Posteritatile lui E. Lovinescu (I)

S-a incheiat, intr-o grandioasa indiferenta, foarte elocventa insa pentru cine va descrie candva patologiile acestui timp, si sub conditia sa nu fie totusi letale, editarea "agendelor literare", insemnarile secrete facute zilnic de E. Lovinescu de la 4 septembrie 1923 la 12 iulie 1943. Ultimul volum, al saselea*, aparut la cumpana dintre 2002 si 2003, poate fi astfel socotit si un discret, dar substantial, omagiu adus memoriei lui E. Lovinescu, la implinirea acum, in aceste zile chiar, a sase decenii de la moartea lui, petrecuta in dimineata zilei de 15 iulie 1943. Inca nu avea 62 de ani.

Editia "agendelor" este un document capital pentru istoria culturala si literara romaneasca din prima jumatate a secolului XX, bineinteles ca si pentru luminarea actiunii si a personalitatii lui E. Lovinescu insusi, a carui statura spirituala nu a incetat sa se inalte in zarea veacului si a devenit pentru nu putini, intre care si autorul cronicii de fata, cea mai impunatoare, model fara egal si "deget de lumina" aflat "la raspantiile culturii romane" si aratand in eternitate pe aici e drumul.

Cu aceste cuvinte straniu testamentare se incheiase de altfel monografia lui E. Lovinescu despre T. Maiorescu, aparuta in 1940, desi criticul, pe atunci in varsta de numai 59 de ani, nu avea cum sti ca firul vietii ii ajunsese foarte aproape de sfarsit. Ceea ce scrisese el despre Maiorescu avea sa capete in scurta vreme, dupa doar trei ani, sensul unei proprii inscriptii funerare, din specia insa a acelora care contrazic, de dincolo, si in vesnicie, dezolarea cu miez nihilist a Ecleziastului. Sa ne reamintim, e la fel de mare nevoie astazi ca si atunci: "Soarta lui Maiorescu a fost sa ramana actual si astazi, adica dupa trei sferturi de veac si, din nefericire, inca pentru multa vreme. In materie de cultura evolutiile nu sunt nici perpetui, nici liniare; cand crezi ca ai pus mana pe tarm, un val te smulge departe in larg; panza tesuta ziua se desface noaptea; apele se ascund sub nisip si ciulinul creste pe marmura cetatii ruinate; in adapostul limpezit odinioara iti umple ochii cerneala norilor involburati. Optimismul nostru trebuie sa fie insa la fel cu cel al lui Maiorescu: birui-va gandul, cum spunea intelepciunea cronicarului, si inscriptia criticului deasupra usei bibliotecii. Altfel, la ce am mai trai? La raspantiile culturii romane vegheaza ca si odinioara degetul lui de lumina: pe aici e drumul. Autoritatea i s-a mentinut si astazi pentru ca pleaca din insesi izvoarele spirituale fara moarte ale logicei, ale bunului-simt, bunului gust, si s-a realizat intr-o forma pura, fara varsta".

Aceasta avea sa fie soarta postuma a lui E. Lovinescu insusi.

De la zero la cinci sute

Posteritatea lui E. Lovinescu incepuse totusi in timpul vietii lui, desi adversitati feroce, de o salbaticie si o josnicie ce contrazic violent idilismul practicat nostalgic astazi despre viata publica si literara interbelica, l-au inconjurat pana in ultimele clipe. In iunie 1943, asadar cu numai o luna inainte de a-si da sfarsitul, E. Lovinescu era numit dascal ratacit si magistru lunatic si iudaizat, altcineva ii contesta grobian descendenta maioresciana, facand si o abjecta aluzie la starea precara a sanatatii criticului, un altul il invinovatea de lipsa cronica de buna-credinta. Tot atunci, la publicarea in presa a unui comunicat al SSR (Societatea Scriitorilor Romani) din text era extirpata mentiunea ca intr-o sedinta a acesteia se hotarase sa-i fie trimisa criticului suferind o colegiala scrisoare de incurajare, iar la 18 iunie 1943 E. Lovinescu roaga un prieten scriitor sa mearga la prefectul politiei pentru a-i explica si a-l convinge ca in casa lui au loc intalniri literare, nu intruniri politice conspirative. Prefectul il convocase "pentru a da relatii", iar E. Lovinescu ii raspunsese, consemneaza un memorialist, "O sa fie greu. Medicii mi-au interzis sa ies din casa", si-i propusese sa vina altcineva, un apropiat, pentru a da "informatiile necesare".

Debutul posteritatilor lui E. Lovinescu, fiindca au fost mai multe, nu una singura, se poate fixa la momentul publicarii volumului omagial scos in 1942 la editura Vremea, o culegere de studii si articole aparute in toamna anului precedent, cand criticul implinise 60 de ani. Autorii textelor, carora li se si datora initiativa publicarii acelui volum, erau, se noteaza in scurta prezentare a cartii, critici "din generatia imediat urmatoare, care va duce mai departe opera de selectare critica" - Serban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Tudor Vianu. Erau, se sublinia in aceeasi prezentare, critici in activitate, cu constiinta raspunderii semnaturii, de aceea volumul avea caracter profesional, nu unul circumstantial, fara valoare in sine, al unei colectii de manifestari prietenesti. Si astazi inca, volumul din 1942 este o piesa esentiala pentru exegeza lovinesciana.

Acestei posteritati firesti, asigurate de critici din generatia imediat urmatoare, toti, cu exceptia lui Perpessicius, mai tineri cu aproximativ douazeci de ani decat E. Lovinescu, avea sa i se adauge aceea, exceptionala, a Cercului literar de la Sibiu. In mai 1943, in ziarul Viata aparea un "manifest" al unor foarte tineri literati, de ferventa adeziune la ideile estetice ale lui E. Lovinescu si totodata de respingere integrala si categorica a confuziei dintre estetic, etic si etnic. Manifest de doua ori revolutionar. Tinerii literati din Cercul literar de la Sibiu nu fusesera legati in vreun fel de gruparea "Sburatorului", incat raportarea la opera lui E. Lovinescu, socotita "piatra de hotar in rascrucea drumurilor", reprezenta consacrarea independenta a rolului fundamental al acesteia in cultura romana. Pe aceasta opera, se scria in manifest, "se va cladi creatia viitorului". Triumful lui E. Lovinescu era apoi proclamat de scriitori nu doar foarte tineri, ci si originari din Ardeal, provincie in care confuzia dintre estetic, etic si etnic era socotita nu numai traditionala, ci si constitutiva.

"Azi suntem in plin paroxism al acestei crize", criza de directie provocata de reluarea virulenta a incercarii de subordonare a esteticului, se nota in manifest, iar in Ardeal "criza nu reapare ca o imprejurare momentana, de influenta si oportunitate extraestetica, ci ea se prezinta ca o permanenta, ca o stare de spirit retrograda si profund daunatoare evolutiei artistice". Scrisoarea se voia astfel si "un protest impotriva formelor desuete care mai staruie peste literatura care se scrie aici si care se vrea, in mod anacronic, regionala si «specifica»", de unde si reactiile violente din presa nationalista, mergand pana la denunt, impotriva Cercului sibian. Ironie pocita a istoriei, unul dintre autorii atacurilor de atunci impotriva "manifestului", autor de mediocre compuneri didactice, este membru, pe criterii cert politice, al actualei Academii Romane, in vreme ce eruditul Nicolae Balota, fost membru al Cercului, nu. I-a fost astfel dat lui E. Lovinescu, pe cand mai avea de trait ceva mai putin de doua luni, sa traiasca bucuria de a-si vedea preluata "faclia" actiunii lui de foarte tinerii si necunoscutii semnatari ai "manifestului" Cercului literar de la Sibiu. Avea sa le si raspunda, dintr-un sanatoriu, nu fara a-i preveni asupra riscurilor pe care si le asumau. "Dupa o munca de 40 de ani ce ar putea impune oarecare consideratie prin continuitatea si dezinteresarea ei notorie, ma vad la fel de descoperit tuturor atacurilor indarjitilor sau incepatorilor ca si in debuturile mele, am ramas un deznationalizat. Acum un an, in revista Convorbiri literare, unde m-am straduit odinioara atata vreme, si pe al carei «spirit major» am pretentia de a-l continua, am citit articolul unui tanar, de al carui nume auzeam intaia oara, sustinand ca in momentele de fata, cand pier atatia eroi pe stepele Rusiei, oameni primejdiosi literaturii noastre nationale ca mine ar trebui pusi la zid si impuscati. Iata ce va asteapta pe calea pe care ati apucat" - scrisese E. Lovinescu in acel istoric "raspuns". Avertismentul avea sa capete o sumbra valoare premonitorie. Criticii care semnasera contributiile din volumul omagial de la Vremea vor fi toti zdrobiti de tavalugul comunist, unii vor trece prin puscarii (Vladimir Streinu), altii vor fi tracasati, scosi din viata publica pe mai lungi sau mai scurte perioade, continuu infricosati si amenintati, schiloditi sufleteste si intelectual. Membrii Cercului literar de la Sibiu vor fi si ei, aproape toti, aruncati cu anii in inchisori, supusi interdictiilor, priviti ca niste ciumati, tintuiti intr-o carantina ce avea sa dureze aproape douazeci de ani.

Asa a inceput cea de a treia posteritate a lui E.Lovinescu: sub semnul nimicirii. In Bibliografia literaturii romine 1948-1960 (cu "i" din "i"), aparuta la Editura Academiei Republicii Populare Romine in 1965 (idem pentru "i"), numele lui nu se afla printre cele ale autorilor publicati vreodata in acel interval de timp. Figureaza, totusi, la index, de doua ori. Cea dintai trimitere este la infama carte a lui N. Tertulian, E. Lovinescu sau contradictiile estetismului (1959), document al tortionarismului ideologic din Romania comunismului stalinist, perioada bogata in scrieri perfect compatibile, nu doar comparabile, cu cele mai intunecate si mai vehemente atacuri fascistoide anti-lovinescine din perioada 1937-1942. Cu deosebirea, totusi, ca atunci riposta, chiar ingradita ori asurzita de corul dezlantuit al obscurantismului si fanatismului, inca fusese posibila. Dupa 1948 n-a mai fost.

A doua referinta din acea Bibliografie la numele lui E. Lovinescu era la o prezentare de Tudor Vianu a reeditarii Odiseei homerice: traducerea, in proza, ii apartinea criticului, iar numele nu-i fusese cenzurat. A spune ca a treia posteritate a lui E. Lovinescu se inscrie in istorie ca un funebru si gigantic zero nu e decat constatarea unei evidente. Un zero insa activ, al dezastrului in expansiune. Anume schimbari de politica petrecute in anii '60 vor ingadui emergenta celei de a patra posteritati a lui E. Lovinescu. Incheiata istoric odata cu prabusirea regimului comunist, avea sa fie, in chip nu tocmai paradoxal, cea mai ampla si mai glorioasa de pana in prezent. La constituirea ei si-au adus contributia fortele cele mai diverse ca provenienta si apartenente de generatie ori grupare literara. In 1965 aparea cea dintai monografie consacrata lui E. Lovinescu, scrisa de Ileana Vrancea (E. Lovinescu critic literar), urmata, in 1969, de o alta, a aceleiasi autoare (E. Lovinescu artistul). Tot in 1969 Eugen Simion incepea editarea unei serii de Scrieri lovinesciene, acelasi critic dand si o monografie, in 1971 (E. Lovinescu, scepticul mantuit). Importante eseuri cu caracter monografic vor mai publica Florin Mihailescu (1972) si Alexandru George (1975), acesta mai tarziu si editor al operei lui E. Lovinescu. In ciuda ingradirilor si a lipsei de libertate reala, climatul este unul de incontestabil triumf al lovinescianismului. Fenomen ce nu poate lipsi dintr-o evocare oricat de succinta, reintrarea in viata publica a fostilor membri ai Cercului literar de la Sibiu, petrecuta tot la jumatatea anilor '60, a insemnat de asemenea mult pentru resuscitarea operei si a personalitatii lui E. Lovinescu. In 1968 aparea astfel o antologie de Texte critice din opera lui, intocmita de I. Negoitescu, autorul "manifestului" din 1943, iar studiul introductiv al volumului, de aproape 80 de pagini, poate fi socotit, in toata linistea, inca una din monografiile cele mai importante despre E. Lovinescu aparute intre 1965 si 1990. Tirajul acelei antologii fusese de cincizeci de mii de exemplare.

Era de asteptat ca steaua lui E. Lovinescu sa se inalte si mai mult dupa caderea regimului comunist, mai cu seama ca in ultimul deceniu de existenta a acestuia lovinescianismul redevenise, ca si maiorescianismul in jur de 1940, teren de dispute si confruntari intre un obtuz nationalism agresiv in expansiune si spiritele liberale. Nu s-a intamplat asa. Printr-o regretabila, dar vasta si plina de consecinte deturnare, lovinescianismul a fost redus la o expresie, revizuiri, careia i s-a atribuit un inteles fara nici o legatura cu cel dat de E. Lovinescu insusi, chiar violent opus acestuia. Daca prin folosirea si impunerea termenului de revizuiri E. Lovinescu avusese in vedere, in mod exclusiv si fara nici un echivoc, revizuirea propriilor opinii critice si in functie de numai criteriul estetic, in acord cu doctrina "mutatiei valorilor estetice", dupa 1990 conceptul a fost folosit pe scara larga in acceptia primitiva si grosolana de revizuire a literaturii dupa criterii politice si etice, de catre justitiari autoproclamati. Aceasta deviere, care anula sensul insusi al lovinescianismului, pentru care judecata literara nu se putea nicidecum confunda cu judecata dintr-un tribunal, iar autonomia artei nu putea fi sacrificata pe nici un altar, trebuie desigur inscrisa in cadrele mai largi ale anticomunismului postcomunist, un fenomen de mari proportii si ale carui explicatii sunt inclusiv de natura psihologiei sociale. Fapt este, totusi, ca si aceasta scamatorie, poate nici premeditata intotdeauna, uneori simplu conformism, alteori cea mai banala ignoranta, nu poate fi exclusa dintre cauzele pentru care cea de a cincea posteritate a lui E. Lovinescu se infatiseaza acum, la 60 de ani de la moartea lui, ca una dintre cele mai ofilite, cand firesc era sa fi fost infloritoare.

Fiindca nu numai indiferenta fata de publicarea "agendelor", un mare, coplesitor, eveniment cultural, e graitoare, graitor este si tirajul in care au fost editate: cinci sute de exemplare. Daca vor fi fost si atatea...

* E. Lovinescu - Sburatorul, agende literare, vol. VI, editie de Monica Lovinescu si Gabriela Omat, note de Alexandru George, Margareta Feraru si Gabriela Omat, Cuvant de incheiere de Gabriela Omat, Academia Romana, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Institutul de Istorie si Teorie Literara "G. Calinescu", 2002.