Razboaiele nesfinteMahomed si evanghelistii

Daca ar exista vreun semn distinctiv al identitatii daneze, mi l-as pune imediat în piept zilele astea, asa cum regele Danemarcei si-a pus în piept steaua galbena, atunci cand nazistii au trecut la persecutia evreilor în tara lui cucerita. Daca nu l-am pus mai devreme, este din cauza ca am simtit ca nu merit suficient sa fac parte din tara care avea cel mai mare numar de oameni alfabetizati în 1800, în Europa, care si-a salvat evreii integral, îmbarcandu-i în barci si trecandu-i în Suedia, si care a facut proces pentru colaborationism cu nazismul, desi avusese cel mai scazut colaborationism din Europa, tuturor membrilor cu carnet ai partidului colaborationist, vreo optzeci de mii la numar. Reprezentanta a unei tarisoare profund oportuniste si în politica, si în morala, sunt de mult o admiratoare discreta a Danemarcei, aceasta tara chintesential occidentala, care are unul dintre cele mai generoase bugete de ajutor pentru dezvoltarea lumii sarace. Zilele astea, cand Danemarca e pedepsita peste tot în lumea islamica si a devenit la moda sa te delimitezi de ea si în Occident, istoria caricaturilor lui Mahomed îmi da prilejul unor reflectii mai sistematice asupra naturii libertatii exprimarii în Occident si în afara sa. Mai ales ca, asa cum stie cititorul 22 din Romania (cel din strainatate nu cred ca îsi poate imagina, în orice caz nu proportiile), scandalul intern al Evanghelistilor are cateva puncte în comun cu povestea caricaturilor daneze. Primul ministru cecen, care a evacuat organizatia daneza de ajutor pentru refugiati spunand ca nu mai accepta nimic de la danezi, e seful partidului lui Vladimir Putin în Cecenia, deci are tot interesul sa se dovedeasca mai islamist decat islamistii, tot asa cum d-l Dan Voiculescu, seful Partidului Conservator roman, care si-a trimis oamenii sa manifesteze pe treptele teatrului in care se juca Evanghelistii, are nevoie, din cauza trecutului sau, sa se dovedeasca mai fundamentalist crestin ca toti crestinii. D-l C.L. Cutitaru, care a criticat pozitia lui Mircea Cartarescu privind reprezentarea piesei (ambele texte se regasesc în volumul Evanghelistii publicat de Cartea Româneasca zilele acestea), are o pozitie identica cu organizatia islamista din Belgia care a publicat imediat caricaturi cu Holocaustul, afirmand ca nu se întelege de ce libertatea de expresie e permisa în Occident cand razi pe seama profetilor, dar nu pe seama altora (el se referea la evrei, d-l Cutitaru la homosexuali).

Libertatea de gandire in Occident

Cand am început sa scriu Anii de antrax cu un elogiu adus Occidentului într-o perioada pe care o simteam de profunda amenintare, nu am explicat pe larg ce anume are exceptional civilizatia occidentala, care merita aparat, chiar cu pretul unor sacrificii. Am considerat acest lucru implicit. Si rau am facut. Nici tehnologia, nici dezvoltarea, nici arta si nici macar democratia nu fac Occidentul ceea ce este. China are o arta la fel de impresionanta si mult mai veche, Japonia sau Taiwanul sunt redutabile tehnologic si cat se poate de dezvoltate. Lumea numara astazi peste o suta de democratii care subscriu teoretic la libertatea de expresie, ca si la alte libertati la fel de teoretice înscrise în Carta Drepturilor Omului. Ce face Occidentul unic este istoria sa speciala în ceea ce priveste libertatea de gandire, cu toate continuitatile sau discontinuitatile, din Grecia si Roma antica pana la noi. Motivul pentru care lumea occidentala s-a dezvoltat ajungand la dominatie planetara, iar Islamul a stagnat a fost emanciparea completa a gandirii occidentale de sub tutela religioasa, eliberarea sa de orice dogma. Asta a facut Occidentul Occident.
Libertatea de gandire si libertatea de exprimare sunt folosite ca termeni intersanjabili în aceste zile. Dar ele sunt departe de a fi identice. Libertatea de gandire e un deziderat etern. Libertatea de exprimare este un drept al omului, tradus în politica publica a statului modern. In tari ca Suedia sau Anglia, tari protestante, libertatea de exprimare a urmat destul de repede raspandirii tiparului si alfabetizarii (strans legata de istoria protestantismului), iar în secolul XVIII pamfletele inundau deja Amsterdamul, Londra, Stockholmul sau Washingtonul. Suedia a fost primul stat din lume care a adoptat o lege a liberului acces la informatie, în 1761, deoarece opozitia insista sa puna capat monopolului asupra informatiei, pe care-l detinea ziarul partidului de guvernamant. Frantei catolice i-au trebuit mai multe revolutii ca sa ajunga la acelasi rezultat, dar finalmente s-a creat un mic nucleu occidental în care triumful unei aspiratii istorice, libertatea de gandire, obtinuta prin reforme sau revolutii, a fost consemnat atat în dreptul legal al libertatii de expresie, cat si în practica de zi cu zi. Marea raspandire a democratiei în zilele noastre a facut ca libertatea de expresie sa fie adoptata nominal în diverse societati, care nu au evoluat însa niciodata la nivelul libertatii de gandire din Occident, care nu au avut un Socrate al lor, un Origene al lor, un Luther sau un Bruno al lor, pe scurt, nu au avut istoria de contestare a normei curente de gandire si nonconformismul intelectual care face Occidentul ceea ce este. Libertatea de expresie este un drept universal, aplicabil tuturor. Au dreptul sa se exprime si cei care stiu ortografie, si cei care nu stiu, si cei care îndeamna la libertate, si cei care cer suprimarea ei, pe scurt, ca toate drepturile, e un cadru generic, un decor în care se poate juca orice fel de piesa. Este o forma, nu un continut.
Chiar daca Occidentul a fost si ramane principalul exportator de forme democratice, el s-a dovedit mult mai slab în a exporta si continuturi pe masura. Este si mult mai greu, acestea izvorand din istoriile fiecarei comunitati. Libertatea de gandire, un exercitiu permanent de a pune la îndoiala dogma, care-l defineste prin excelenta pe intelectual (alta notiune pur occidentala, si foarte recenta, de la Zola încoace), a ramas o caracteristica singulara a Occidentului. A nu se confunda cu Uniunea Europeana, care a inclus si tari cu o istorie mult mai ambigua privitoare la libertatea de gandire decat nucleul occidental originar.

Statutul intelectualului

Istoria asta, in care libertatea de gandire a fost castigata prin lupte seculare duse de universitatile din Occident, mai întai, de stanga anticlericala socialista si liberala, mai tarziu, nu are mare semnificatie daca nu ai fost parte din ea. Pentru activistul islamist din Belgia, ca si pentru d-nii Cutitaru de la Iasi sau Baconsky de la Bucuresti, libertatea de expresie exista pentru afirmarea identitatii religioase si a dogmelor religiei proprii ca egale sau superioare altor identitati religioase, si nu pentru chestionarea lor. Ca libertatea de expresie poate servi si în lupta pentru a cuceri mai mult standing pentru identitatea ta e cert si ca dreptul lor e egal cu al oricui altcuiva nimeni nu pune la îndoiala. Au dreptate, si daca, pentru ei, asta e utilitatea principala, nu au decat sa o foloseasca asa cum cred de cuviinta. Singura contradictie ramane cu statutul lor declarat de intelectuali. Pentru ca asta nu e ce face intelectualul, dimpotriva. Dogmele, profetii si identitatile colective sunt aparate de alte structuri, în primul rand de conformismul social. Intelectualul se plaseaza de regula contra sa. Adam Michnik ne spune asta, în finalul memorabil ale cartii sale The Church and the Left, cand îsi exprima temerea ca Polonia postcomunista, în loc sa o ia pe calea occidentala, va intra într-o faza identitara, crestina si nationalista, în care intelectualul anticomunist se va subordona bisericii. Si vorba aceea, el se gandea la o biserica cu mari merite contra comunismului, nu la una care a colaborat.
Se poate obiecta la chestiunea daneza, ca si la scandalul autohton, ca autorii au nesocotit sentimentele unui grup de oameni si ca, desi au de partea lor libertatea de gandire, au fost lipsiti de respect sau de tact cand au deschis subiectul. Cu o diferenta importanta (musulmanii sunt minoritari în Danemarca, ortodocsii larg majoritari în Romania, deci nu îi ameninta nimeni), obiectia nu tine în nici una din cele doua situatii. Consideram ca nimeni nu e inapt pentru democratie, de asta extindem aceste libertati la orice persoane sau popoare, considerand ca, indiferent de cultura sau stadiul lor de dezvoltare, oamenii trebuie sa se bucure de aceste drepturi. Avem însa voie sa asteptam în schimb putin respect pentru libertatea de gandire. Nu exista o democratie substantiala acolo unde chestionarea dogmei trezeste asemenea reactii, nu la clerici, care au de ce sa fie defensivi, ci la laici. Caricaturistul danez nu a vrut decat sa spuna ca a lua religia prea în serios e problema (cata dreptate a avut). Dumnezeu nu are nevoie sa fie aparat de nimeni, ca e vorba de activistul islamist din Belgia sau de trupa de la Gardianul din Bucuresti (care au dat telefoane de intimidare membrilor juriului care a premiat Evanghelistii, probabil în timpul lor liber, cand nu fabrica diversiuni contra Monicai Macovei). Dimpotriva, aceste persoane care utilizeaza libertatea de expresie castigata de altii contra libertatii de gandire savarsesc pur si simplu un abuz.
Istoria noastra postrevolutionara include si o scurta istorie a felului în care ne-am castigat libertatea de exprimare. Nu sunt multe personaje în ea. Cand tipografii au refuzat sa ne tipareasca în ianuarie 1990, cand minerii ne-au devastat redactiile în iunie, cand am fost la tribunal (ca învinuit) pentru a apara dreptul unor ziaristi (ca redactor-sef sau editor) de a scrie adevarul despre Miron Cozma, Iosif Constantin Dragan, Ion Iliescu, Ioan Talpes, Ioan Mircea Pascu, Rodica Stanoiu si asa mai departe, cand am luptat pentru ca sa avem o lege a liberului acces la informatie, dar si una contra discriminarii prin scris, ne-am facut si noi armata la libertate. Nu a fost chiar asa de fara risc, cum cred unii. E destul sa rasfoiasca cineva colectia revistei Romania Mare sa vada ca a apara libertatile are un cost sigur în societati ca a noastra, dar trezeste o solidaritate îndoielnica. In decursul acestor ani, cand am aparat diverse minoritati, printre care pe homosexuali, si cand am scris Evanghelistii, si cand am demascat corupti din partide socialiste, nu m-am oprit sa ma întreb daca servesc stanga sau dreapta. Libertatea de gandire nu e ideologica, e parte a conditiei de intelectual. Numai cine nu s-a ales cu rani din cauza ei si ignora istoria celor care au facut-o trateaza libertatea de expresie ca pe o minge capatata cadou si buna de aruncat în orice cos, ca sa faci puncte personale si sa îti vezi numele la gazeta. Si de asta salbaticul care da foc la ziarul danez pe strazile Beirutului e ceva mai autentic decat destui intelectuali romani sau politicieni ceceni, el pur si simplu nu stie ce face. Se ia dupa oameni cu carte, care ar trebui sa stie mai bine. Dar nu stiu.