Puncte de vedere

O lume disparuta (cu numele)

S-a stins interesul pentru comunism. Ceea ce, acum 10 ani, ameninta sa fie un examen serios a fost inlocuit, azi, de forme usoare. Jurnalul National a inventat o industrie a misterelor decembriste. Si vinde. Istoricii si ganditorii s-au conjugat, pe nesimtite, la aceeasi unda decorativa. In scrierile lor, viata sub comunism e un dat calm si nu mai are nevoie de explicatii. Ea e "un fapt de cultura", din ce in ce mai putin atins de mirare si tot mai asemanator cu artizanatul care tine, la randul lui, loc de ceramica de Horezu. Inlocuirea foloseste un alibi artistic. Martorii vremurilor comuniste sunt acum scriitorii unei noi generatii si isi aduc aminte prin literatura. Numai ca literatura lor e lipsita de tensiune, de spasm si anormal - trei din trasaturile care au transformat viata sub comunism in viata mimata. Cartile lor cresc dintr-un amalgam in care memoria dura a timpurilor comuniste si vocatia de scriitor postcomunist se anihileaza reciproc. O lume disparuta, cartea de marturii publicata ireprosabil, anul acesta, de editura Polirom, e o asemenea carte. Bine scrisa, consecvent literara, cartea isi cuprinde drama in titlu. Comunismul a fost o lume, dar a disparut. Asa si e, formal vorbind. Numai ca disparitia importanta nu s-a produs pe terasa Comitetului Central si n-a fost marcata de decolarea elicopterului. De asta se ocupa (la ce bun?) Jurnalul National. Comertul cu relicve si nostalgii reseriste e trafic sentimental, nu istorie. Disparitia cea mare e stingerea gandirii istorice asupra comunismului. Vorbim aici de acea violenta analitica proprie exegezei care ne-a dat, fortand si luminand, adevaruri primare despre alte lumi "disparute": Rusia bolsevica (descifrata ca tragedie ideologica de M. Malia), Germania nazista (descrisa ca realitate cvasi religioasa de Michael Burleigh). Comunismul romanesc a avut parte de un tratament prea putin detasat. Caci tratamentul s-a dovedit, destul de curand, parte a problemei. El a scos la lumina mai curand incapacitatea constiintei publice si profesioniste romanesti de a privi direct spre obiectul de studiu. Exceptiile au fost rare si adesea partiale. Cartile Alinei Mungiu-Pippidi sunt probabil singura reusita ferma. Li se adauga cercetari mai speciale ale lui Daniel Barbu. Istoricii de arhiva (Marius Oprea, Dennis Deletant, Armand Gosu, Claudiu Secasiu) si-au facut datoria in limitele dictate de autoritatile care tin practic inchise fondurile de documente esentiale. Centrul organizat la Sighet de Ana Blandiana si Romulus Rusan e o realizare monumentala, dar, in definitiv, o enclava, un spatiu pe care incercuirea indiferenta l-a transformat in teritoriul unei tari care n-a aparut inca. In majoritatea cazurilor si tot mai mult in lucrarile de istorie care asalteaza acum piata, efortul a fost inlocuit de o fandare spre evaziune. Anecdoticul minor si transfigurarea literara sunt la carma. In jur, plictisul, dezinteresul sau ignoranta colosala sunt semnul unei mentalitati nationale care a obosit repede, in temeiul, verificat din nou, al incapacitatii istorice pentru etic. O infirmitate care ne descrie mai bine decat spatiul mioritic. Comunismul romanesc e amenintat postmortem de sacralizare literara si neinsemnatate sociala. Unde duc aceste doua tendinte cuminti si nesangeroase, consensuale si tonice? La lipsa de discernamant. La neputinta de a construi destine individuale si colective. Am ajuns, astfel, in preajma faimoasei damnari a "blestemului romanesc": nu reusim sa ne desprindem, suntem cum am mai fost si noi, si lucrurile care ne ies din mana, de la institutii la mobila, si asta ne separa mereu de ceilalti si de lucrurile facute de straini. Un cliseu foarte prezent in cartile de istorie si memorialistica despre comunism garanteaza cititorului ca lucrarea a fost scrisa pentru ca "asemenea lucruri" sa nu se mai intample. E o eroare cat orizontul de larga. Asemenea lucruri se intampla mereu. Data viitoare ele nu se vor mai numi "comunism" sau "fascism". Nu de nume e lipsa. Problema a fost, si in cazul comunismului, si in cazul fascismului, caracterul vicios al pozitiei omului in societate. Prin urmare, o defectiune spirituala asezata cu forta in centrul si impotriva naturii umane. Formula de viata impusa in regimurile de control absolut n-a fost in nici un caz o chestiune de denominatie. Romania a incheiat de 15 ani rafuiala cu denominatia, dar e, din nou, foarte aproape de reeditarea formulei de viata sub control unic. PSD (nu de initiale e lipsa) e pe punctul de a reinstala societatea romaneasca in confortul pasiv al vietii fara notiuni etice si fara discernamant. Presa e tolerata in masura in care incurajeaza evaziunea fantasmatica sau face istericale critice cu tiraj redus. Opozitia politica e compromisa principial de reciclarea unui personal care lucreaza, in schimburi, si pentru partidul la putere, si pentru opozitie. Justitia e cea mai anistorica, amorala si neserioasa institutie a tarii. Ea e, de altfel, principalul rezultat institutional al lipsei noastre de nerv in raporturile cu trecutul, pe care preferam sa il uitam cu brutalitate sau sa il literaturizam cu gratie. Romania e in 2004, la capatul lungii sale desprinderi aparente de "lumea care a disparut", un caz grav de dezorientare istorica. Confuzia e rezultatul unei combinatii in care elitele politice sunt raspunzatoare de incapacitatea de a rationa si de capacitatea unica de a se folosi, cu o monotonie animalica, de instincte. Celalalt ingredient al combinatiei e dat de o societate lipsita de exercitiul intrebarilor asupra propriei istorii. Faimosul anticomunism de pompieri care a miscat pana acum vreo 10 ani spatiile publice ale tarii era, bineinteles, un produs "Made in Ploiesti". Ironia din expresia de adineauri e insa inutila. Fara gimnastica morala ploiesteana a anilor '90, societatea romaneasca a castigat doar dreptul de a nu sti ce i se intampla.

GABRIELA ADAMESTEANU

Si noi am fost acolo...

Ce suparat este Traian Ungureanu pentru felul cum se raporteaza societatea romaneasca la comunism! Nimic nu il multumeste: nici Centrul de la Sighet organizat de Ana Blandiana si Romulus Rusan (pentru ca nu a capatat o rezonanta de masa), nici cercetarile istoricilor (pentru ca nu au avut toate documentele) si cu atat mai putin cartile ultimei generatii de scriitori (care au avut experienta mizeriei, dar au scapat de teroarea inchisorilor si a exmatricularii). Traian Ungureanu a mai uitat cate ceva din ce s-a mai facut, de pilda colectia mult timp tinuta de editura Humanitas, "Procesul comunismului", ori serialul de televiziune Memorialul Durerii al Luciei Hossu-Longin, dar evolutia lor aduce si ea dovada dezinteresul cititorului de azi fata de tema. Traian Ungureanu are dreptate cand spune ca tema comunismului nu mai intereseaza - nu se mai vinde si nu se mai cumpara in societatea romaneasca la fel ca acum 10 ani. Dar lui nu ii place nici ceea ce "misca pana acum 10 ani spatiile publice ale tarii", adica, dupa parerea lui, un "faimos anticomunism de pompieri" cu eticheta "made in Ploiesti". La care cred ca si noi, si el am participat.
Comunismul nu mai intereseaza, pentru ca oamenii de aici, aruncati de la o zi la alta in prima faza a capitalismului salbatic (dirijat mai ales de activistii si securistii de ieri, capitalistii de azi), sunt lacomi sa isi traiasca acum viata netraita. Pentru ca se descopera puterea banului si investitia imobiliara, pentru ca si in ultimul catun s-a aflat despre avantajele muncii in strainatate, oficiale sau la negru, pentru ca dorinta de a agonisi si de a trai in aceasta lume este exacerbata de izolarea si mizeria trecutului. O alta societate romaneasca aveai tu in minte, cu alte prioritati de viata? Este problema ta, problema intelectualilor dintotdeauna, dar mai ales a celor romani, care isi asuma greu pragmatismul lipsit de iluzii si deficientele culturale ale semenilor lor. Dar, tinandu-le predici furioase, nu cred ca ai sa ii aduci pe "calea cea buna"! Si care este, de fapt, aceasta cale? Nemultumirea prietenului meu Traian Ungureanu este atat de mare, incat sunt tentata sa il intreb: de ce nu faci tu, Traian Ungureanu, cu scrisul tau fermecator si cu profesionalismul tau de jurnalist, cartea despre comunism care crezi ca ne trebuie? Intra in arhive, atatea cate sunt, citeste cartile timpului, urmareste trasee umane! Aminteste-ti in primul rand ce a insemnat comunismul pentru tine. Fa-o macar cu sinceritatea tinerilor autori ai Lumii disparute sau ai Cartii roz a comunismului! Nu arunca deoparte puterea ambiguitatii literare, care te poate ajuta sa vezi si fata nevazuta pana acum a comunismului (primul exemplu care imi vine la indemana este excelenta Parintii au mancat agurida si copiilor li s-au strepezit dintii, a lui Gabriel H. Decuble). Pentru ca, altminteri, atitudinea aceasta de profet neascultat de o multime ratacita, pe masura ce apar (si apar!) cercetari si emisiuni si memorii oneste, chiar daca nu atat de spectaculoase cum le astepti, risca sa para o poza retorica. Eu cred ca despre comunism tocmai acum, in dezinteresul general, incepe sa se vorbeasca aplicat. Nu ma refer, fireste, la serialul Jurnalului National, care nu comunismul il vinde, ci misterele unei revolutii, o tema cu succes mediatic garantat.
Voi da insa primul exemplu care imi vine la indemana: emisiunea de pe TVR Cultural a lui Eugen Negrici, intitulata Restantele criticii, din saptamana trecuta, care i-a avut ca invitati pe Sanda Cordos si Nicolae Manolescu. Comunismul a insemnat si schilodirea literaturii, incepand din 1949, dar cine sunt cei care au contribuit mai mult la ea? Documentele de partid ale ideologilor de varf (Leonte Rautu), care implementeaza jdanovismul, criticii care joaca un rol inchizitorial (Selmaru, Novicov), cum crede Sanda Cordos, sau scriitorii care utilizeaza puterea malefica a literaturii pentru a crea clisee aflate in circulatie si azi, cum sustine N. Manolescu ("Mult mai ticalosi au fost scriitorii decat criticii")?
Cei doi sunt insa de acord ca termenul corect pentru literatura anilor '50 nu este "proletcultismul" (importat de la miscarea literara rusa a lui Bogdanov, care cerea o cultura a proletariatului, dar nu mergea pe linia leninista si stalinista), ci "realismul socialist" (lansat la inceputul anilor '30, cu sprijinul lui Lunacearski, Gorki, cu discutii purtate de Aragon sau Malraux). Realismul socialist romanesc preia varianta lui agonica, jdanovista, durificata dupa inceputul Razboiului Rece. Hotararea Comitetului Central al PMR asupra stimularii activitatii literare si artistice (din 1949) atrage dupa sine marile avantaje (tiraje, premii) care ii cumpara pe unii, in timp ce altii se aflau in inchisori sau traiau in mizerie, fara drept de semnatura. Realismul socialist (observa E. Negrici) a fixat viziunea manicheista pe care o intalnim si azi in mentalitatea romaneasca, sau cliseele puternice asupra istoriei. O ultima represiune culturala se petrece dupa revolutia din Ungaria (atunci cand Leonte Rautu lanseaza atacul la adresa lui G. Calinescu, atunci cand L. Raicu ca si R. Cosasu isi pierd dreptul de semnatura). Cred ca de comunism trebuie de acum inainte sa ne apropiem cu profesionalism si onestitate. Este ceea ce, de prea multe ori, ne lipseste.