajul sloganului, acela cu procentele, dar ameninţă să tulbure şi tabieturile pieţei financiare. Mişcarea aliniază în faţa citadelelor financiare nemulţumirile mulţimii, ale unei mulţimi educate, care speră să trăiască mai bine, dar care este datoare vândută la bănci. Protestul new-yorkezilor este însă un avertisment dat lumii financiare; el nu are şi nu-şi doreşte să dea soluţii.

Soluţia europeană

Soluţiile pentru rezolvarea crizei sunt aşteptate de la europeni, a căror dramă a datoriilor suverane se consumă de mai bine de un an, sincopat, dezarticulat şi cu decizii luate în ultimul moment. După ce statele risipitoare au tot primit bani de la FMI & Co. şi au evitat contactul direct cu pieţele financiare, cum a fost cazul Greciei, Portugaliei sau Irlandei, atenţia investitorilor s-a concentrat către toate economiile cu datorii, deficite şi dezechilibre mari. Spania şi Italia au pierdut calificativele de economii puternice şi au fost silite să plătească mai scump luxul de a-şi finanţa cheltuielile în exces cu bani împrumutaţi. Franţa, unul dintre pilonii de forţă ai Uniunii Europene, a doua economie a Europei şi a cincea putere industrială a lumii, împrumută bani la un cost apropiat de cel al Cehiei. Dar fosta ţară comunistă nu are un rating de casă mare, de trei A, aşa cum are Franţa, şi are nevoi mult mai mici. Scumpind costurile împrumuturilor francezilor, investitorii semnalizează de fapt existenţa unui risc major ca Franţa, sau mai degrabă băncile ei, să fie afectată de o eventuală prăbuşire a Greciei. De aici până la pierderea unui A din tripleta de aur a ratingului absolut nu este decât o chestiune de timp.

Războiul (sfârşitului) lumii

Separat de bătălia pe care strada o duce cu piaţa financiară, se desfăşoară mai multe operaţiuni de luptă strategică. Criza greacă a declanşat un adevărat război între pieţele financiare şi politicienii europeni. Jucătorii pieţelor au înţeles că Europa nu-şi permite să se dezmembreze. Au calculat aceste costuri, mai devreme şi mai precis decât au făcut-o politicienii înşişi. Concluzia a zburat dinspre toate birourile de analiză economică a marilor instituţii financiare: e mai costisitor să laşi Grecia şi, în general, grupul PIIGS (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania) să cadă, decât să asiguri finanţarea problemelor. Nu e doar mai costisitor, ci chiar periculos. Peisajul global nu este prietenos, iar afacerile pe cont propriu nu sunt, în mod obligatoriu, aducătoare de profit, fie şi pentru o ţară cu o economie performantă. Există chiar riscul ca lumea, aşa cum o ştim, să dispară. Ce punem în loc?

Europa cheltuitoare a strâns cureaua, era însă prea târziu pentru a impresiona pieţele financiare, deoarece se rostogolesc săptămânal la plată miliarde şi miliarde de datorii vechi. Până când austeritatea îşi va face efectul, datoriile vechi vor inflama deficitul fiscal, riscând să reducă şi mai mult factura de cheltuieli a statelor cu probleme.

În acest adevărat meci în campionatul alergării după bani, care se poartă pe ecranele computerelor, publicul nu ţine cu niciun competitor. Nici n-a fost vreodată suporterul absolut al unei idei politice sau al unei instituţii financiare. E normal, deoarece publicul poate fi suma tuturor nemulţumirilor, dar şi un amalgam complex, de nevoi, aspiraţii şi capacităţi diferite. În general, lumea vrea bunăstare. Modelul european demonstrează că bunăstarea poate fi atinsă şi o mare parte dintre cele patru milioane de români care au plecat la muncă în străinătate au înţeles asta. Pentru a fi susţinut, modelul european are nevoie însă de mulţi bani. Ţările care au copiat modelul social european, însă nu au împrumutat şi stilul de afaceri, maniera de a colecta impozite şi, mai ales, seriozitatea nemţească se scufundă sub mareea datoriilor. Evident, Grecia este exemplificarea tipică a acestei situaţii.

Planul secret Merkel-Sarkozy

Totuşi, războaiele moderne între cele două mari lumi, cea politică şi cea financiară, nu se poartă cu arme convenţionale şi, mai ales, presupun armistiţii, îndelungate negocieri şi cedări de ambele tabere. Europenii au promis pieţelor un plan de rezolvare a situaţiei. Schiţa planului poartă semnătura parteneriatului politic Angela Merkel-Nicolas Sarkozy. Detaliile lipsesc, tot ceea ce se ştie este că el va fi prezentat la reuniunea clubului G20, grupul celor 20 de ţări dezvoltate, în primele zile ale lunii noiembrie.

La finalul acestei săptămâni, miniştrii de Finanţe din G20 s-au reunit la Paris, însă aparent discuţiile nu au avut vreun rezultat concret. Trăim o criză care poate evolua extrem de periculos, au fost comentariile. Din culise a transpirat informaţia, oarecum previzibilă, că subiectele comentate au fost cele referitoare la modalităţile de a reduce povara datoriilor Greciei, a mijoacelor de care dispune Fondul Monetar Internaţional pentru a interveni şi la recapitalizarea băncilor. Următoarea întâlnire importantă, de data asta a liderilor europeni, se va desfăşura în 28 octombrie şi are scopul de a pregăti reuniunea de la Cannes a G20.

Între timp, speculaţiile privind conţinutul planului Merkel-Sarkozy inundă piaţa. Sunt analizate trei componente ale pachetului complex de rezolvare a crizei datoriilor periferiei europene, care durează deja de doi ani. Se pare că europenii vor ridica un zid de protecţie în jurul Greciei, care va părăsi pieţele financiare o vreme şi va găsi finanţare exclusiv de la instituţiile financiare internaţionale. O altă componentă a pachetului de ajutor este calibrarea noului Fond European pentru Stabilitate Financiară, care ar putea deveni o instituţie similară cu FMI sau, spun unii, ar putea colabora direct cu FMI, fără ca statele cu probleme să cheme echipele de „negociatori“ în propria casă.

Zidul pe care europenii vor să-l ridice în jurul Greciei s-ar putea transforma într-o construcţie care să rivalizeze, virtual, cu marele zid chinezesc, prin lungimea sa. Astfel, tentaţia de a scoate Grecia de pe radarul pieţelor financiare i-ar putea inspira pe portughezi, pe irlandezi, eventual şi pe alţii, deoarece, nu-i aşa, se va crea un precedent.

Pentru a evita însă crearea unui precedent periculos pentru buzunarele disciplinate, planul va fi completat de modificarea Tratatului de aderare, aşa cum a sugerat Merkel.

Planul include şi recapitalizarea băncilor, care ar avea nevoie de o injecţie de capital de vreo 200 de miliarde de euro, potrivit estimărilor FMI. Într-un interviu acordat TVR, Gianni Papa, vicepreşedintele pentru Europa Centrală şi de Est al Unicredit Group, a explicat că suma ar reprezenta 2% din produsul intern brut al zonei euro şi nu este o cifră nerezonabilă. Probabil băncile vor avea la dispoziţie aproximativ un an pentru a-şi majora capitalul, iar în cazul în care nu obţin bani din pieţele de capital, atunci guvernele vor completa diferenţa. Băncile care nu se vor putea finanţa din pieţele de capital vor apela la Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară. În fine, FESF va putea cumpăra obligaţiuni guvernamentale direct de la licitaţiile organizate de trezoreriile statelor cu probleme, ceea ce va opri un eventual atac speculativ asupra Italiei şi Spaniei. Ideea este menită să salveze Spania sau Italia din gheara nemiloasă a pieţelor financiare, iar, odată creat un zid în jurul Greciei, s-ar putea năpusti asupra altor datornici. Pluteşte însă temerea că deciziile finale se vor lua, ca de obicei, în ceasul al 12-lea, iar negocierile europene vor şlefui un plan de compromisuri complexe între nevoie şi sensibilităţile celor 17 ţări membre ale zonei euro. //

Cuvinte cheie: eurozona, Merkel, Sarkozy, rating, tendinta, piete financiare, costuri de imprumut