Pretextul Arafat

Intr-o societate puternic debusolată, este evidentă recunoaşterea unui adevăr: reacţia străzii a fost supradimensionată faţă de gafa preşedintelui. Într-o societate liberă o asemenea greşeală intră în categoria celor moral-politice şi să sancţionează în alegeri. În niciun caz cu (tentative de) revoluţii.

Numai copil să fii, sau să fi fost plecat din ţară mult timp, ai putea să crezi că protestele de stradă, din ultimele zile, au fost (şi vor fi, dacă vor continua cu voia de la stăpânire) pure manifestări de solidaritate cu doctorul Arafat. Picat în marea gâlceavă românească, spre bucuria unei părţi a clasei politice, dar şi în urma neaşteptatei gafe, din decembrie trecut, a preşedintelui Traian Băsescu, specialistul nostru palestinian a creat o situaţie de urgenţă asemănătoare celor din Gaza. Nu cred că s-a gândit la asemenea urmări, când şi-a dat demisia, după cum cred că nici preşedinte nu şi-a imaginat că se va ajunge aici, atunci când l-a făcut „duşmanul” privatizării unor servicii din sistemul medicinii de urgenţă. Acum, după ce zarurile au fost aruncate, mai rămâne să ne aşteptăm la escaladarea „gherilei” bucureştene, şi extinderea ei în ţară, sub oblăduirea unora din cei mai importanţi politicieni ai momentului. Sunt convins că, pentru o perioadă lungă de timp, aceşti lideri nu vor însemna mai mult decât simple apariţii pasagere în istoria românilor. Cam cum a fost căpitanul Candiano Popescu, eroul „republicii de la Ploieşti”, din 1871. Era la numai cinci ani de la venirea la Bucureşti a prinţului Carol I, când politicienii candianişti au hotărât că era deja cazul să-l trimită acasă, deşi fruntaşii lor avuseseră o contribuţie majoră la instalarea prinţului în fruntea Principatelor Unite. Cel care avea să fie primul Rege al românilor, cu răbdarea sa suverană, i-a descurajat însă pe republicanii lui Candiano. Iar Regatul său a ajuns piatra de temelia a statului român modern. Urmaşii de astăzi ai căpitanului Popescu, împreună cu fraţii lor de interese politice, nu vor o nouă republică, ci o nouă „rivuluţie” de tip candianist, dacă e să folosim termenul consacrat de Caragiale pentru mişcarea de la 1871.

 Se spune că mişcările de stradă, din 14-15 ianuarie, au fost spontane. Atât de spontane, încât au început la aproape o lună după gafa preşedintelui şi la patru zile după demisia dr. Arafat. Pentru cei care încă mai încearcă să fie lucizi, într-o societate puternic debusolată, este evidentă recunoaşterea unui adevăr: reacţia străzii a fost supradimensionată faţă de gafa preşedintelui. Într-o societate liberă o asemenea greşeală intră în categoria celor moral-politice şi se sancţionează în alegeri. În niciun caz cu (tentative de) revoluţii. Ca la noi, unde un lider din umbra „rivuluţiei” din 14-15, s-a exprimat categoric, în stilul înaintaşului său de la 1871: „Luăm în calcul să ieşim în stradă. Nu putem asista la nesfârşit la modul în care Traian Băsescu se visează Vladimir Putin”. Calculul s-a făcut repede, drept aceea au ieşit în stradă oameni care, iniţial, l-au apărat pe Arafat, dar şi-au trădat repede expectaţiile legate de reforma societăţii româneşti. Iar sinteza acestor aşteptări coincide perfect cu a liderului citat mai sus: demiterea preşedintelui. Asta ar însemna, în viziunea altui lider din umbră al „rivuluţiei”, un gest de-un idealism romantic: „În stradă, în mod paşnic, aşa îşi vor lua românii ţara înapoi”. Cât  de paşnică s-a dovedit „solidarizarea” cu dr. Arafat s-a văzut… mai ales, după ce manifestanţii şi-au schimbat obiectivul mişcării lor de stradă: „Jos Băsescu!”.

Personal, nu-mi pot imagina că „rivuluţionarii” din Bucureşti, Cluj ori Sibiu sunt oameni de bună credinţă. Nici mari iubitori de arafaţi sau de reforme radicale în societatea noastră postcomunistă. Nu vreau să-i jignesc, dar manifestările lor nu pot fi asemuite celor din decembrie 1989, aşa cum şi-ar dori ei. I-am auzit, în Piaţa Mare a Sibiului, scandând ca atunci. Purtau chiar şi un tricolor găurit, semn că, pentru ei, au trecut degeaba 22 de ani. Sunt, însă, prea tineri să facă diferenţa. În ’89, cei care au ieşit în stradă au avut curajul să ceară „Jos comunismul!”, după ce şi-au dat seama că nu era suficient „Jos Ceauşescu!” Curajul acela le-a adus demonstranţilor de astăzi libertatea de care se bucură să protesteze, chiar şi neautorizat. Dar ei n-au de unde să ştie asta. Pe FACEBOOK se vorbeşte doar de chestii naşpa sau, în cel mai bun caz, beton. Problema nu e a lor, cu toate că şi ei ar trebui să gândească. Problema e a celor care i-au instigat la o revoltă de toată ruşinea, folosindu-se de dr. Arafat ca pretext.

Duminică seara, un „rivuluţionar” sibian vorbea tare, în Piaţa Mare, la celular: „Măi, veniţi şi voi mâine seară, la 6, să nu fie mai mulţi pensionari”. Ei bine, auzind că pensionarii au ajuns să facă „rivuluţie”, am înţeles de ce oamenii de ordine stăteau cuminţi prin preajmă: să nu fie agresivi cu sărmanii vârstnici. Totuşi, de ce nimeni nu i-a întrebat de sănătate? Adică de autorizaţia pentru „rivuluţie”. Mai mult ca sigur, manifestanţii de astăzi nu ştiu că revoluţiile să fac atunci când ieşi în stradă doar ca să te plimbi, pentru că de drepturi civice nu poate fi vorba. Acum, ai noştri se pregătesc să plece la Bucureşti. Poate vor fi însoţiţi până acolo de oamenii legii, nu de alta dar cineva trebuie să-i protejeze.