Portretul scriitorului in secol: Eugene Ionesco

Ce era sa denunte? In fata carei instante? Nici Cioran, nici Eliade nu erau vinovati de delicte criminale, ci de delicte de opinie. Or, delictul de opinie nu este pedepsit decat in dictaturi.

Nedenuntarea ideilor era, intr-adevar, un delict in tarile comuniste in plina teroare stalinista.

Cioran, Eliade si Eugene Ionesco se cunosteau toti trei prea bine si de prea mult timp pentru ca impacarea lor sa fie atribuita unor "lucruri trecute sub tacere sau prost intelese" (Alexandra Laignel-Lavastine, p. 17). Nu, pur si simplu Eugene Ionesco ii iertase, caci, asa cum a spus Jorge Semprun, el insusi deportat la Buchenwald pentru comunism, "omul poate ierta, caci asta este un act de libertate" (in Ombre et lumiere, FR3, 17 aprilie 2002).

Cioran si Eliade au fost, la un moment dat, autorii unor scrieri pe care am fi preferat sa nu le citim niciodata. Asa este. Oare trebuie sa-i limitam la aceasta perioada? In ce ilustreaza opera lor ulterioara aceasta "filiatie ideologica", care ar fi "indispensabila intelegerii operelor de maturitate"? Oare poezia lui Eluard este marcata pentru totdeauna de Oda catre Stalin sau cea a lui Aragon de poemul lui de slava a NKVD-ului? Cui i-ar trece azi prin cap sa le citeasca opera prin filtrul acestor poeme, tot atat de regretabile?

6/XII 1933

Draga Mircea Eliade,

Intamplator am fost liber in asta dupa masa (trebue sa stii ca nu vom fi descazarmati pana la noi ordine) si ti-am gasit scrisoarea. Nu m'as fi asteptat la o asemenea bucurie, - pe care, - diseara, cand am sa frec dormitorul cu moluz sub paza, supravegherea si injuraturile sergentului, am s-o uit neaparat. Iarta-mi acest scris deslanat, grabit, anost.
Sunt abrutizat, aproape. M'am desvatat de tot ce-a fost cu mine pan'acum. Nu m'am invatat inca cu ceea ce este, cu singura realitate. Nu ma linisteste decat apropierea somnului. Sunt fericit cand suna stingerea: 10 minute, pan'adorm.
Ma trezesc cu vreun ceas inainte de sunarea desteptarii, - momentele cele mai grele si printre momentele grele de aici: din clipa in clipa, trebuie sa sune desteptarea, strident (o astept), sa ma imbrac ("Drepti!") in frig, printre oamenii somnorosi si amarati, sa-mi pun bocancii si ciorapii uzi etc.!... Sunt liber cam din 8 in 8 zile. Nu stiu cand am sa scap, nu sper sa mai scap de-aici; cred ca am trait ca sa ajung aici, sa sfarsesc aici. Cred ca traiesc moartea. Sau ceva tot asa de tare ca moartea. Nu-mi scrie nimeni decat Rodica si Mama. (Tot eu trebuie sa le incurajez. Nu mai pot!) Manoliu nu vrea sa-mi scrie. (I-am scris 3 scrisori! la Cuvantul!) Si daca mi-ar scrie toata lumea? Indata ce reintru in cazarma, - toate incurajarile, toate bucuriile mor. Nu mai exista nimic decat cazarma, unde sunt un soldat tutuit, care freaca pe jos, face corvoada, spala closetele, e umilit, e animal m. mult sau mai putin domestic. Nu ma sperie efortul fizic. Dimpotriva, traiesc asa de rau aici, e asa de trist aici, incat instructia care ma elibereaza de corvoada, care schimba injuriile caporalului cu ironiile etc. ale sublocotenentului e un fel de pauza. Dar trece repede: 7 ore pe zi!
Restul timpului pe mana alorlalti.
Numar orele, de 5 saptamani, - de azi inca 2 saptamani si 3 zile (sau 4) pana la cele 7 zile de concediu ale Craciunului. Mi-e o teama mare ca nu se va sfarsi! De 5 saptamani, - de 5 secole sunt aici! Tu crezi ca asta are sa para vis? Imi spun si eu asta - si dar cum sa o cred in momentul cand mana inghiata pe patul pustii si plang de durere, - in momentul cand mi-e frig, dimineata, in dormitorul in care ploua.
Poate ca e asa de rau acuma pentru ca ma asteapta o mare fericire. Trebuie sa vina ceva, care sa echilibreze.
Mai scrie-mi, Mircea Eliade (acum imi dau seama ce bine imi pare ca mi-ai scris), si spune-mi ce s'a facut cu manuscrisul meu? Premiera? Editare?
Esti profesor la Universitate? Te-as respecta infinit mai mult, daca ai fi plutonier-major, ca doar comandant al regimentului si Dumnezeu sunt sigur ca nu ti-e dat sa fii: nu e decat unul! (Dl. lt. colonel Sipiceanu!)
Mai am atatea luni de militarie!! Adica: pentru totdeauna, infinitul este egal cu cateva luni. (Parca m-am mai desmortit!) Scrie-mi. Te rog.
Iti strang mana,
Eugen Ionescu

(adresa: Dl avocat Toma Ionescu, pentru Eugen Ionescu, str. Protopopescu, Slatina, jud. Olt)

P.S. Sa scriu pentru Credinta? (N'am vazut-o.) Sunt sigur ca as fi facut-o sa mearga numai eu, pan'acum o saptamana. Dar acum!! Acum!!! Am uitat sa scriu, am uitat ce-am citit, ce-am fost. Ma bucur sa scap din cand in cand, cate-o jumatate de zi ca sa mananc carne, paine proaspata, sa beau vin, sa stau la foc, sa dorm. La curve?? Asta ar fi suprema, suprema betie. Dar trebuie sa fii cel putin fruntas. Eu simt ca inca nu o merit.
P.S.II. Inc'odata. S-a facut ceva cu manuscrisele. E un om care a fost in pielea mea, - si nu-l uit de tot.
P.S.III. Nu ma uitati!!!

Aceasta prietenie regasita intre toti trei a cunoscut, desigur, oscilatii, momente de agasare reciproca, dar, in ciuda si dincolo de toate acestea, va dura pana la moartea lor, adica aproape patruzeci de ani. Tocmai aceasta durata, pe care nu o stapanim, este, paradoxal, mai puternica decat timpul si mizeriile lui.

Acest lucru este posibil numai daca momentele fericite sunt mai puternice decat tot restul. Si asa s-a intamplat. Sederea anuala a lui Mircea si Christinel Eliade la Paris, din mai in septembrie, era ocazia unui "Festival Eliade", cu seri la ei acasa, la Cioran si Simone, la noi, la atatia altii. Mai erau si luminoasele zile de iulie la noi la tara, la moara de la Bercheres, unde Mircea si Christinel Eliade veneau sa se refugieze ca sa scape de zgomotul pocnitorilor din 14 iulie in piata Charles Dullin. Sarbatoream impreuna data de 12 iulie, aniversarea de casatorie a lui Eugene si Rodica Ionesco. Eram odata toti cinci la moara, dar in ziua aceea mai venisera si varul nostru profesorul Pompiliu Popescu, Cioran, Dumitru si Mona Tepeneag. Era ziua finalei de la Wimbledon, care in anul acela il opunea pe Borg lui Nastase. Ca sa ne consolam de infrangerea lui Nastase, ai carui suporteri cei mai zelosi fusesera Mona si Cioran, ne-am jucat de-a "portretul", joc la mare cinste la Cerisy, in care jucatorii se straduiesc pe rand sa ghiceasca un personaj cu ajutorul unor analogii gen "daca ar fi o planta, un secol, o virtute etc.". Monei, careia i-a venit randul prima, i-a fost rezervat eroul nefericit al zilei, Nastase. Apoi, fiecare a trebuit sa-l descopere pe Ludovic al XIV-lea, Eminescu, Rimbaud etc.

In ciuda tuturor evenimentelor, au fost deci prieteni, si nu din singuratate, caci acesti "monstri sacri" erau, foarte, prea solicitati si anturati.

S-au regasit si nu s-au mai despartit. De ce? Desigur, pentru ca despre misterul oricarei relatii adevarate, mai puternica decat toate despartirile si deceptiile, se poate spune, citandu-l pe Montaigne: "Fiindca era el, fiindca eram eu".
Si ce alta definitie mai frumoasa se poate da prieteniei decat acest mesaj al lui Cioran bolnav catre Eugene Ionesco, el insusi internat in spital in urma unui infarct: "Spune-i ca ne-a facut viata suportabila"! Cioran a rugat-o pe Simone sa transmita acest mesaj vechiului sau prieten. Iar cand Simone l-a intrebat: "Si lui Cioran ce sa-i transmit din partea dumitale?", Eugene Ionesco, emotionat la lacrimi, i-a raspuns: "Spune-i ca e fratele meu si ca-l iubesc".
In Cautarea intermitenta, un fel de jurnal-testament strabatut de una din temele recurente ale operei sale - impacarea - , Eugene Ionesco noteaza (p. 117):
"Comizeratie: comuna mizerie. Compasiune: pasiune impartasita, durere impartasita.
Compatimire, a patimi impreuna.4 A patimi impreuna".
Cat cantaresc greselile oamenilor in fata mortii pentru Eugene Ionesco, care, in aceeasi Cautare intermitenta (p. 13), scrie: "A avea puterea sa traiesti moartea, ca sa nu mori: cu moartea pre moarte calcand5! Cine merita sa fie salvat? Cu naivitate zic ca as vrea sa fiu salvat... dimpreuna cu R., cu M.F., cu maica-mea, cu mama sotiei mele, A., cu tata, cu Marilina, cu prietenii mei, cu dusmanii mei, cu lumea, lumea aceasta... pe care atat de mult as vrea, cum o voia si o spunea Peguy, s-o inalt la cer".

Traducere din limba franceza de Mona Tepeneag