Proclamatia de la Timisoara si legea lustratiei

In urma cu cincisprezece ani, la 11 martie 1990, a fost lansata public Proclamatia de la Timisoara, documentul civic si politic cel mai important din 1990, dupa epuizarea revolutiei din decembrie 1989 (eminenta cenusie a documentului a fost scriitorul George Serban si Societatea Timisoara). Intrucat revolutia fusese confiscata printr-o camuflata lovitura de stat care avusese loc in dupa-amiaza si seara de 22 decembrie 1989, Proclamatia de la Timisoara urmarea o intoarcere la originile revolutiei si mai ales la sensul ei profund anticomunist. Denigrata de puternicii zilei (Frontul Salvarii Nationale si echipa condusa de Ion Iliescu) si rastalmacita in fel si chip (printre alte acuze absurde era aceea ca documentul solicita... autonomia Banatului), Proclamatia deranja prin toate cele 13 puncte ale sale, dar mai ales prin punctul 8, care propunea solutia lustratiei, pentru a fi concretizata o purificare etica (cu miza politica) la nivelul intregii Romanii. Textul Proclamatiei completa, la nivel oficial, pamfletul la adresa celor compromisi in timpul regimului comunist, intitulat Apel catre lichele, semnat de filosoful Gabriel Liiceanu, care fusese redactat si prezentat public imediat dupa revolutie.
Nu voi prezenta in detaliu cele 13 puncte ale Proclamatiei de la Timisoara, ci voi spune doar ca documentul viza o "desteptare a Romaniei" nu doar din punct de vedere politic, ci si economic si mai ales spiritual. Era apoi, nu in ultimul rand, un document impotriva "spalarii creierului" care izbutise in Romania. Nu a fost, de aceea, deloc de mirare (ci intru totul logic) ca Proclamatia de la Timisoara a devenit textul-program al manifestatiei-maraton din Piata Universitatii (22 aprilie-13 iunie 1990), al carei scop a fost tocmai crearea unei constiinte nationale in vederea unor alegeri nemanipulate, in care comunistii (cripto sau neo-comunistii, cum li se spunea) sa nu mai aiba castig de cauza. Nu in ultimul rand, Proclamatia de la Timisoara avea ca scop manifest reeuropenizarea Romaniei, efort de pionierat remarcabil, asa cum il privim astazi, la 15 ani de la consumarea istoriei, cand politicienii autohtoni poarta batalii de imagine tocmai pentru a demonstra ca fiecare dintre ei munceste din greu pentru integrarea europeana a tarii. Cum punctul 8 al Proclamatiei a fost marul discordiei intre puternicii zilei si protestatarii anticomunisti din Piata Universitatii, mi se pare firesc sa citez partea cea mai consistenta a acestui punct, dar si punctul 7, pe care il consider la fel de important (cititorul este rugat sa treaca cu vederea patetismul firesc al unui asemenea text incarcat emotional la momentul respectiv si, deci, cu riscurile inerente ale unor inexactitati - vezi ideea de genocid):
"7. Timisoara a pornit Revolutia impotriva intregului regim comunist si a intregii sale nomenclaturi si nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politica unui grup de disidenti anticeausisti din interiorul PCR-ului. Prezenta acestora in fruntea tarii face moartea eroilor de la Timisoara zadarnica. I-am fi acceptat poate in urma cu zece ani, daca la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alaturat lui Constantin Parvulescu si ar fi rasturnat clanul dictatorial. Dar n-au facut-o, desi aveau si prilejul, si functii importante, care le acordau prerogative. Dimpotriva, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe disident. Lasitatea lor din 1979 ne-a costat inca zece ani de dictatura, cei mai grei din toata perioada, plus un genocid dureros.
8. Ca o consecinta a punctului anterior, propunem ca legea electorala sa interzica pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice lista, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate. Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca. Pana la stabilizarea situatiei si reconcilierea nationala, absenta lor din viata publica este absolut necesara. Cerem, de asemenea, ca in legea electorala sa se treaca un paragraf special care sa interzica fostilor activisti comunisti candidatura la functia de presedinte al tarii. Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vina. Stim cu totii in ce masura era conditionata viata individului, de la realizarea profesionala pana la primirea unei locuinte, de carnetul rosu si ce consecinte grave atragea predarea lui. Activistii au fost insa acei oameni care si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a facut o asemenea alegere nu prezinta garantiile morale pe care trebuie sa le ofere un Presedinte (...)".
Se cuvine precizat ca nu doar punctele 7 si 8, ci intreaga Proclamatie alcatuiau un text foarte lucid din punct de vedere politic, cu scopul de a dejuca tocmai manipularea la ordinea zilei din perioada imediat urmatoare revolutiei din decembrie 1989. Proclamatia avea apoi un caracter pragmatic si limpede (propunea, de pilda, intre altele, un model dupa care sa se desfasoare privatizarea). Coerenta si promptitudinea documentului faceau din el un program concret pentru noua societate romaneasca. Proclamatia avea, in mod firesc si previzibil, si un caracter justitiar, dar doar in sens normativ; nu se miza in nici un caz pe "tapi ispasitori", ci doar pe un stalp simbolic al infamiei.
George Serban, dar si altii, introduc o nuanta esentiala in definitia Proclamatiei de la Timisoara si implicit a revolutiei din decembrie 1989 (atat cat a fost ea), vorbind despre o revolutie spirituala ulterioara (dependenta de revolutia din strada din decembrie 1989), care a inceput in primavara lui 1990, prin redactarea si raspandirea Proclamatiei, considerata a fi documentul (intarziat doar temporal) spiritual, moral si ideologic al revolutiei din decembrie 1989.
Ce ar mai fi de spus ar fi faptul ca variante ale punctului 8 din Proclamatia de la Timisoara au fost aplicate, dupa caderea comunismului, in tari precum Cehia ori Polonia, dar nu in Romania. Pentru pasionatii de ucronii, Proclamatia este si astazi un document ispititor intr-un sens anume: ne putem intreba cum ar fi aratat o Romanie fara Ion Iliescu in rol de presedinte, o Romanie in care Ion Iliescu ar fi putut candida la presedintie sau la alta functie inalta in stat doar in 2000, daca ar fi fost adoptat punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara?