Rasă şi clasă în Trei surori americane

În clipa în care în teatrul european se montează un spectacol clasic, iar într-un rol important se alege un actor care, pe lângă calităţile necesare pentru construirea personajului, vine cu un bagaj adiţional ce ţine de rasă, acest lucru devine centrul de greutate în viziunea regizorală şi, totodată, cheia înţelegerii spectacolului. Actorul-interpret se transformă într-un „celălalt“ care e altfel, iar această diferenţă este cea care spune povestea.

De partea cealaltă a Atlanticului, metisajul de rase este un fenomen de masă, astfel că nu există comunitate unde să nu existe măcar un „celălalt“, dacă nu chiar mai mulţi. Dacă întrebi un copil american ce vede diferit la colegii lui de joacă, niciodată nu vei primi un răspuns care să facă trimitere la culoarea pielii, forma şi culoarea părului sau a ochilor. Dacă întrebi acelaşi lucru pe un copil român, semnele distinctive ce ţin de rasă vor fi primele scoase în evidenţă. La fel şi eu văd lumea adulţilor, fascinată de aceste diferenţe pe care nu le pot asimila şi banaliza.

Am văzut un spectacol al clasei de Master actorie din cadrul Facultăţii de Teatru a University of Southern California (USC) din Los Angeles. Clasa 2011 numără nouă studenţi: cinci băieţi şi patru fete. Dintre aceştia, doi sunt de culoare, iar trei sunt un melanj exotic cu accent sud-american, asiatic, respectiv oriental. Fotografia de an care îi prezintă poate fi oricând afişul unui nou serial TV pentru adolescenţi. Toţi sunt frumoşi, cu zâmbet larg, nonconformişti şi, oarecum, siguri pe şansa lor. Pentru a absolvi cursurile de Master, cei nouă trebuie să fie capabili să joace trei piese diferite, total diferite, în acelaşi timp, simulând cumva efortul unui teatru de repertoriu. Pentru studenţii americani, crescuţi şi şcoliţi într-un sistem în care un proiect teatral are o viaţă de şase săptămâni: trei săptămâni pentru repetiţii şi alte trei pentru reprezentaţii (cu opt spectacole pe săptămână, seara de seară, plus un matineu duminica), marea provocare o reprezintă teatrul de repertoriu, când fiecare actor are de jucat mai multe roluri de mare întindere şi diferite între ele.

Cele trei piese ale stagiunii 2011 sunt prezentate simultan, pe parcursul a patru săptămâni, fiecare spectacol având exact opt reprezentaţii. Studenţii se văd nevoiţi să schimbe personajul de la o seară la alta, ceea ce pentru ei înseamnă un efort semnificativ. Repertoriul – cele trei piese – se alege cu atenţie, în special punând-se accent pe texte clasice, pe de-o parte, şi texte foarte noi, de cealaltă parte. În acest an, piesele alese au fost: Trei surori de A.P. Cehov, A douăsprezecea noapte de W. Shakespeare şi Forget My Name / Uită-mi numele – un spectacol dezvoltat de regizorul şi dramaturgul David Bridel împreună cu actorii de la cursul de Master, un text la care fiecare dintre cei nouă masteranzi şi-a adus contribuţia literară.

Preferinţa pentru textele clasice vine din faptul că, odată intraţi pe piaţa liberilor profesionişti, niciun teatru n-o să-i distribuie în acele roluri decât dacă ajung vedete, după standarde Hollywood.

Trei surori are un număr de personaje cu mult mai mare decât lista studenţilor de la actorie. Cum se joacă spectacolele în acest caz? Actori profesionişti participă la casting-urile organizate de universitate pentru rolurile în special de bătrâni, aceştia fiind plătiţi cu salariul minim negociat de sindicatul actorilor profesionişti, salariu care începe de la 500 de dolari pe săptămână, atât în perioada de repetiţii, cât şi în cea de spectacole. Acest amestec de tineri actori şi actori cu experienţă de 20-30 de ani în domeniu devine un ritual de predare de ştafetă foarte interesant de urmărit în spectacol. De asemenea, regizorii acestor spectacole sunt artişti consacraţi, care nu provin din rândurile corpului profesoral al facultăţii. De exemplu, Trei surori a fost regizat de actriţa Kate Burton (56 de ani), fiică a celebrului Richard Burton, primul copil din căsătoria acestuia cu producătorul de film elveţian Sybil Williams. Kate a absolvit cursurile de actorie ale Yale School of Drama în 1983 şi a avut o prezenţă constantă atât în film şi televiziune, cât şi în teatru. Şi dacă unii sunt tentaţi să creadă că celebrul nume de familie i-a ajutat în carieră, aceia ar trebui să ştie că, în 2002, Kate a fost nominalizată la două Premii Tony, atât pentru rolul principal în producţia Hedda Gabler (de Henrik Ibsen), cât şi pentru rol secundar în The Elephant Man (de Bernard Pomerance).

Alegerea regizorului nu a fost deloc întâmplătoare: studenţii înţeleg de ce taxele şcolare sunt atât de mari (USC este universitate privată şi în topul celor mai scumpe şi exclusive universităţi americane), iar vecinătatea cu oameni importanţi din lumea filmului şi a teatrului le dă ocazia să se remarce, atât la nivel personal, cât şi profesional. Kate Burton deţine de aceea o diplomă în Cultură Rusă şi Istorie Europeană, obţinută la Brown University, aşa că alegerea piesei, Trei surori, a fost cumva firească.

Teatrul Scene Doc este un spaţiu cutie neagră, cu până în 100 de spectatori. Decorul, o redare stilizată în ton cu epoca lui Cehov şi cu accente ruseşti clare, cu mobile şi zone de atmosferă graţios delimitate pe scena de 100 metri pătraţi, a punctat o atmosferă de middle class. Niciodată nu m-am gândit la cele trei surori ca făcând parte din clasa de mijloc rusă! E drept că Andrei, fratele celor trei, pierde la cărţi sume uriaşe, dar niciodată nu m-am gândit să le trec într-o clasă socială. Mi se părea irelevant. Spectacolul studenţilor americani însă a punctat acest detaliu şi astfel multele îndemnuri de „La muncă! La muncă“ nu mai erau nici în totalitate comice şi nici energia unei revoluţii bolşevice sângeroase care plutea în aer! Ci glasul unei clase de mijloc bine educate, în afara cercurilor de influenţă politice, conştientă că Rusia are nevoie de reforme şi oameni care să le facă.

Ceea ce a fost impresionant la acest spectacol a fost nota involuntară de umor pe care distribuţia multietnică a adus-o: Irina avea trăsături asiatice; actriţa care o interpreta pe Maşa era dintr-o familie de sud-americani - ceea ce a făcut ca pasiunea pentru căsătoritul Colonel Verşinin să vibreze într-o dimensiune greu de atins fără a cădea altfel în clişee; Baronul Tuzenbach, rusul cu nume german, era interpretat de un tânăr cu ascendenţi de undeva din Orient; iar chipeşul Colonel Verşinin era... mulatru. Nataşa, soţia lui Andrei, era şi ea de culoare, iar întreg momentul când e criticată pentru felul în care se îmbracă devine ridicol, pentru că verde şi violet merg de minune cu o piele închisă la culoare.

Nu mi-aş fi imaginat niciodată un Cehov atât de divers etnic. Aşa, Cehov are haz şi se prezintă ca precursor al teatrului absurdului, ceva ce într-o producţie europeană sau est-europeană nu este cu putinţă de sesizat. Pentru ochiul americanului, Cehov a fost simplu Cehov. Pentru ochiul est-europeanului, acest Cehov a fost ca un curcubeu într-un spectru invizibil, imposibil de observat cu ochiul liber. Fiecare cultură îşi dotează locuitorii cu dimensiuni care par a se activa numai când te muţi în altă limbă şi în altă cultură.

Ioana Moldovan este Bursier Fulbright Junior 2010/2011 la School of Theater din cadrul University of Southern California, Los Angeles.