Portretul unui criminal obișnuit

Holocaustul nu a fost doar rezultatul acțiunii unor figuri dereglate, cu predispoziții sadice sau orbite de ideologie. Fără convertirea la crimă a unor oameni „obișnuiți“ nu s-ar fi ajuns ca violența antisemită să aibă bilanțul catastrofal înregistrat la finalul celui de-al doilea război mondial.

Tema „banalităţii răului“ (H. Arendt) şi cea a „criminalilor normali“ (Cr. Browning) sunt deja vechi în dezbaterile privind Ho­locaustul, dar cercetările teoretice și em­pirice scot mereu la iveală lu­cruri surprinzătoare. Pră­bușirea morală adusă de fas­cism rămâne tul­bu­ră­toa­re și misterioasă. Oameni cu vieți obișnuite, intrați în lo­gica infernală a unei ideo­logii care glorifica crima și în angrenajul unor instituții menite a produce violență într-o manieră organizată, s-au transformat radical.

Expunerea la propaganda antisemită care a declasat evreitatea în zona subumanităţii şi a transformat-o în ţintă, dezangajarea etică sub efectul unui discurs care justifica crima și garanta impunitatea, ideea de răz­boi total, care includea categorii de civili între dușmanii combatanți, banalizarea, ra­­ţionalizarea şi rutinizarea violenţei pro­duse de instituții redirecționate de la mi­siunea lor originară, birocratizarea com­por­tamentelor criminale și, ca efect, com­partimentarea conștiințelor, presiunea de grup, cultura conformismului, ca­rie­ris­mul, frica şi instinctul de autoconservare au contribuit toate la pervertirea oa­me­nilor obișnuiți.

În România, nu se știe mai nimic despre „criminalii obișnuiți“ care au participat la Holocaust. Asocierea regimului an­to­nes­cian la proiectul genocidar nazist este de­seori descrisă ca o catastrofă care s-a pro­dus anonim, într-o schemă narativă în ca­re nu mai contează nici numele cri­mi­na­li­lor, nici cele al victimelor. Jörn Rüsen nu­mea această strategie discursivă „ano­ni­mizare“. Când vine vorba despre res­pon­sabilități, discuția se limitează adesea la Ion Antonescu și anturajul său. Regimul co­­munist i-a catalogat pe oamenii re­gi­mu­lui antonescian implicați în atrocități drept „simpli executanți“ și „unelte oarbe ale fas­cismului“, iar discuția nu a progresat foarte mult de atunci. Agre­sorii nu au chip, nu au pro­fil, iar mo­tivația ac­ți­u­nilor este de­dusă me­canic din pre­­zum­ții despre ca­rac­te­risticile fas­cismului și na­tura uma­nă.

Așa stând lucrurile, este im­portant să re­cu­perăm ori­ce poveste. Este util știin­țific, pentru a revitaliza tabloul, dar și etic, ca o formă de re­parație față de victime.

Familiile Pulver și Iancovici

În urmă cu puțin timp, am fost contactat de un domn din Israel, Dorel Pulver pe numele său, pentru a mă întreba dacă pot afla unde i-a murit tatăl în timpul po­gro­mului de la Iași. Se întâmplă des ca rude ale victimelor să-mi ceară relații despre apropiați, iar în măsura în care găsesc in­formații în baza de date proprie, începe un dialog prin care completez puzzle-ul cu amintiri, acte, documente, fotografii de la cel care mă contactează. Iată ce a ieșit din dialogul cu Dorel Pulver.

Dorel Pulver provenea dintr-o familie obiș­nuită din clasa de mijloc evreiască din Iași. S-a născut în 1936, într-o familie cu pă­rinți și bunici cu bună reputație în oraș.

Mama lui Dorel, Perla Iancovici, s-a năs­cut la Bivolari, târg cu o prezență evre­iască importantă, după care familia s-a mu­tat la Iași, undeva la sfârșitul anilor ’20. Au pornit de la zero. Întâi au deschis o bodegă la gară, care nu a mers, apoi au deschis o alta în zona Halei Mari. Se nu­mea „La Carpați“ și se găsea pe strada Anastasie Panu. Așa a în­ce­put familia Iancovici să fa­că bani și să fie cunoscută în Iași. Țăranii care își vin­deau produsele la hală in­trau apoi la bodegă, unde co­mandau scrumbie și vin, și se veseleau. Bunica lui Do­rel, Ghitla Iancovici, a murit în 1936, iar la în­mormântare a venit foarte multă lume, semn că fa­mi­lia era apreciată în oraș. Bunicul, Solomon Iancovici, și sin­gurul lui băiat, Avram (Au­rel), au rămas să se ocupe în continuare de bodegă.

Cele cinci fete din familia Iancovici aveau, de asemenea, un bun nume și nu au avut probleme să-și găsească soți pe cinste. Per­la s-a luat cu Aron Pulver, un cea­sornicar cu atelier pe Strada Gării. Aron locuia aproa­pe de Curtea Mare, locul unde se găsea res­tul familiei – bunici, părinți, pa­tru frați și două surori. Tatăl lui Dorel a în­ceput să învețe meserie de la 16 ani, iar prăvălia a deschis-o după ce s-a întors din armată, unde a stat un an și jumătate, la Soroca.

Până la pogrom, spune Dorel Pulver, re­la­țiile cu creștinii erau foarte bune. Totuși, es­te posibil să-și aducă aminte doar par­tea frumoasă a copilăriei. Documentele din epocă arată că relațiile dintre creștini și evrei erau complicate și că populația mo­­zaică din Iași era deja ținta a nu­me­roase abuzuri și agresiuni. Primul semn că lucrurile nu erau chiar așa frumoase l-a primit Dorel în toamna lui 1940, când a fost băgat, împreună cu bunica sa, într-o coloană de evrei care au fost escortați la Chestura de Poliție. Au reușit să fugă din rând în ultima clipă.

Duminica aceea

Pe 29 iunie 1941, pentru familia Pulver tra­gedia a început la fel ca pentru majoritatea evreilor din Iași: printr-o bătaie violentă în ușă. Firește, Dorel, care avea atunci doar 5 ani, s-a speriat foarte tare. Era du­mi­ni­că, abia trecuse de 6 dimineața, și toa­tă lu­mea era în pijamale. Părinții s-au îm­bră­cat în grabă. Până la urmă, ușa a fost spar­tă. În casă a năvălit un bărbat înalt, îm­bră­cat în uniformă albastră; alți doi aș­teptau la ușă. Intrusul i-a pus pistolul la cap ta­tălui lui Dorel, Aron Pulver, apos­tro­fân­du-l: „Măi jidane, de ce nu ai deschis ușa mai re­pe­de când am bătut!? Măi ji­dane, eu te omor acum!“. Mama lui Dorel a în­ce­put să stri­ge disperată: „Vă rog nu îl îm­pușcați că am copil mic în pat!“. „Ji­dan­co, vii și tu cu noi!“, a fost replica agre­so­rului.

Articolul integral poate fi citit in editia print a revistei 22, din 18 februarie 2014!