Rănile deschise ale Bucureştiului

Politica faptului împlinit ţine loc, în dezvoltarea urbanistică a Bucureştiului, de gândire coerentă şi de proiecte bine concepute şi pe termen lung.

Gestiunea proiectelor de lucrări publice, de construcţii sau de redesenare urbanistică i-au surprins în ultimii douăzeci de ani pe primarii Bucureştiului într-o permanentă stare de „nepregătire“. Actele de desfigurare a oraşului, pentru că de multe ori nu se poate vorbi de altceva, au fost întocmite în pripă, cu avize suspecte sau incomplete, ignorând în genere reglementări altfel limpezi şi elementare. În ultimii ani, când acţiunea societăţii civile a devenit mai eficientă graţie unui proces, nedus deocamdată până la capăt, de aplicare a legilor existente în materie, marile proiecte care fac obiectul contestărilor au fost temporar oprite în justiţie.

Bucureştenii îşi aduc aminte cu siguranţă episodul turnului construit la sfârşitul anilor ´90 în imediata apropiere a Bisericii Armeneşti, care a pus în pericol structura construcţiei şi a necesitat intervenţii drastice de reconsolidare. Între timp, turnul în discuţie a trecut acum mai bine de un an printr-un incendiu care l-a transferat din rolul de ofensă vie la armonia cartierului în cel de fantomă afumată, martor la fel de elocvent al incompetenţei şi corupţiei aflate, în mai mică sau mai mare măsură şi în proporţii variabile, la originea acestui tip de accidente devenite reguli în dezvoltarea urbanistică a Bucureştiului.

Noutatea ultimilor ani este activitatea din ce în ce mai vizibilă a ONG-urilor care monitorizează şi reacţionează la abuzurile şi ilegalităţile flagrante ale diverşilor primari şi consilii generale. Trecând prin proteste de tot felul, combinate cu acţiuni în instanţă, cu plângeri penale şi, mai recent, cu semnale de alarmă trase în Parlamentul European, asociaţiile implicate în protejarea Bucureştiului au de înfruntat însă un inamic redutabil şi imprevizibil: lipsa de viziune şi de coerenţă, aliată cu incompetenţa, corupţia şi, mai nou, în cazul actualului primar general, cu un soi de furie megalomanică închinată pe altarul Noului cu orice preţ.
Hotărârea de anulare a Planului Urbanistic Zonal în cazul Buzeşti-Berzei, luată de Tribunalul Bucureşti săptămâna trecută, ca urmare a plângerii depuse de Asociaţia „Salvaţi Bucureştiul“, şi care poate fi atacată cu recurs în termen de două săptămâni de la pronunţare, are ca efect temporar sistarea lucrărilor pe diametrala Buzeşti-Berzei-Uranus. Însă nu este foarte sigur că justiţia nu va reveni asupra acestei hotărâri, deşi lista avizelor şi reglementărilor încălcate în acest caz, cu bună ştiinţă, de primărie dă fiori reci. Potrivit preşedintelui asociaţiei care conduce campania de oprire a proiectului lui Sorin Oprescu, Nicuşor Dan, demolările s-au făcut în lipsa avizelor de la Ministerul Culturii şi de la Ministerul Mediului, Planul Urbanistic Zonal era incomplet, iar populaţia nu a fost consultată, aşa cum ar fi impus reglementările în vigoare.

Până acum nicio acţiune în justiţie a reprezentanţilor societăţii civile nu a reuşit, din nefericire, să oprească integral şi cu atât mai puţin să întoarcă din drum (misiuni imposibile în majoritatea cazurilor) asemenea catastrofe urbanistice, dovadă stând Cathedral Plaza, care umbreşte, la propriu şi la figurat, Catedrala Sfântul Iosif. În asemenea cazuri, scenariul clasic este cel al faptului împlinit: dezvoltatorii imobiliari mizează nu numai pe corupţia celor care dau avize pentru asemenea construcţii care contrazic flagrant reglementările în vigoare, dar şi pe inerţia şi încetineala dezastruoasă a justiţiei româneşti. Astfel că, până şi în cazul unor verdicte favorabile încetării lucrărilor, stadiul construcţiilor este deja mult prea avansat, iar politica faptului împlinit ţine loc, în dezvoltarea urbanistică a Bucureştiului, de gândire coerentă şi de proiecte bine gândite şi pe termen lung. Situaţia nu e deloc diferită în cazul construcţiilor de mici dimensiuni, dar caracterul dramatic al invaziei marilor clădiri de birouri şi, mai nou, al furiei demolatoare fără precedent în ultimii douăzeci de ani sunt, evident, mai vizibil distructive. //