Puciul de la CSM

Un CSM transformat într-un sindicat nu e util societății, mai ales că noi, cetățenii, nu avem un cuvânt de spus în alegerea membrilor CSM.

Revocarea judecătorilor Ghica și Danileț din CSM, săptămâna trecută, a fost punc­tul culminant al unei campanii fără pre­cedent de șubrezire a organismului care ar trebui să garanteze in­dependența justiției. Po­zi­țiile ferme în favoarea sta­tului de drept, adoptate anul trecut, au adus CSM primele mențiuni pozitive în rapoartele de țară ale Comisiei Europene, la pa­chet cu ura politicienilor care și-au văzut zădărnicite planurile din vară, din ca­uză că o mână de oameni și de instituții nu s-au temut să le stea în cale. Au urmat campanii de denigrare la deja faimosul trust de presă controlat de domnul Voi­culescu, campanii care au săpat adânc la imaginea tuturor celor care au cutezat să se opună tăvălugului care dorea anularea statului de drept în România.

Scânteia care a aprins focul în justiție a fost alegerea unui procuror ca președinte al CSM. Politicienii USL s-au întrecut în a arăta de ce asta este inadmisibil – inclusiv ministrul Justiției, doamna Pivniceru, ne-a explicat că CSM se află sub ocupație. Am mai spus aici că alegerea unui procuror în fruntea CSM este la fel de legitimă ca ale­gerea unui judecător în aceeași funcție. Or­goliul nemăsurat al judecătorilor a fost punctul slab utilizat de maeștrii ma­ni­pu­lării pentru a declanșa procedurile de re­vocare.

Un singur detaliu a scăpat atenției or­ga­nizatorilor acestei mișcări: membrii CSM nu pot fi revocați decât dacă nu își în­deplinesc sau își îndeplinesc neco­res­pun­zător atribuţiile încredinţate. Așadar, ni­meni nu poate fi revocat din funcție pen­tru că nu mai este popular în sistem – da­că am accepta contrariul, ar însemna că CSM nu va mai putea lua niciodată decizii necesare, dar nepopulare în rândul ma­gistraților (de exemplu, sanc­ționarea unor magistrați) de teama re­vo­cării. De ase­me­nea, a vota pentru un can­didat sau pen­tru altul în cadrul pro­ce­du­rii de se­lec­ție a preșe­din­telui CSM nu poate nicio­da­tă să echi­va­leze cu neîn­de­plinirea sau îndeplinirea ne­­cores­pun­ză­toare a atri­buțiilor de mem­bru CSM, pentru că în România nu există noțiunea de mandat imperativ și fiecare are libertatea să voteze cu acel can­didat care l-a convins mai mult.

Surpriza neplăcută a fost că adunările ge­nerale ale judecătorilor nu s-au simțit obli­gate să motiveze cererile de revocare, ba, mai mult, în şedința CSM, care a semănat mai mult a adunare publică cetăţenească în piața agro-alimentară decât a discuție între magistrați, reprezentanții asociațiilor profesionale ale judecătorilor au afirmat răspicat că nu pot spune care sunt mo­ti­vele pentru care se cere revocarea, atunci când președinta ÎCCJ, doamna Livia Stan­ciu, și prim-adjunctul procurorului ge­neral, Daniel Morar, le-au cerut să pre­cizeze motivele acțiunii lor. De altfel, în­tr-un articol publicat acum câteva săp­tă­mâni, judecătorul Neacșu, membru CSM, făcea o demonstrație excelentă de po­pu­lism, explicând că judecătorii și procurorii pot să își revoce reprezentanții după bu­nul plac, fără să țină cont de ceea ce spu­ne legea. Am mai auzit aceeași melodie și din partea unor politicieni care cred că pot face orice într-o țară doar pentru că au fost aleși de popor. Puteți verifica afir­mațiile domnului Antonescu despre revo­carea judecătorilor de la CCR. Tuturor le reamintesc faptul că există o diferență esen­țială între dictatura majorității și o democrație care este și stat de drept: vo­ința populară trebuie să respecte în mod obligatoriu legile țării. Nu putem vota să ucidem pe cineva în piața publică, pentru că a ucide este interzis de lege. De ase­menea, nu putem vota să dăm pe cineva afară dintr-o instituție, pentru că nu ne mai place respectiva persoană, dacă legea spune că revocarea nu poate fi făcută decât pentru vini concrete și definite de lege, iar respectivele vini nu există. In­diferent de cât de satisfăcute sunt masele atunci când o persoană impopulară este sa­crificată, decizia rămâne una profund abuzivă, dacă ea este luată cu încălcarea vădită a legii.

Ședința CSM ne-a arătat cea mai urâtă fa­ță a sistemului judiciar: oameni incapabili de dialog, ură mustindă la fiecare frază, lip­să de respect pentru interlocutori și nu în ultimul rând lipsă de interes pentru ce­ea ce spune legea. A amintit această șe­dință de anii ’50. Rezultatul a fost pre­vizibil – cei doi au fost revocați de colegii lor. Am fost întrebată ce se mai poate face în această situație. Cei doi pot face exact ce ar putea face orice cetățean care este vic­tima unui abuz: să atace în justiție decizia CSM (ceea ce, de altfel, au și fă­cut). Sigur, veți spune, probabil, că tot la un judecător ajunge acea contestație. Așa este, însă comportamenul individului este diferit de cel al maselor. Judecătorul va ci­ti legea atunci când judecă un dosar și va lăsa deoparte umorile personale. Soluția la aceste contestații este vitală pentru jus­tiția din România, pentru că, dacă vom afla la capătul acestui proces că oricine poa­te fi revocat după bunul plac al celor care l-au trimis acolo, atunci este poate momentul să regândim CSM, dacă tot se schimbă Constituția. Un CSM transformat într-un sindicat nu e util societății, mai ales că noi, cetățenii, nu avem un cuvânt de spus în alegerea membrilor CSM. Ăsta este marele pericol care ne paște: de­cre­dibilizarea totală a unor instituții care în­cepuseră să funcționeze bine după ani și ani de muncă. //