Radacinile medievale ale Uniunii Europene

In stilul sau accesibil, ce mascheaza insa o eruditie coplesitoare, Jacques Le Goff abordeaza in Evul mediu si nasterea Europei* probleme-cheie ale istoriei Occidentului european. Voi reveni mai tarziu la problema identificarii Europei cu Occidentul, care este unul dintre aspectele realmente discutabile ale cartii. Merita insa subliniate calitatile demersului marelui istoric francez, care isi plimba cu eleganta cititorii prin diferitele perioade si fenomene sociale ale evului mediu, punandu-i in fata transformarilor esentiale din interiorul unei lumi atat de diferita de a noastra, dar fara de care Europa in care traim n-ar fi fost posibila.
Ideea centrala a lui Le Goff e ca Europa s-a constituit in evul mediu, pornind de la conceptele de unitate si “natiune”, de la o cultura crestina comuna, de la acceptarea, chiar daca dificila si contradictorie, a progresului. De fapt, actualitatea demersului autorului rezida tocmai in sublinierea unor radacini ale ideii europene care merg mult dincolo de ultimele decenii, in care a inceput constructia propriu-zisa a Uniunii Europene. Aratand ca Europa a existat, ca unitate de civilizatie, chiar daca in forme foarte diferite de cele actuale, inca de acum peste 1.000 de ani, medievistul francez legitimeaza eforturile actuale de construire a unei unitati politice si culturale europene plecand de la traditiile comune venerabile ale batranului continent.
Incercand sa gaseasca radacini medievale actualei constructii europene, Jacques Le Goff se disociaza de istoricii, dar mai ales de oamenii politici care vad in imperiul lui Carol cel Mare o prefigurare a Europei actuale. Acestia din urma au instituit cu un soi de nostalgie postmoderna cunoscutul premiu “Charlemagne”, decernat anual la Aachen pentru servicii exceptionale aduse cauzei unitatii europene. Le Goff considera insa ca “din perspectiva duratei lungi si mai ales dintr-o perspectiva europeana, Imperiul Carolingian a insemnat deci un esec” (p. 46). Refuzul, poate chiar prea transant, de a acorda carolingienilor rolul de parinti ai Europei se leaga, probabil, de credinta autorului ca originile trebuie cautate in structuri mai profunde si mai generale decat o tentativa efemera de unificare, care a reusit insa, nu atat la nivel politic si teritorial, cat religios si cultural. Le Goff accepta printre meritele Imperiului Carolingian pe acela de a fi unificat organizarea monastica a Occidentului, prin actiunea calugarilor benedictini, un proces care a fost dublat de omogenizarea liturgica, impusa de Carol cel Mare si urmasii sai pretutindeni pe teritoriul actual al Frantei, Germaniei, Italiei si Beneluxului dupa modelul de la Roma. Daca Biserica Catolica a fost pilonul unitatii crestine occidentale, aceasta s-a datorat in mare parte si monarhilor carolingieni, care contribuie decisiv la consolidarea prestigiului papalitatii prin afirmarea rolului paradigmatic al Romei.
Politicul nu monopolizeaza insa atentia lui Le Goff, care este preocupat de scoaterea in evidenta a achizitiilor culturale generale din perioada medievala care au permis progresele economice, sociale, intelectuale ce au deschis calea modernizarii continentului. Nu se poate insista aici asupra tuturor aspectelor specific medievale - de la progresele agriculturii pana la arta gotica - pe care Le Goff le considera importante pentru identitatea Europei. Ma voi opri la contributia oraselor medievale la edificarea unor institutii ale Europei moderne. Institutiile de autoguvenare, ideea de comunitate cetateneasca, universitatile, intelectualii, forme specifice ale literaturii in limbile vorbite, care se vor perpetua in modernitate, sunt creatii ale orasului medieval. A existat o Europa a stilului gotic, o Europa a cruciadelor, o Europa medievala a intelectualilor si universitatilor, dupa cum, prin reglementarile curente ale meseriilor, “s-a nascut (chiar si) o Europa a prostitutiei care este si astazi un subiect de disputa”. Perioada finala a evului mediu vede chiar cristalizandu-se o anumita unitate economica a continentului, cea dintai de la sfarsitul Imperiului Roman, o “«economie-univers» europeana”, “prima mondializare moderna importanta”.
O analiza originala, integrata in contextul devenit, vai, atat de actual, al relatiilor dintre Occident si Orientul Apropiat si Mijlociu, este cea a cruciadelor. Le Goff vine cu o evaluare negativa a acestui fenomen, care a pornit de la un paradox, razboiul declarat de o religie care se afirma, teoretic, drept pasnica, uneia ce incorporase inca de la inceputuri, in chiar cartea sa Sfanta, Coranul, ideea de razboi purtat in numele credintei. Autorul considera ca efectele cruciadelor au fost mai degraba distructive, inrautatind relatiile cu Bizantul si Islamul, intetind rivalitatile dintre marile puteri crestine, in special Franta si Anglia, neoferind (si aici Le Goff se desparte radical de alti istorici) oportunitati comerciale prea importante negustorilor europeni. Pe termen lung, Le Goff deplange felul in care cruciadele au oferit islamismului radical actual justificari pentru atitudinea sa violent anticrestina si antioccidentala. Autorul francez este, fara indoiala, sensibil la contextul amenintarilor teroriste actuale (cartea apare in 2003 si este opera unui istoric provenit dintr-o societate in care Islamul suscita permanent controverse politice si culturale). Fara a plati tribut vreunei forme de corectitudine politica, in evaluarea cruciadelor, autorul se vrea consecvent cu sine : “Am scris candva, e mult de atunci, ca singurul castig pe care l-a avut Occidentul de pe urma cruciadelor mi se par caisele. La fel cred si acum” (p. 124).
Cu abordarea relatiilor dintre crestinatate si Islam atingem aspectul poate cel mai discutabil al cartii, si anume definirea crestinatatii, care este esentiala in definirea Europei. Le Goff lasa impresia ca pentru el crestinatatea se identifica cu aria catolica si latina, ca si cum aria ortodoxa, de cultura greaca si slavona, nu ar face parte pe deplin din spatiul crestin. Europa ar fi deci limitata esentialmente la arealul catolic, iar in interiorul acestuia sunt privilegiate spatiile francez, englez, german si italian, uneori si cel iberic. Zonele scandinave sau central-europene (Cehia, Polonia, Ungaria), chiar daca integrate in crestinatate, si deci in Europa, asa cum o defineste Le Goff, sunt considerate marginale si se bucura de o atentie pasagera. Exista mai multe explicatii pentru aceasta abordare, si una dintre ele tine de specificul istoriografiei franceze. Preluand rolul hegemonic in campul istoriografic european dupa cel de-al doilea razboi mondial, prin intermediul “scolii de la Annales”, istoricii francezi au reusit, in numeroase cazuri, sa impuna modelul francez ca definitoriu pentru fenomene pe care le infatiseaza ca fiind general-europene. De aceea, in cartea lui Le Goff, Europa pare a se naste din Franta, fiindca in mod traditional, pentru istoricii francezi, trasaturile evului mediu sunt cele ale spatiului hexagonului. Din aria central-europeana, Polonia beneficiaza de atentia cea mai sustinuta, o explicatie fiind si aceea ca istorici polonezi prestigiosi, precum Witold Kula, Bronislaw Geremek, Hanna Zaremska s-au integrat orientarii de la Annales sau au intrat in dialog cu aceasta, iar numarul istoricilor polonezi care au scris in franceza si in alte limbi de circulatie internationala este mai mare decat al celor originari din alte tari europene “marginale”. Pe de alta parte, aceasta limitare a Europei la spatiul occidental are radacini adanci, unele chiar medievale, in schisma ce a separat din secolul al XI-lea, dar mai ales dupa cruciada a IV-a, Biserica Romana de cea de la Constantinopol.
Multi istorici occidentali trateaza aria ortodoxiei, de expresie greaca sau slavona, ca pe un corp strain, pe care sunt incapabili sa-l integreze in mainstream-ul unei istorii globale a Europei definite atat geografic, cat si prin traditiile ei comune. Cu toate acestea, si aria ortodoxa, si cea catolica sunt, prin intermediul crestinismului, in egala masura mostenitoare ale Imperiului Roman. Pe de alta parte, Le Goff vorbeste insistent de un “lung ev mediu” european care s-ar incheia doar in preajma Revolutiei Franceze. Daca in Rasaritul de traditie bizantina se considera ca evul mediu nu se sfarseste pe la 1500, ca in Apus, ci dureaza pana in zorii veacului al XIX-lea, putem gasi tocmai in acest “lung Ev Mediu” unul din factorii de convergenta istorica a celor doua parti ale continentului. In modul de a concepe Europa, Le Goff continua o anumita traditie intelectuala si se integreaza unei actualitatii politice si culturale in care destule voci propun o identificare a Europei cu aria catolica si latina. In conditiile de astazi ale internationalizarii fara precedent a studiilor istorice, ar trebui ca istoricii din regiunile europene ignorate de Le Goff sa construiasca o perspectiva istorica prin care sa surprinda nu doar diferentele dintre partea occidentala si cea orientala a continentului nostru, ci si asemanarile si convergentele, cele reale, si nu cele inventate spre a justifica din punct de vedere istoric integrarea in UE a unor tari majoritar ortodoxe. Pana la o asemenea intreprindere, lectura cartii lui Le Goff despre Evul mediu si nasterea Europei ramane un necesar punct de pornire, macar pentru o reflexie personala asupra istoriei si memoriei continentului nostru.

* Jacques Le Goff, Evul mediu si nasterea Europei, trad. Giuliano Sfichi si Marius Roman, colectia Constructia Europei, Polirom, Iasi, 2005