Site-uri recomandate

Gourmet Gift - oferte cadouri de craciun corporate
TGG - usi interior
Adauga rapid anunturi gratuite de mica publicitate

Magazin online cu ceasuri de mana

---
Supliment | Editie scrisa
02.02.2007

Polul de centru-dreapta

 

591 afisari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii

VIRGIL NEMOIANU

Introducere

 

Personal nu stiu mare lucru despre politica romaneasca. Nu inteleg relatiile Basescu-Tariceanu, am perceput numai vag, din auzite, dialectica complexa din interiorul Partidului Liberal, nu am urmarit ascensiunile si declinurile extremei drepte sau ale stangii din Romania, n-am inteles decat putin (si adesea cu neplacere) ascunzisurile si labirinturile "dosariadei".

In schimb, parcurgand unele discutii recente, nu in ultimul rand textul interesantei Platforme date publicitatii spre finele anului trecut (urmata de un voluminos si substantial program de partid) mi s-a parut ca se deschide o discutie care de asta data atinge si doctrinele, in loc sa se margineasca la obisnuitele impunsaturi personale sau la dezacordurile politice obisnuite si m-am gandit ca e timpul sa contribui cu ceva, alaturi de altii, la acest domeniu atat de rar si de imperfect frecventat in publicistica romana a ultimelor doua decenii.

Suplimentul de fata vrea sa schiteze si sa sugereze una dintre dimensiunile necesare, socot eu, a unei functionari normale, sanatoase a vietii politice dintr-o tara in care aceasta viata a lipsit in fond mai bine de o jumatate de secol. Articolele incluse in acest "supliment" de revista vor dezvolta poate mai amanuntit sau mai dibaci decat as putea eu sa o fac nevoia si posibilitatile unei anume reorganizari a vietii politice din Romania.

Cine se uita la istoria postbelica a Europei de Apus nu poate sa nu fie impresionat de o reusita formidabila din acea parte a lumii. Ma refer la modul in care, dupa 1945, au fost blocate extremismele de dreapta si de stanga, adica cele care, in perioada interbelica, sfasiau trupul politic al batranului continent si duceau in cele din urma la crime si barbarii. Ei bine, acolo intelepciunea comuna a elitelor politice si a electoratului in ansamblu a schimbat destul de prompt situatia. S-au constituit ample partide social-democrate, moderate in programele si in practica lor (in Anglia, in Germania, nitel mai tarziu in Franta, Italia, Spania si in alte tari), care au atras partea de populatie care-si vedea interesele reprezentate in programele partidelor respective si s-a neutralizat astfel, in masura decisiva, nevoia radicalismelor de extrema stanga, reducand-o la minimale si ocazionale izbucniri.

Acelasi lucru, in chip si mai spectaculos inca, s-a petrecut pe latura cealalta a spectrului politic vest-european. Extrema dreapta, atat de stridenta si de periculoasa in anii ’20, in anii ’30, a disparut aproape in intregime. Ample partide, cu numiri diferite (crestin-democrat, conservator, gaullist etc.), au coagulat forte diverse si au intrat in jocul democratic al puterii socio-politice. Alegatorii mai prudenti, mai anxiosi, mai traditionalisti sau mai cumpatati au inteles ca, sprijinindu-le (chiar atunci cand nu erau 100% de acord cu programele si practicile lor), pot sa-si vada protejate interesele si exprimate intentiile in masura satisfacatoare, adica mai eficient decat aliniindu-se cu extrema dreapta, cum obisnuiau in trecut.

Intr-un cuvant, polarizarea era: stanga moderata-dreapta moderata. Incontestabil, in diverse tari se recunostea o anume diversitate suplimentara (o multime mai mare de partide autonome, adica), dar aceasta diversitate era mai mult de natura tehnica: ea sfarsea prin a se "topi" in coalitii de guvernare. La randul sau, sistemul bipartid era intemeiat pe coexistenta unor grupari cu autonomie mai mare sau mai mica in interiorul aceluiasi partid, grupari care negociau, tenace, dar de buna-credinta de obicei, definirea orientarii generale. Se obtinea astfel o structura stabila, rationala, capabila sa normalizeze, sa ghideze si sa canalizeze interesele comunitatii in chip echilibrat.

Tarile Europei Centrale si de Est se afla acum in fata aceleiasi probleme si ar trebui sa caute sa o solutioneze pe cai asemanatoare. Nu masurile impotriva fumatului, nu paradele de cutare sau cutare orientare sexuala, nu interdictiile absurde de insemne religioase, nu zgomotele mediilor de comunicare, nici macar intarziatele constituiri ale unei vieti civile sau trambitatele aliante militare vor fi cele care vor duce la integrarea reala a Romaniei (sau a celorlalte tari est-europene) la nivelurile cele mai dezirabile ale modernizarii accelerate. Masurile cu adevarat bune vor fi numai cele economice, judiciare si de structura politica. Fireste ca nu am nici spatiul, nici competenta de a ma apleca asupra primelor doua. In schimb, indraznesc, amatoriceste, sa vorbesc despre cel de-al treilea.

Orice structura politica este inevitabil impartita intre o inclinare stabilizatoare si una reformatoare. In zilele noastre, in mai toate tarile libere (SUA, Anglia, Germania, Israel, Italia si mai toate celelalte), intr-o forma sau alta, observam o directie socializanta si una liberala. Cea dintai poate include unele elemente mai radicale si altele mai moderat-centriste, a doua aglutineaza traditii de tip individualist-capitalist, social-liberal, crestin-democrat si deschis conservator. Exista frictiuni interne? Sigur ca da. In mod normal insa, un compromis oarecare se obtine totusi - atat in una din aceste modalitati, cat si in cealalta. In cazul specific al Romaniei mai este si avantajul ca intre 1866 si 1918 sistemul bipartid a functionat acceptabil de bine.

De aceea, nu este defel absurd sa speram ca un pol socialist si unul liberal ar putea organiza viata politica romaneasca in deceniile care vin. Polul socialist exista: surprinzator sau nu. Adevarul curat este ca Ion Iliescu, om politic defel simpatic mie, a reusit sa grupeze in jurul sau un numar de oameni mai tineri, de la Adrian Nastase si Razvan Theodorescu la Mircea Geoana sau Sorin Oprescu, sau chiar si pana la celebrii si mult condamnatii "baroni" locali, care sa constituie o alternativa coerenta si fiabila in viata politica.

Nu acelasi lucru se poate spune despre "polul" de centru-dreapta din Romania. Din nefericire, nici organizatoric, nici doctrinar, el nu dispune de o structura cat de cat comparabila. Motivele sunt diverse, au si fost uneori explicate, nu ma voi opri asupra lor. Care ar fi in schimb optiunile sale viitoare?

In primul rand, o federalizare sau regrupare a fortelor faramitate pana in prezent. Sigur, exista temeri ca o astfel de colaborare ar putea minimiza coerenta sau omogenitatea polului de centru-dreapta. Mie nu mi se par indreptatite pe de-a-ntregul aceste anxietati. Sa privim lucrurile comparativ si istoric. Oare in "Vechiul Regat" (Principatele dunarene unite dupa 1859) Partidul Conservator nu continea factiuni diferite ideologic? "Junimistii", vechii conservatori, la un moment dat conservatorii-democrati inspirati de Take Ionescu si altele inca? Oare Partidul Liberal de atunci nu dispunea de o aripa radicala (cea impintenata de C.A. Rosetti) si de altele, mai moderate, bazate fie pe loialitatea fata de cutare animatori, fie pe orientari ideologice diverse? Ca sa nu mai vorbim de complexitatea suplimentara pe care a produs-o aderarea social-democratilor "generosi"? Situatii asemanatoare pot fi constatate in Anglia parlamentara a secolului XIX, la democristianismul italian de dupa 1945 si in nenumarate alte cazuri. (Nici macar nu mai pomenesc aici de partidele republican si democrat din Statele Unite, care, de aproape 150 de ani incoace, sunt uriase coalitii de interese si ideologii adesea extrem de diferite.)

In prezent se poate vorbi in Romania de un liberalism de tip "libertarian", se poate vorbi de un liberalism clasic (sau chiar "arhaic", cum i s-a spus), se poate vorbi de un tip de liberalism "socio-popular" (in traditia doctrinara a unor Rawls sau chiar Habermas). Se poate insa vorbi sau ar trebui sa se vorbeasca si de un liberalism aflat la interfata cu conservatorismul si cu vederile crestin-democrate. La urma urmelor, partidele crestin-democrate ale Europei Apusene au fost si au ramas in buna masura niste partide liberale. Iar eseistul roman Al. George observa odata spiritual, dar corect, ca pana la 1918 in Romania functionau doua partide liberale sub nume diferite. La un nivel mai pretentios, dar exact totusi, am putea nota ca figuri de cea mai inalta valoare, precum Burke, Tocqueville sau Guizot, mai recent Raymond Aron sau Michael Oakeshott, adevarati intemeietori ai conservatismului modern, tocmai la aceasta "interfata" puteau sa fie intalniti. Din putinele mele informatii, ganditorul care s-a apropiat cel mai categoric si mai bine de acest mod de gandire si l-a articulat cel mai raspicat a fost, in anii senectutii, Alexandru Paleologu, asa cum isi dau seama cei care ii citesc scrierile din ultimul deceniu de viata. (Fara de intarziere, o analiza adancita ar fi extrem de binevenita.)

Nu a fost insa Al. Paleologu singurul. Grupajul de fata ar vrea sa exprime parerile mai mult sau mai putin asemanatoare impartasite de altii, net mai tineri. Ele au in comun ideile esentiale de subsidiaritate si descentralizare, demnitatea persoanei umane, dialectica stransa dintre libertate si traditie, dintre individ si grup, colaborarea respectuoasa si afirmativa dintre credinta in transcendent si functionarea pragmatica a societatii. Ele sunt pozitive in orientare fata de modernitatea dinamica si integrarea relaxata in lumea unei planetaritati depline, fara sa abandoneze specificul geografic, solidaritatile locale, memoria istorica, autonomia si persistenta imaginarului social al comunitatii. Ele, aceste idei, pot si ar trebui sa functioneze ca un punct de atractie pentru paturi largi populare si electorale care, altminteri, se pot simti ingrijorate, lipsite de adapost sau de solidaritate umana.

Printre elementele centrale pentru acest mod de liberalism conservator se numara: a recunoaste imperfectiunea funciara si ineluctabila a persoanei umane, dar totodata efortul legislativ si politic maxim de a-i asigura acestei persoane o fundamentala independenta economica si sociala, astfel incat ea sa-si poata lua singura deciziile pe care le intentioneaza. Astfel se cauta eliminarea dependentei de puteri din afara (statul, alte persoane sau institutii etc.), in schimb se urmareste ca fapturile din care e constituita societatea sa poata coopera dupa libera lor decizie cu alte unitati: familia in primul rand, dar si obstea rurala sau urbana, micile comunitati liber alese si altele, potrivit unor moravuri si "seturi" de comportari stabilite de mult. O astfel de orientare respinge, din capul locului, "corectitudinea politica", vreau sa zic respinge repartizarea si zugravirea persoanei umane potrivit apartenentei la un grup social, sexual, etnic, fie si ideologic; ea pune, dimpotriva, pe primul plan intelegerea omului ca fiinta autonoma, cu specificul, cu aspiratiile si cu nevoile sale.

Ne putem oare imagina o colaborare fructuoasa a unui astfel de liberalism conservator cu alte forme de liberalism? Vreau sa sper ca da. Optimismul meu se intemeiaza intai pe exemple istorice si geografice multiple. Dar se intemeiaza si pe anume principii comune foarte concrete. Unul dintre acestea ar fi, de pilda, proprietatea privata. Intre diversele ramuri (sau laturi) ale liberalismului, unele vor cauta o anume strategie de aparare si crestere organica a ei, altii vor prefera altele. Dar orice liberal va accepta fara ezitari ideea in sine. Exemplele se pot extinde la alte componente: la apararea libertatilor umane, la deschiderea unui spatiu cat mai larg pentru manifestarea si inflorirea personalitatii, la existenta si la exprimarea fara constrangeri a structurilor si valorilor locale, la spatiul acordat cu marinimie alteritatii, la indrumarea mecanismele statale spre o functionare relaxata, fara rigiditati, fara temeri, la incurajarea unei transparente care sa nu contrazica totusi spatiul intim indispensabil oricarui individ, la opozitia fata de dirijism. De fiecare data pot exista dispute colegiale asupra tacticilor celor mai dezirabile, dar acestea nu vor nega principiile insele. Liberalismele diverse (constituite in "pol", in "familie", in "confederatie", oricum vrem sa-i zicem) au astfel in comun refuzul alinierii, dar afirmarea clara a bunelor maniere si relatii intre oameni si grupuri in societate. Iata un fundament comun, chiar si atunci cand exista diferente ideologice. O viata politica viguroasa si ordonata are nevoie de un "pol" de acest fel, pentru care incep sa existe barem cateva promitatoare inceputuri politice. In fond, e normal sa distingem intre cei care doresc sa se bizuie pe actiunea statala si cei care socotesc ca marea majoritate a treburilor se cer efectuate de societate in sine.

 

Bethesda, Md., decembrie 2006

 

 

Nota editoriala

 

Colaboratorii suplimentului de fata sunt oameni de competenta si specialitate. Eugen L. Nagy si Mircea Platon (cel dintai banatean, al doilea moldovean) lucreaza la doctorate (primul in stiinte politice, al doilea in istorie, la Catholic University, respectiv Ohio State University), in Statele Unite. Nagy are masterate la University of St. Thomas si Gregorianum (Roma); Platon este colaborator la Convorbiri literare (Iasi) si a publicat o culegere de articole si un volum monografic, l-as numi, despre T.E. Hulme, la Iasi.

Teodor Baconsky este prea bine cunoscut in Romania, intai pentru lucrari de patristica, apoi pentru comentarii intelectuale si politice de autentica profunzime si, nu in ultimul rand, pentru o stralucita cariera diplomatica si politica: el este una dintre promisiunile de varf ale generatiei de elita politica afirmata indata dupa 1989.

Ioan Stanomir, tanar inca, este director al editurii Institutului si Fundatiei Romane, precum si editor sau autor al mai multor competente volume despre conservatismul roman; a publicat eseuri in 22, Idei in dialog si reviste de specialitate.

Toader Paleologu are studii extrem de serioase (inclusiv perioade de predare) la Paris, Harvard si Berlin. Cariera sa academica ar fi fost categoric reusita. A intrat insa in publicistica romana, iar in prezent e ambasador al tarii sale in Danemarca.

Cassian Maria Spiridon e director la Convorbiri literare (Iasi), a obtinut premii de la Uniunea Scriitorilor si din alte parti, e critic literar si comentator intelectual de marca.

Gelu Trandafir e un spectaculos comentator la Romania libera si fost activist politic de anume proeminenta.

Traian R. Ungureanu e o figura de prim rang a publicisticii politice romanesti, cu mai multe volume amplu si agitat comentate, dupa ce a fost o buna vreme redactor la BBC (sectia romana).

Sunt bucuros ca articolele suplimentului de fata (oricum ar fi ele judecate altminteri de cititori si cititoare) apar ca destul de diverse in format, stil, lungime, tema, chiar orientare. Inutil de adaugat, fiecare autor e singur raspunzator de cele spuse.

I-as fi dorit mult si pe altii drept colaboratori ai suplimentului de fata; ma gandesc la figuri de marca cum ar fi Sorin Antohi, Cristian Badilita, Andrei Brezianu, Sanda Cordos, Aurelian Craiutu, Ion Ica, Augustin Ioan, Robert Lazu, Silviu Rogobete, ca sa pomenesc numai cativa. Din motive dintre cele mai diferite, colaborarea lor a fost (regretabil) imposibila.

 Rodica Palade a fost (din umbra si in conditii dificile) un sprijinitor competent si de nadejde, exemplar, fara de care suplimentul nu ar fi fost posibil. Ii multumesc din toata inima.

Multumiri cordiale i se cuvin insa si lui Paul Dragos Aligica, pentru ca mi-a dat ideea acestui supliment, m-a ajutat ca interlocutor, m-a incurajat, m-a sprijinit psihologic si (nu in ultimul rand), practic. Il socotesc, fara nici o rezerva, unul dintre tinerii ganditori de prima mana pe care i-a dat Romania ultimelor doua decenii.

Insiruirea de fata dovedeste ca acel penibil cliseu al impartirii intelectualitatii romane intre o extrema nationalist-stridenta si una a stangii pline de "corectitudini" e pur si simplu o prostie. Dimpotriva, am convingerea ferma ca majoritatea celor mai buni intelectuali romani, tineri, ca si varstnici (caci nici n-am mai cutezat sa pomenesc de figuri majore precum N. Manolescu, Th. G. Pavel, M. Zamfir, G. Grigurcu, Monica Spiridon sau atatia altii), azi ca si ieri, se afla la centru-dreapta, in buna si marea traditie a junimismului. (V. N., ianuarie 2007)

 

 

TEODOR BACONSKY

O dreapta marturisire

 

Desi nu ma numar printre colaboratorii revistei 22, sunt un cititor fidel al publicatiei pe care societatea civila a Romaniei postcomuniste si-a sprijinit primele initiative. In ce ma priveste, puteam onora invitatia de a scrie aici fie printr-o contributie teoretizanta, cu miza doctrinara, fie printr-o abordare ceva mai personala. Am ales a doua cale, atat pentru ca publicul revistei nu are nevoie de "lectii", cat si pentru ca registrul acesta, oarecum "confesiv", imi permite sa ma exprim cu mai putine constrangeri.

Mai intai, o intrebare: de vreme ce nimeni nu se naste cu optiuni politice gata facute, pe ce traseu am ajuns un om de dreapta? Raspunsul e simplu: m-a obligat comunismul, sub tirania caruia mi-a fost dat sa traiesc pana la 27 de ani. Aidoma multor tineri romani, m-am format daca nu impotriva, cel putin in pofida acelui sistem. L-am detestat, pentru ca mi-a schimonosit tineretea, m-a umilit in cumplita lui temnita ideologica si m-a impins sa-mi "depun actele", in speranta tragica de a-mi putea parasi propria tara. Din fericire, n-am apucat sa fac acest gest. In decembrie ‘89, am iesit in strada, alaturi de cativa prieteni si... am vazut cat de putini eram. Apoi am cautat sa recuperez ceea ce sistemul marxist-leninist imi rapise. Adevarul despre realitatea gulagului, cu imensa lui trena de absurditati, crime si abuzuri. Relatia normala cu Occidentul, dar si cu radacinile interbelice ale democratiei romanesti, dimpreuna cu dramaticele sale sincope. Dar si constiinta faptului ca o parte a elitelor din "lumea libera" a legitimat, din ignoranta, lasitate egoista sau interes politico-financiar, ororile petrecute in lagarul sovietic.

Comunismul nu a fost doar un "anumit" regim politic, pe seama caruia sa facem bilanturi istorice. A fost o tentativa de a modifica genetica societatilor pe care le-a confiscat si agresat programatic. A scos aceste societati din "tatani", denaturand simultan firescul lor temperamental si edificiul traditiei, ca sediu simbolic al identitatii nationale. Cred ca era inevitabil ca tinerii romani care au apucat sa-i suporte aberatia si sa-i constate "rezultatele" sa treaca, la modul terapeutic, in extrema unui anticomunism visceral. Cand am ajuns la Paris, in primii ani ‘90, nu m-am putut opri sa idealizez Romania. Mi-era dor de o tara care, pentru a fi iubita, se cerea mai intai reinventata. Si am facut-o in singurul mod posibil atunci: prin aplecarea idealizanta asupra Romaniei interbelice. Acolo am regasit modelele de care aveam o presanta nevoie. Acolo am descoperit ca tara mea a fost odinioara capabila sa asimileze datele generice ale spiritului european. Nu regret acea privire mai curand necritica. Gratie pomenitului acces de "nationalism", mi-am regasit echilibrul personal, ca roman. Insa n-am stagnat. Pe masura ce istoria romaneasca iesea la iveala - prin carti si documente in fine aruncate pe piata - mi-am nuantat, pe rand, conceptiile si asteptarile.

Campania pentru cucerirea propriei luciditati mi-a livrat pana la urma o imagine diferita nu doar despre anii ‘30, ci despre intreaga istorie a Romaniei. O viziune necomplezenta, care explica multe dintre scaderile noastre morale, politice si institutionale. Pe durata interminabilei "tranzitii", am redus ideea de dreapta la atitudinea anticomunista. N-am fost singurul vinovat de o asemenea partialitate (vecina cu orbirea), insa nici n-am avut de ales, dat fiind ca prelungirile toxice ale comunismului au continuat sa infecteze viata generatiei mele. E inutil sa amintesc aici deceptiile pe care "democratia originala" ni le-a provocat. Vreau doar sa pun pe seama lor faptul ca romanii din categoria si de varsta mea au continuat sa se simta izolati si fara speranta. In prezenta aceluiasi tip de probleme, "oferta" ultimilor ani ne-a obligat sa gasim acelasi tip de solutii.

Indiscutabil ca lucrurile au evoluat spre mai bine. Cu toate acestea, am inca motive pentru a nu-mi da la casat reflexul anticomunist. O fac, mai intai pentru ca acest sistem blestemat nu a fost judecat. Nu s-a facut dreptate victimelor si nici urmasilor acestora. Ne-au trebuit 17 ani si un presedinte dornic sa o rupa cu trecutul, pentru a-l condamna oficial. Justitia nu a gasit insa aproape nici un vinovat. Iar supravietuitorii vechiului regim au vampirizat "noua" stanga, au pus mana pe grosul economiei si au umplut, in succesive legislaturi, parlamentul. Apoi, pentru ca n-am scapat complet de riscul unei reeditari. Mi-e groaza, pentru cei ce vin, mai mult decat pentru mine. Ei traiesc intr-o libertate care si-a extins treptat domeniul, dar au fost lasati sa uite (sau obligati sa ignore) ce a precedat-o. Mi se pare ca-mi tradez propriii copii, daca las lucrurile asa cum s-au "asezat". Mai am un motiv, de fond: data fiind educatia mea, impartasesc o filosofie a istoriei realista, care se asorteaza cu un anumit pesimism antropologic. Cred ca omul poate scoate oricand ce e mai rau din el. Avem rezerve aparent nelimitate de infamie si vanitate pentru a o lua, altfel, de la capat. Cu gandul la ele, sustin ca si cea mai palida contributie la o pedagogie a memoriei colective se numara printre datoriile de onoare ale celor de varsta mea.

A propos de varsta. Am 44 de ani, din care aproape jumatate au fost completati cu studii, carti publicate si o cariera diplomatica la care tin foarte mult. Nu accept ideea ca oamenii de felul meu trebuie sa gradinareasca la nesfarsit trecutul si sa se considere, pe de alta parte, infranti. Resimt vocatia de a face in continuare tot ce pot pentru ca actiunea mea publica - si eforturile mele profesionale - sa insemne ceva pentru cristalizarea unei societati romanesti in care sa putem, cu totii, respira. Cum va arata acest viitor comun? Stim foarte bine ce vicii ne tareaza comportamentul: nu reusim sa lucram in echipa, ne mobilizam doar cand "arde", suntem excesiv de retorici, dar prea putin pragmatici si suferim de autoperceptii ciclotimice. Acestui tip psihologic i se asociaza, agravant, notoria "fragilitate" a institutiilor si carenta procedurilor impersonale. Avem insa si destule avantaje: resurse umane de buna calitate, resurse naturale inca nefolosite, un patrimoniu considerabil, potentialitati de nisa interesante. Dispunem totodata de o situatie geopolitica atractiva la nivel euroasiatic. Si de ambitia legitima, care ne permite sa reducem decalajele, printr-o cat mai eficienta motorizare a dezvoltarii nationale.

Iata obiectivul pe care, dupa mine, il va putea sluji cel mai direct un pol politic de centru-dreapta. Caci, la noi, stanga e prima si singura beneficiara a capitalismului, in loc sa fie criticul si furnizorul lui de politici alternative. Batalia nu se mai da pe redistribuirea fondurilor, ci pe cimentarea valorica a unei majoritati care doreste sa deschidem, cu adevarat, un nou ciclu istoric. Fac o paralela cu Portugalia. Dupa Salazar, au venit socialistii si comunistii. Au macinat stocurile valutare, au nationalizat cu nemiluita, au generat deficite masive si apasatoare datorii externe. La ei, paradoxul acestui "haos organizat"  a jucat, vreo 12 ani, rolul "tranzitiei" prin care am trecut noi. Cand mica tara atlantica a intrat in UE (1986), a venit la putere un guvern de centru-dreapta (condus de actualul presedinte, Cavaco Silva, pe atunci premier). Au ramas la guvernare zece ani, transformand tara, dintr-o codasa, intr-un stat-membru onorabil (cu 70% din media europeana la majoritatea indicatorilor socio-economici). Daca dividendele integrarii ar fi fost gestionate de socialisti, e sigur ca modernizarea economiei portugheze ar fi fost ratata sau grav distorsionata. Romania are nevoie de un asemenea "respiro de dreapta", daca vrem ca ea - si noi alaturi - sa facem, realmente, un salt inainte. Pentru a pune in practica marea sansa europeana, e nevoie de un pol de centru-dreapta, care sa federeze toate sensibilitatile, adica sa-i reuneasca pe toti cei care, de dragul unor identitati sectare si slab vertebrate doctrinar, pierd (incet, dar sigur) terenul castigat la ultimele alegeri.

Cu cat vom juca mai mult dupa reguli europene, cu atat mai numerosi vor fi operatorii economici convinsi ca statul-providenta si coruptia institutionalizata nu le servesc interesele de perspectiva. Ei trebuie sa vina spre centru-dreapta, chiar daca au dansat (mai mult de nevoie) cu stanga neocomunista. Romania se va urbaniza, Carpatii nu vor mai fi prea multa vreme "bariera geologica" a disparitatilor regionale, tineretul - plimbat si aerisit mental - va dori sanse de afirmare creativa, iar electoratul "retrograd", asiduu cultivat de populistii momentului, va castiga mai mult din dezvoltarea Romaniei care-si asuma noul destin, decat din "cornul si laptele". Nu-mi confund anticomunismul (asa cum am cautat sa-l prezint) cu antistangismul. Da, un stat european are nevoie de o social-democratie moderna, credibila si onest angajata in eforturile tuturora pentru "un trai mai bun". Unde e insa de gasit acest gen de stanga? Mi-am incordat privirile, cu toata indulgenta bipartizana, dar n-am reusit deocamdata sa o deslusesc. Cand ea se va construi - cu lideri responsabili si nepatati, fara baroni ai clientelismului mafiot si dinozauri din vechiul regim, fara demagogia (cu care ne-a obisnuit) si fascinatia situatiilor de razboi civil -, atunci vom comunica normal, ca intre cetatenii unei democratii care-si merita laurii. Daca stanga s-ar fi raliat condamnarii oficiale a comunismului, ea ar fi lansat semnalul ca stramosul pe care si-l revendica este Titel Petrescu, nu Gheorghiu-Dej. N-a facut-o, cel putin in prezent. Pana una, alta, am vazut ce a produs vechea-noua stanga de dupa ‘89. Manipulare cinica a temerilor din straturile sociale defavorizate, dezbinare calculata cu metode bolsevice, subdezvoltare mascata propagandistic, fiscalitate mutilanta si injustitie generalizata, pe fondul unor enclave de impunitate "garantata". Minciuna publica, ocultare a culpei (prin interzicerea accesului la arhive) si nici unul dintre acele gesturi simbolice menite sa rescrie contractul social. Celor mai saraci, le-a cerut voturi, dupa ce i-a fortat sa emigreze. Celor mai destepti, le-a aruncat pe fata valul calomniei. Celor mai perversi, le-a pretins complicitate, pentru a-si ingrosa laolalta privilegiile. Nu este oare de ajuns ?

Acum, societatea romaneasca are oportunitatea de a testa celalalt versant. De aceea e vital sa reabilitam, cu tot curajul civic, notiunea insasi de centru-dreapta si sa sprijinim, cu tot aplombul competentelor de care dispunem, un pol menit sa-i formuleze si aplice politicile. Trebuie nu doar sa pledam pentru unitatea dreptei, ci si sa militam, fara frica, pentru realizarea ei grabnica. Daca acest mare proiect va capota, ne vom pierde, iarasi, dreptul de a fi noi insine si solidaritatea fata de ce avem mai bun.

 

 

IOAN STANOMIR

O educatie in spiritul libertatii

 

In euforia politica generata de aderarea la Uniunea Europeana, ca si in contextul definit de luptele ce opun palate si disidente liberale, reflectia in marginea temelor de filosofie politica poate fi privita ca un lux de care dezbaterea publica se poate dispensa. In definitiv, astfel cum indica traiectoriile din sondaje ale Monei Musca sau ale lui Gigi Becali, coerenta etica sau moderatia intelectuala nu sunt necesarmente valorile conotate pozitiv la nivelul comunitatii de cetateni. Atractia populismului nu pare a fi epuizata: prin chiar natura sa, regimul constitutional romanesc privilegiaza in cursa pentru oficiul suprem un anume tip antropologic, tip capabil sa adune in jurul sau masele si sa genereze un mesaj unificator si mesianic. De la Ion Iliescu la Traian Basescu, institutia sefului de stat este inseparabila de o imagine greu reconciliabila cu prudenta, moderatia si preferinta pentru compromis. Dimpotriva, numitorul comun al conduitelor politice este dat de seductia exercitata de marile proiecte si de fascinatia relatiei directe cu natiunea, relatie cladita in afara oricarei logici a mecanismului parlamentar.

 

Dupa 1989: presedinti, partide si ideologii

 

Ruptura dintre politica de dinainte de 1938 si cea actuala este, in acest punct, extrem de pregnanta. Politicienii cu aspiratii prezidentiale de astazi au posibilitatea de a actiona in cadrul unei republici ce se intemeiaza pe personalizarea mesajului si incurajeaza reactia plebiscitara. Dezbaterea doctrinara este pusa in umbra de controversele generate de presedinte si de actiunile sale. Un exemplu contemporan poate fi semnificativ in aceasta ordine de idei: nasterea "platformei liberale Stolojan" a fost precipitata nu de o disociere intelectuala in cadrul familiei liberale, ci de optiunea radical diferita in cazul relatiei intretinute cu seful de stat. Liberalii fideli lui Theodor Stolojan nu sunt definiti de o lectura speciala a valorilor liberale, ci au ca element unificator doua umori: ostilitatea fata de actualul sef de guvern si deschiderea catre presedintele Romaniei. Mai mult sau mai putin deschis, relatiile interpersonale sunt factorul decisiv in construirea unei identitati partinice, gandite polemic.

Tribulatiile partidelor in interiorul marilor familii politice europene sunt, la randul lor, o hartie de turnesol indicand irelevanta optiunilor doctrinare in ordinea intelegerii gesturilor politice. Partidul Conservator al lui Dan Voiculescu, teoretic apropiat de grupul popular din Parlamentul European, a decis sa se indrepte catre grupul liberal, in vreme ce Partidul Democrat a experimentat schimbarea la fata ideologica pentru a-si oficializa noua identitate populara, de natura sa ii faciliteze integrarea in familia popularilor europeni. Distantele dintre "umanism" si conservatorism, pe de o parte, sau intre social-democratie si curentul popular, pe de alta parte, imposibil de parcurs in spatiul occidental, sunt anulate de partidele din Romania ca prin miracol.

Una dintre ratiunile ce explica absenta unui pol de centru-dreapta in peisajul partinic al ultimilor ani este insasi genealogia postrevolutionara a partidelor ce aspira sa ocupe/revendice acest teritoriu ideologic. Chiar si in ipoteza in care avem de-a face cu un partid "istoric" (Partidul National Liberal), identitatea acestuia este marcata de aluviunile unei biografii complicate. Profilul liberalismului autohton, atat cat este, este hibrid in cel mai inalt grad: prezenta unor foste personalitati din cadrul FSN in cele doua aripi liberale, Theodor Stolojan si Teodor Melescanu, da masura unui metisaj politic si uman ce nu poate fi ignorat. PNL a incetat sa mai fie un partid "istoric" din momentul in care a inteles sa acorde credibilitate unei iluzorii formule a "social-liberalismului". Astazi, relatia dintre actualul partid liberal de guvernamant si PNL din intervalul imediat postrevolutionar este una mai degraba deceptiva. Traditia istorica devine un factor secundar.

in fine, bilantul provizoriu al mutatiilor politice poate semnala, macar intr-o nota de subsol, decaderea si virtuala extinctie a Partidului National Taranesc. Efectul secundar al guvernarii CDR si al administratiei Constantinescu, oricat de paradoxal, a fost eliminarea din joc a singurului vehicul ce putea aspira la imaginarea unei alternative crestin-democrate. Odata cu iesirea din scena a succesorilor taranismului interbelic, ipoteza grefarii crestin-democratiei pe trunchi ortodox devenea una improbabila. in oglinda, fagocitarea PSDR de catre PDSR reflecta un proces, nu mai putin semnificativ, de contrafacere a unei identitati europene prin "cumpararea" unui brand si a unui partid fara semnificatie electorala. Toate legaturile cu Romania politica interbelica erau astfel rupte, tacit sau explicit.

 

 O agenda a libertatii

 

Pe acest fundal al disparitiilor si hibridizarilor, discutiile doctrinare au o relevanta cu totul particulara, caci ele pot genera luarea in discutie a unui proiect de societate, in toate articulatiile sale. Reinventarea politicului se cere dublata de un efort de reinventare a identitatilor ideologice.

Lectia postbelica din spatiul occidental este, in aceasta ordine de idei, fecunda. Sansa nasterii unui liberalism conservator, ca directie de fuziune intre marile sensibilitati ale dreptei moderate, este dependenta de capacitatea de a imagina un discurs alternativ la cel dominant in spatiul public romanesc. Dincolo de seductia etatismului, dirijismului si demagogiei se situeaza un nivel al decentei pe care o asemenea reflectie conservator-liberala il poate exploata. Moderatia si prudenta sunt termenii-cheie care pot fi evocati in aceasta incercare etica si intelectuala. Despartirea de marile proiecte colective si redescoperirea vocatiei individului si comunitatilor organice din care acesta face parte sunt episoade din terapia ce poate preveni recaderea in populism si masificare. Oricat de eterogene in aparenta, reflectiile unor Hayek, Russell Kirk sau Edmund Burke pot fi punctul de plecare al unei tentative autohtone de edificare ideologica. Interventiile unor Alexandru Dutu, Virgil Nemoianu sau Aurelian Craiutu probeaza vitalitatea unui curent dedicat cultivarii valorilor gemelare ale libertatii si moderatiei.

Trecerea din teritoriul ideilor catre cel al practicii politice ramane suprema provocare: asumarea duratei lungi pare sa fie unica alternativa la un pesimism dizolvant. Pledoaria in favoarea libertatii, autonomiei individuale si responsabilitatii comunitare poate fi intampinata ca o aventura donchisotesca. Trecerea in derizoriu poate condamna la esec in mai mare masura decat ostilitatea implacabila. in confruntarea cu vulgaritatea proteica din spatiul mediatic, apelul la decenta si prudenta poate fi privit cu un aer de condescendenta. Articularea unei agende de reflectie trece inaintea oricarui considerent de imagine. Iar obstinatia este o forma exemplara a sensibilitatii conservatoare.

Aventura individului devine esentiala in contextul efortului social de remodelare. Educatia in spiritul libertatii este o sfidare la adresa spiritului comun fasonat de comunism. Asumarea identitatii autonome, dincolo de dogme mediatice sau de pasiuni ale masei, este conditia fara de care articularea unei comunitati autentice nu poate fi imaginata. Moderatia si prudenta nu exclud o intransigenta cotidiana situata sub semnul refuzului de a accepta inacceptabilul. Cuvintele mari pot lasa locul faptelor simple: lucrul bine facut si decenta comportamentala aduc in colectivitate spiritul libertatii, fara ca recursul la patetism sa mai fie necesar. Fiecare pas in directia normalitatii etice submineaza suplimentar edificiul ipocriziei si al complicitatii. Omnipotenta statului, ca si suveranitatea mediatica sunt reflexele unei incomplete definiri a spatiului individual, rezervat cetateanului. Delegarea deciziei in beneficiul comentatorilor de televiziune este ultimul stadiu in acest parcurs al vidarii de substanta al civismului insusi.

Previzibil, conduita astfel definita va imbratisa un intreg cotidian, cu toate articulatiile sale. De la cultivarea traditiei, trecand dincolo de festivismul folcloric si derapajul nationalist, pana la asumarea credintei ca fapt lipsit de emfaza, parcursul este unul cat se poate de nespectaculos. Elementele unei educatii in spiritul libertatii se vor fi regasit, in cele din urma.

 

 

DRAGOS PAUL ALIGICA

Doctrina dreptei romanesti: provocari si directii

 

Indiferent de numele sub care sunt anuntate si indiferent de prezenta sau absenta in corpul lor a unor aliaje ideologice suplimentare, intotdeauna regasim in arsenalul ideatic al partidelor dreptei democratice contemporane - cunoscute si ca partide de "centru-dreapta" - doua componente majore. Pe de-o parte, o recuperare a liberalismului clasic individualist, propiata, prolibera initiativa, iar pe de alta parte, o reformulare a unor teme conservatoare legate de rolul comunitatii, al familiei si religiei in ordinea sociala, dublate de preocupari legate de functia statului ca garant al solidaritatii sociale. Practic, in ultimii 20 de ani, ideile noii drepte astfel articulate au schimbat radical discursul politic occidental. Este evident ca nici intamplarea, nici esecurile competitorilor nu pot explica aceasta remarcabila performanta. Un raspuns mai complet ar trebui cautat deci la nivelul detaliilor specifice si al modurilor in care sunt combinate si sudate aceste idei, astfel incat reusesc sa aiba o atat de mare tractiune politica.

Observatia cheie in aceasta privinta este ca fuziunea de idei de centru-dreapta nu s-a oprit la nivelul principiilor generale, ci a capatat forme specifice in contextul fiecarei tari occidentale, fiind de fiecare data rezultatul unui minutios efort intelectual de adaptare. Dat fiind faptul ca doctrinele politice nu sunt simple liste de propozitii, ci structuri discursive vii ce se raporteaza direct la mediul politico-social din care provin, formulele specifice de clarificare si constructie doctrinara sunt rezultatul unui efort deliberat de ajustare, specific fiecarei culturi politice si intelectuale. Cand pana si socialismul, cu tot internationalismul sau, recunoaste necesitatea ajustarilor nationale, cu atat mai mult in cazul dreptei, sensibila la variatiile locale sau nationale, nu poate fi vorba de import sau plagiat. Fie ca a fost vorba de elaborarea ideilor crestin-democrate cu suport "ordo-liberal" in Germania, fie ca a fost vorba de "fuzionismul" dreptei americane intre libertarianism si paleoconservatorism, fie ca este vorba, mai recent, de sinteza de "catolicism social" si teze procapitaliste a dreptei populare spaniole, avem in fiecare caz de a face cu produse ideologice intotdeauna bine calibrate la context. Iata de ce este normal sa ne intrebam si in cazul Romaniei unde ne plasam in acest proces. Unde ne aflam pe drumul de constituire a arhitecturii doctrinare a dreptei moderne romanesti? Care ar trebui sa fie directiile de miscare in vederea atingerii acestei tinte?

Inainte de orice, trebuie reamintit ca acest proces nu se intampla spontan si fara efort. Cineva trebuie sa-si asume sarcina efortului constant in directia articularii si armonizarii acestor idei. Daca privim la experienta altor tari, observam ca, de fiecare data, procesul este insotit de dispute, discutii si polemici care uneori strabat etape ce dureaza ani intregi. In majoritatea cazurilor, ele au dus la identificarea combinatiilor si solutiilor adecvate contextelor nationale si culturale in cauza, dar, tot in majoritatea cazurilor, procesul a fost unul complicat, care a presupus un profund angajament din partea mai multor grupuri de ganditori, publicisti si comentatori politici, uneori aflati in relatie cu partidele politice, alteori functionand separat de acestea. Altfel spus, chiar si o privire superficiala asupra experientei occidentale ne arata de ce "clarificarea doctrinara" nu trebuie inteleasa ca o decizie sinodala, ci ca un proces asociat dialogului public. Ea nu este atat un act politic, cat o dezbatere intelectuala. Ea nu duce atat la un decalog sau credo, cat la un corpus de teme, argumente si contraargumente, aflat tot timpul in dezbaterea publica. In tot acest proces, omul politic joaca un rol secundar. Prim-planul revine intelectualului, publicistului si comentatorului politic. Pe scurt, prima preconditie a procesului de constructie doctrinara este existenta unei clase intelectuale avand interesul, intentia si capacitatea de a se angaja in acest efort. In absenta ei, totul este blocat. A doua preconditie este existenta unei infrastructuri institutionale necesare desfasurarii acestui proces: organizatii, publicatii si canale mass-media si de comunicare. Abia dupa ce aceste doua preconditii sunt indeplinite putem vorbi de pasii si elementele procesului propriu-zis.

In cazul Romaniei, constatand prezenta inca fragila a celor doua preconditii, ne lovim imediat de faptul ca nu putem vorbi despre fuziune sau elaborare doctrinara, atat timp cat nu au fost stabilite intai elementele componente. Or, in cazul nostru, acestea nu sunt deloc clare. Atat liberalismul, cat si conservatorismul sunt entitati difuze, polisemantice, cu multe fatete. In context romanesc, unele sunt functionale si au sens, altele nu. Deci, inainte de orice, ar trebui identificate fatetele, scolile de gandire sau curente de idei existente sau cele ce ar putea fi coagulate pornind de la elementele existente. Trecutul dreptei romanesti fiind cel care este, efortul este pe cat de necesar, pe atat de delicat. Dar, chiar si daca aceasta fantoma a trecutului nu ar exista, problema ar ramane de actualitate. De pilda, in ceea ce poate fi numit in sens larg gandirea conservatoare romaneasca, exista un curent ce se racordeaza direct la "traditia europeana" sau la un conservatorism al "civilizatiei occidentale" si un altul, ce se revendica direct de la conservatorismul clasic romanesc al secolului XIX. Cele doua nu sunt intotdeauna pe aceeasi pagina. In mod similar, liberalismul romanesc are fatete libertariene, clasic liberale si liberal-sociale. Pentru a putea pune toate aceste curente si ramificatiile lor impreuna sub aceeasi umbrela, este necesar un efort de definire precisa a coordonatelor lor locale si de identificare a punctelor de convergenta. Mai mult, nu trebuie uitat ca, in lumea postliberala, in toate sistemele politice se da o lupta intre dreapta si stanga pentru mostenirea reziduului politic al aurei liberale. In unele tari, acesta este captat cu precadere in orbita dreptei, in altele, in cea a stangii. Si in Romania acest proces incepe sa se faca simtit. Crearea unui cadru doctrinar flexibil, pentru a acomoda cat mai multe elemente liberale si a ocupa in mod strategic cat mai mult din zona centrului politic, pare sa fie strategia adoptata peste tot in lume unde exista retete de dreapta de succes. Pe scurt, dreapta romaneasca are de la bun inceput o agenda de lucru incarcata.

Doctrina dreptei romanesti trebuie, de asemenea, sa-si definesca si sa-si consolideze perimetrul. Scoaterea notiunii de "dreapta" in Romania de sub umbra extremismului nationalist, a fundamentalismului religios si a traditionalismului etnicist si pasunist este o prioritate ce devine tot mai mult o urgenta. Altfel spus, construirea aparatului conceptual si ideologico-simbolic necesar acestei delimitari este o urgenta. La un nivel si mai concret, aceste prioritati se materializeaza in teme cum ar fi cea a elaborarii unei doctrine a relatiei dintre sfera politica si cea religioasa. Lipsa unei asemenea doctrine politice moderne care sa racordeze, de pilda, ortodoxia la politica europeana este o problema, dar si o oportunitate. O problema, pentru ca vidul existent actualmente (sau, cel putin, perceptia existentei unui vid) naste tensiuni si monstri. O oportunitate, pentru ca in fata sta sarcina istorica de a construi o forma echivalenta crestin-democratiei occidentale in spatiul ortodox. Daca ar fi sa se limiteze chiar si la atat, agenda constructiei doctrinare a dreptei romanesti ar fi deja foarte incarcata. Dar acesta este doar inceputul. O alta tema este cea a definirii problemei nationale intr-o maniera moderna, racordata la contextul global si european al secolului XXI. Cu ea vine sarcina operarii in zona delicata a imaginarului social al identitatii nationale, precum si in cea a relatiei dintre cultura, institutii publice si spatiu civic, in moduri in care sa previna resurgenta extremismului nationalist-etnicist. Lista acestor teme poate sa continue, dar obiectivul nu este de a face un inventar, ci de a ilustra magnitudinea sarcinii ce sta in fata intelectualilor, oamenilor politici si a dezbaterii publice romanesti.

Putem vedea mai clar, in lumina celor de mai sus, miza dubla a provocarii. Prima este pur politica si se refera la procesul agregarii fortelor politice relevante intr-un partid sau constructie politica functionala. Aceasta directie a fost deja asumata si anuntata ca proiect politic explicit de gruparea constituita in jurul lui T. Stolojan, V. Stoica si Gh. Flutur si ramane de vazut gradul de succes al acesteia. Cea de a doua este ideologica si se refera la asa-numita "clarificare doctrinara". Aceasta directie nu poate fi insa monocentrica. Daca provocarea politica este cu precadere domeniul si responsabilitatea oamenilor politici si trebuie sa duca la forme de concentrare si regrupare politica bipolara, cea de a doua revine insa cu precadere in sarcina intelectualilor publici, a comentatorilor politici si a publicistilor si nu poate fi altfel decat policentrica. Pe scurt, succesul in reformarea sistemului politic nu depinde numai de capacitatea oamenilor politici de a gasi solutii la dificilele probleme legate de realizarea unei constructii fara precedent in Romania, ci si de capacitatea intelectualilor, publicistilor si comentatorilor politici de a contribui, prin dezbatere publica si regrupare in scoli si curente de gandire, la definirea ideilor si temelor ce ar trebui sa stea la baza arhitecturii doctrinare a spectrului nostru politic, intr-un sistem care sa corespunda realitatilor si necesitatilor romanesti.

 

 

GELU TRANDAFIR

Pledoarie pentru recuperarea doctrinei crestin-democrate

 

Un pol de centru-dreapta trebuie in primul rand sa diminueze ispitele sectare si consecintele luptelor fratricide. Trebuie sa poata confedera, fara a sufoca, energii, institutii, formatiuni politice diferite care au in comun opozitia fata de statul paternalist, care apara si promoveaza responsabilitatea si libertatile individuale. Mai trebuie sa ofere reprezentare si celor care sustin valorile democratiei crestine, altminteri o resursa politica importanta se va irosi la limita pragului electoral sau va fi deturnata de formatiuni populiste.

 

Dupa 1989, cuvantul de ordine la stanga esichierului politic a fost unitate. O singura mare sciziune a produs consecinte importante: ruptura FSN, din 1991, cand s-au despartit apele intre cei care si-au asumat continuitatea Partidului Comunist Roman (Ion Iliescu, Alexandru Barladeanu, Dan Martian) si fesenistii reformisti condusi atunci de Petre Roman. Ulterior, stanga postcomunista s-a conturat ca un bloc puternic in care coexista (cateva) platforme si (multe) interese. Esecul gruparii Melescanu care a parasit PDSR in 1997 si care, pentru a supravietui politic, a fost nevoita sa-si piarda urma in PNL, a aratat cat de grave sunt urmarile dezertarii taberei de stanga. Pesedistii au invatat din lectia lui Melescanu, iar gruparea de la Cluj va continua sa vietuiasca sub aceeasi sigla cu Antonie Iorgovan si Marian Vanghelie, avandu-l drept parinte spiritual pe Ion Iliescu.

La dreapta insa a domnit sectarismul, excluderea si faramitarea. Canibalizarea a fost inaugurata chiar in 1990, in PNTCD - de Ion Puiu - si in PNL - de "Aripa Tanara" Patriciu-Tariceanu. Procesul de reunificare a liberalilor a durat vreo sapte ani si partidul "reunificat" a rezistat doar patru. Istoria PNTCD este la fel de graitoare. Conducatorii taranisti care ramaneau in sediul din Bucuresti - Piata Rosetti prezentau drept o noua victorie rafuielile interne urmate de sciziuni sau excluderi din partid. Fiecare episod de canibalism politic crestin-democrat se termina cu un triumfator: "Partidul a iesit intarit". Atat de des s-a despartit padurea de uscaturi la PNTCD, incat partidul a ajuns sa nu mai aiba presedinte la Bucuresti, ci doar unul care facea naveta de la Timisoara si care a refuzat sa mai candideze pentru un nou mandat.

 

"Raul" necesar

 

Un pol de centru-dreapta in Romania trebuie sa raspunda inainte de toate problemei sectarismului si sa micsoreze consecintele electorale produse de luptele fratricide. Trebuie sa confedereze energiile si institutiile de centru-dreapta intr-o structura suficient de laxa pentru a nu fi sufocanta si a da fiecaruia posibilitatea liberei exprimari, dar, in acelasi timp, suficient de solida si de atractiva electoral pentru a putea dainui luptelor fratricide ce vor urma, neindoielnic. Numitorul comun al celor care adera la acest pol poate fi o viziune asupra statului care se retrage din vietile cetatenilor si ale comunitatilor locale, marind responsabilitatea individuala, dand spatiu din ce in ce mai larg manifestarii individului si comunitatii locale.

Cel putin pe termen mediu, ambitiile acestui pol trebuie sa fie "modeste". Cei care-l lanseaza trebuie sa-si asume imperfectiunea constructiei, sa nu viseze la omogenitatea partidelor socialiste sau a PSD, ci sa gandeasca doar o structura capabila sa faca fata stangii si care ar putea guverna in alternanta cu un PSD care n-ar mai fi bantuit de fantoma lui Ion Iliescu. Formatiunile componente trebuie sa resimta acest pol de centru-dreapta drept un "rau necesar", dupa principiul "rau e cu rau, dar mai rau e fara rau". Aceasta structura federativa trebuie sa ofere posibilitatea exprimarii unor pozitii cat de diverse, diminuand in acelasi timp ispita sciziunii. Cei tentati de sectarism ar trebui sa stie ca, in afara acestui pol, sunt "plansetul si scrasnetul dintilor": fie disparitie, fie aderarea la PSD, PRM sau PNG.

Experienta din Parlamentul European poate fi o sursa de inspiratie. Partidul Popular European nu are nici pe departe omogenitatea ideologica a Partidului Socialistilor Europeni. Este mai degraba o structura de putere care confedereaza cam tot ceea ce e rezonabil la dreapta esichierului politic, de la euroscepticii britanici la euroentuziastii francezi. Conservatorii britanici, cehii lui Klaus si polonezii fratilor Kacinski au avut o tentativa de a scinda PPE. Tentativa a esuat in aceasta vara. Noul grup ce urma sa fie format era mai omogen, dar izolat si cu putere diminuata. Partidele Republican si Democrat din Statele Unite pot fi iarasi niste exemple reusite. De asemenea, ideea alegerilor primare pentru stabilirea ponderii diferitelor partide in acest pol (si nu a sondajelor de opinie care stau la baza formarii listelor Aliantei D.A.) ar putea fi o solutie de luat in seama, dand si posibilitatea unei confruntari reale cu electoratul si a clarificarii directiei politice inaintea alegerilor decisive.

 

Resursa electorala

 

Polul de centru-dreapta va trebui desigur sa aiba si dimensiunea crestin-democrata, conservatoare. Disparitia PNTCD din prim-planul scenei politice a lasat un gol. Deocamdata, PD si-a insusit de la crestin-democrati, probabil sub influenta Partidului Popular European, doar promovarea principiului subsidiaritatii. In campania electorala, pe cand era inca membru al Internationalei Socialiste, Traian Basescu denuntase "statul paternalist care umileste societatea si ne transforma in asistati social". De-a lungul guvernarii Aliantei, PD si Basescu au sustinut constant imperativul descentralizarii, al reformarii si reducerii stufoasei structuri guvernamentale, in ciuda reticentei evidente a premierului Tariceanu. Dar dincolo de aceasta sustinere a descentralizarii, a reducerii guvernului si a principiului apropierii deciziei de cetatean si comunitati, putine alte initiative ale PD ar putea indica apartenenta acestuia la partidul european care-i grupeaza pe crestin-democrati, conservatori si populari.

Desigur, acum nu mai putem vorbi decat despre potentialul ofertei crestin-democrate, dupa dezamagirea produsa de PNTCD intre 1996-2000 si in 2004. Chiar si in aceste conditii, oferta politica bazata pe apararea si promovarea unor valori care decurg din credinta crestina, valori care stau la baza civilizatiei occidentale, ramane o resursa electorala neexploatata pe masura. Din lipsa de interes, crestin-democratia romaneasca pare sa fi ajuns pe mana unuia dintre oamenii de afaceri care o considera o investitie si poate oferi unui partid precum PNTCD usurarea poverii platii facturilor la chirii si electricitate. Dar nici macar acesta nu este scenariul cel rau. Brandul "crestin-democrat" risca sa fie deturnat de demagogi, nu doar de afaceristi.

 

Stavila extremismului

 

Odata integrata in Uniunea Europeana, Romania intra si in vartejul altor polemici. Va trebui sa-si spuna punctul de vedere in ce priveste soarta Constitutiei europene sau aderarea Turciei, sa se pozitioneze si in probleme care nu au fost nicicand puse in discutie in Romania. Vor fi dezbateri mai sofisticate decat cea privind coruptia, care a dominat agenda romaneasca din ultimii ani si care i-a adus pe toti promotorii occidentalizarii Romaniei de aceeasi parte a baricadei. Unele probleme, precum relatia dintre Biserica si stat sau misiunea Romaniei in apararea civilizatiei occidentale, vor avea relevanta si impact asupra tarii. Altele, precum prezenta icoanelor in scoli sau casatoriile homosexuale, vor fi artificial impuse pe agenda publica in Romania. In lipsa unei dezbateri intre parteneri credibili, angajati in favoarea democratiei, initiativele "corecte politic" vor capata legitimitate; impotrivirea va fi taxata drept "extremism".

Din ignoranta sau din prejudecata ca aceste probleme ar fi un soi de "acquis comunitar" ce trebuie acceptat cu de-a sila, partidele politice evita abordarea "temelor impuse". PNTCD este disparut din peisaj. Gruparea lui Dan Voiculescu (fosta umanista, ecologista, social-liberala) s-a rebotezat neconvingator drept "Partid Conservator". Respinsa ulterior de PPE, a facut o alta acrobatie politica, luand calea liberalilor europeni, cu sprijinul lui Tariceanu. Partidul Democrat, care, odata intrat in PPE, ar avea rolul de aparator al unei viziuni ce sprijina valorile traditionale, fie nu e incantat de perspectiva asumarii unei astfel de misiuni sau e depasit de ea, fie nu gaseste inca un echilibru just in promovarea ei. Gafa din campania electorala a presedintelui Basescu, cand s-a pronuntat pentru legalizarea casatoriilor homosexuale, conflictul deschis al fostului primar al Capitalei cu Patriarhia Romana sunt supracompensate acum de afisarea ostentativa a liderilor PD alaturi de ierarhii ortodocsi grupati in jurul lui Bartolomeu Anania, intrati in competitie cu mitropolitul Moldovei.

Cert este ca, deocamdata, nici un partid credibil si puternic nu-si asuma o pozitie conservator-europeana. La randul lor, intelectualii considerati a fi "de dreapta" abordeaza si ei foarte discret acele subiecte sensibile care i-ar aduce in conflict cu promotorii corectitudinii politice sau care ar tulbura consensul forjat pana acum de prezenta unui inamic comun.

Dar publicul va cauta raspuns la aceste teme, indiferent daca elitele intelectuale vor sau nu sa le abordeze, sau daca exista sau nu formatiuni politice dornice sa se opuna tavalugului corectitudinii politice. Daca acest raspuns nu va veni din zonele politic rationale, publicul va cauta raspuns in alta parte. Temele importante care tin de identitatea nationala, trecutul recent al Romaniei sau apararea familiei, subiecte care se vor amplifica pe masura ce Romania va incepe sa evolueze in cadrul Uniunii Europene, vor fi acaparate de populisti.

Absenta de la aceste dezbateri a unor grupari sau voci crestin-democrate puternice si credibile a lasat deja loc de manevra extremistilor si populistilor. Ca si in trecut, intelectuali sau jurnalisti de marca sunt gata sa se puna in slujba oligarhilor sau demagogilor (pare chiar sa se formeze o "piata" de transferuri si achizitii de intelectuali, ca la fotbal) care reiau teme legionare. Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane smintesc si ei turma, oferind gir unor astfel de miscari, pacaliti de retorica acestora, incantati de sponsorizarile generoase si fara sa-si puna multe probleme privind provenienta banilor.

Exista aspiratii sau nelinisti ale opiniei publice care nu si-au gasit raspuns in spectrul politic democratic si sunt pe cale de a fi deturnate de demagogi. Un pol de centru-dreapta, care va avea o dimensiune conservatoare-crestin-democrata va fi in masura sa stavileasca avantul populist.

 

 

TRAIAN UNGUREANU

La dreapta, prin realism

 

Dupa comunism, societatile tac, anarhic. Atat cat era, capacitatea lor de a-si face drum in interes propriu, de a se organiza cu cap si reazem, e scazuta. Nimeni nu e vinovat, pentru ca mai toata lumea pare sa priveasca din afara constituirea noii istorii. Din acest punct de vedere, formele de dirijism autoritar prin care au trecut state est-europene, inclusiv Romania, si procesul de aderare la UE seamana. Ele impart aceeasi lipsa de participare populara. Mult celebrata integrare europeana va aduce, cu siguranta, numeroase mari castiguri Romaniei. Exercitiul optiunii colective constiente nu se numara printre ele. Acolo unde, altadata, pana la marea coliziune cu meteoritul comunist, exista o forma de discernamant, o inteligenta politica de grup, nu mai e acum decat pulsatia dezordonata a unor porniri care nu fac un limbaj. De aici, surprizele, figurile de tartori si extremisti, lipsa straturilor si a categoriilor mari, care conduc la raporturi solide, la ordine de sistem si la buna guvernare. Motoarele de creatie sociologica tureaza anapoda si produc o burghezie subtire, incalecata tiranic de oligarhi pitoresti si, intotdeauna, perfect tembeli din punct de vedere politic. Romania nu e o exceptie, dar cazul ei e exasperant. Dupa Cozma, Vadim, dupa Vadim, Voiculescu, in trena lor Becali si deasupra tuturor un joc constant de suma nula. In 17 ani de anecdotica tragi-comica, sistemul politic romanesc n-a iesit niciodata din datele mari prescrise indata dupa 1989: un careu dominat parlamentar si legislativ de stanga si strabatut de incursiuni fugare ale unei drepte dezagregate. Celebrul naufragiu al Conventiei Democrate e, de fapt, alaturi de mineriade, cea mai buna definitie a constantelor politice romanesti: slabiciunea conceptuala si puterea formatului anarhic. Cu alte cuvinte, nu ne iese creatia administrativa, dar ne reuseste devalmasia.

 

Istoria sociala a tradarii

 

Cadrul politic de baza al Romaniei postcomuniste e glandular, masificat si preconceptual. De aici, remanenta extraordinara, aproape transistorica a formulei care duce de la FSN la PSD, peste violentul Iliescu, scindari, scandaluri si lacomia tarigradeana a lui Nastase. Noroadele de la mitingurile din 1990 s-au rispit. Au ramas insa consecintele, deseurile radioactive care mentin o toxicitate constanta. Stepa nu a capatat relief. Schimbarea adusa de noua era a oligarhilor nu e decat personalizarea unui raport vechi. Ea semnaleaza absenta continua a ideilor si fortelor colective cu adevarat noi. Generatiile sociale ale noii realitati epurate de amintirea comunismului nu au nimic de spus si de propus, in afara veselei si obositoarei lor marturisiri de amnezie publica si istorica. Noutatea energica si substantiala pe care aceste generatii urmau sa o imprime vietii publice risca, astfel, sa fie totuna cu refuzul de participare si cu escapismul hedonist. Ramanem, asadar, in compania vetusta a decorului politic cunoscut: un teritoriu dominat de angajamentele si de masificarea stangista, un socialism neideologic, modernizat de aparitia razboaielor media si pigmentat de arta inepuizabila a intrigii, pe post de pluralism. Lipsesc, aproape in totalitate, constructia coerenta, seriozitatea clasica, termenul lung si dimensiunea publica. Suferim, adica, de o nervozitate care spune foarte mult despre un anume soi de individualism lipsit de libertate si incarcat de spaima nerealizarii imediate, de neincrederea in angajamente comune, alaturi de necunoscuti, de vecini, de colegi, de prieteni, de rude sau de alte intruchipari ale suspectilor din imediata apropiere. In mare parte aceasta infirmitate, aceasta lipsa de viziune suprapersonala vine din subdezvoltarea bine instalata. Bogatia exorbitanta a liderilor politici vizibili, a parlamentarilor obscuri si a vedetelor media insala: sub primul strat se ascunde o saracie barbara de mijloace si ganduri, o brutalitate pe care lumea romaneasca s-a obisnuit sa o ia drept capacitate. De aici, analfabetismul structural al unei lumi care nu stie si nici nu crede ca mai are nevoie de limba pe care a ruinat-o si de educatia pe care o desfide. Miliardarii n-au facut scoala sau isi fabrica diplome, dupa patentul Vadim-Voiculescu, doctori in ceva, respectiv altceva. Incrucisarea de idei si argumentul scris sau vorbit nu conteaza. Bataliile mari sau disputele mici se rezolva printr-o inclestare de siretenii si instincte umbroase. Individualismul infirm al omului social roman presupune disocierea sau panda. Amandoua conduc la cea mai raspandita forma de inconsistenta a politicii de partid romanesti: tradarea. Insistenta acestui tip de infidelitate a fost marcata perfect in comediile lui Caragiale si, din acest motiv, multa lume presupune ca ea e un vestigiu, un reflex istoric apus. Scizionismul permanent al partidelor si certurile de clan, rupturile si impacarile precare ale bosilor oligarhici, ba chiar insistenta suspecta cu care s-a vorbit la ultimul congres liberal de "tradare", spun altceva.

 

Stanga de acasa

 

Diviziunea si sciziunea, fuga de fidelitate spre practica generala a egoismului, refuzul duratei, faimoasa dezordine romaneasca sunt simptomele unei nevroze istorice, nu accidente temporare. Ceva, o neincredere in consistenta timpului si o spaima de asociere domina fara adversar teritoriul social romanesc. Nimeni nu s-a obisnuit cu sau n-a verificat avantajele constructiei solidare. Inavutirea si implinirea personala sunt o chestiune fulgeratoare sau nu sunt deloc. De ce? Suntem saraci, ceea ce nu e ireparabil, dar suntem si mizeri, adica traim o viata sociala complet ruinata, ceea ce e aproape ireparabil. Saracia explica setea de parvenire. Mizeria relatiilor sociale dicteaza insa ciclul necontenit al lipsei de initiativa, pipernicirea vietii colective si fixismul decorului politic. In aceste conditii, care descriu mai mult un front fara directie si obiective, asa-zisa stanga generica, fie sub forma comunismului, fie ca surogat social-democrat, se simte acasa. Ea nu trebuie sa faca eforturi doctrinare, ci, pur si simplu, sa fie de fata. Restul vine de la sine: din lipsa de resurse a societatii in genere, din vastele teritorii ale oraselor mici si uitate, din maidanul rural organizat dupa reguli de satrapie care nu s-au schimbat prea mult in istoria romaneasca. Stanga domina viata politica fara sa fie sau sa fi fost vreodata o ideologie, propulsata numai si numai de subdezvoltarea sociala. Caci, intr-un fel aproape inimaginabil, viata sociala romaneasca a fost intotdeauna o carenta compatibila cu stanga, adica a urmat mereu impulsuri anarhice, a refuzat constructia, a rafinat coruptia si i-a furnizat ca trofeu si model pe acei castigatori bombastici si primitivi pe care ii numim, indeobste, bogatani, miliardari, oligarhi. Dreapta, adica aplecarea spre ordine fara servitute, n-a avut si nu are, in varianta sa romaneasca, radacini populare. Ea nu e un compus social. Dreapta ca valoare sociala lipseste tocmai pentru ca nu putea fi initiata, fragmentata si neatinsa de valorile de omogenizare si emancipare pe care le-au impus, in alte parti, catolicismul social, respectiv imburghezirea mediilor nonurbane. Ce am avut si ce am putea avea, cu adevarat, trebuie privit cu realism. In conditiile unei societati fara acces la mecanismele imburghezirii temeinice, pe care le-a dezvoltat aria germana-catolica si protestanta in vecinatatea noastra imediata, dreapta romaneasca a fost, si va putea fi din nou, o miscare intelectuala si elitara. O opera de directie si program, asa cum au inteles fondatorii ei, junimistii.

 

Trei exceptii, un laborator si o calauza

 

E posibila reconstructia acestei formule, in Romania anului 2007? Da, si avem deja primele semne. Insa procesul trebuie inteles bine, in toate detaliile lui delicate. Asta inseamna, mai intai, ca noua constructie a dreptei, care poate absorbi filoanele libertarian, liberal, conservator, trebuie sa accepte cu realism realitatea sociala a unui stat subdezvoltat. Ea nu poate fi mai mult decat o miscare de conceptie politica elitara si intelectuala. Ceea ce nu e putin. In al doilea rand, tocmai pentru a depasi statutul de laborator ideologic, dreapta reconstruita trebuie sa isi puna problema aliantelor. Ea va avea nevoie de o calauza, de un intermediar cunoscut si acceptat in societate. Numai alianta cu un asemenea intermediar va da dreptei sansa de a schimba lucrurile in termeni reali si de a face din ideile sale actiuni politice concrete. Cine e acest aliat-ghid-mijlocitor? Raspunsul e mai usor de inteles daca acceptam urmatoarea analiza-rezumat a ideilor-persoana care au dominat Romania ultimilor 17 ani: la stanga, monolitica si, inca, dominanta, constelatia Iliescu. in afara acestui arhipelag stabil, istoria politica romaneasca a inregistrat, in ultimii 17 ani, doar trei exceptii. Prima a iesit din viata si din joc: Corneliu Coposu, figura care a purtat la modul eroic germenii alternativei, fara sa poata mai mult decat sa le mentina vizibilitatea. Celelalte doua figuri din afara arhipelagului gregar al stangii sunt Valeriu Stoica si Traian Basescu.

 

Noua alianta

 

Stoica are un palmares si un potential inca putin intelese. El a reusit sa fie, practic, singurul politician roman de varf capabil sa articuleze si sa urmeze consecvent o ideologie. Liberalismul clasic si mobil al lui Stoica a dat consistenta PNL si a salvat partidul de la inactualitate. In clipa in care PNL a cedat, ca aparat politic, vechii reguli sociale a subordonarii la imediat (in acest caz, la oferta de salarizare a lui Patriciu), legatura s-a rupt. Stoica nu mai putea face proiecte politice la bordul unui partid anihilat intelectual si convertit la parvenitism. Tentativa de modernizare condusa de Stoica s-a lovit, la nivelul partidului, de o cutuma sociala si asa a aparut nevoia unui alt vehicul: Partidul Liberal Democrat. Important e ca, dupa aparitia acestui partid, centrul de initiativa animat de Stoica ramane in functie. El poate cumula ideile venite din diverse zone intelectuale si politice, fortand, in cele din urma, coagularea unui corp de idei, a unei "platforme" compatibile cu modernitatea politica europeana. Insa acest produs, prin excelenta intelectual si politologic, trebuie sa devina o realitate. Trecerea de la concept la actiune nu poate fi asigurata decat de apropierea de PD, adica de teritoriul Basescu. Caci, a doua mare exceptie de la regula politicii devalmase a Romaniei postcomuniste e Traian Basescu, o personalitate nonideologica, prin care realitatea sociala romaneasca isi vine in fire. Secretul succesului lui Basescu e tocmai aparitia unei personalitati usor recognoscibile de masa statistica a societatii romanesti. Odata cu Basescu, un electorat numeros regaseste limbajul direct si tipul de relatii care erau obiectivul modest, dar curat al majoritatii pentru epoca postcomunista: populismul. Acest curent nu rupe incendiar cu obisnuintele comunismului, dar le foloseste pentru a crea raporturi noi. Insistenta lui Basescu asupra legalitatii si a rolului statului este inteleasa si acceptata de toata lumea, pentru ca nu sugereaza un teritoriu strain si riscant, ci, dimpotriva, promit siguranta in termenii cunoscuti. Populismul pozitiv inaugurat in politica romaneasca de Basescu e curentul pe care o dreapta reconstruita trebuie sa se sprijine. El conduce in interiorul majoritatii sociale, acolo unde vocabularul si ideile politice inalte nu au acces sau sunt privite cu rezerva. Daca, dimpotriva, mizeaza pe urbanizarea rapida si pe aparitia unei noi elite orasenesti, dreapta risca o deziluzie. Caci aceste noi paturi vor aparea cu siguranta, stimulate de ascensiunea multinationalelor, a sectorului bancar si a cerintelor de personal birocratic european. insa aceste minipopulatii noi vor intra pe scena fara un dirijor ideologic substantial. Ele vor fi prin excelenta oportuniste si materialiste la nivel superficial. Ele au toate sansele sa se rezume la consumism sau sa se orienteze si sa esueze in curente minore (ecologism, exotism sic, militantism PC, europenism lozincard). Dreapta reconstruita nu va gasi ecou in aceste medii. Ea are totul de castigat din apropierea de realismul social al populismului lui Basescu. In acelasi timp, ea va trebui sa marcheze o distanta fata de noul ei aliat, pentru a nu risca absorbtia sau decolorarea conceptuala. Dar, mai intai, e nevoie de acumulari: de colectia de teme si de purtatorii de idei care pot da greutatea doctrinara.

 

 

CASSIAN MARIA SPIRIDON

 Un posibil  modus vivendi

 

Inceputul civilizatiei romane moderne este opera veacului al XIX-lea, in principal prin actiunile Partidului Liberal. Modernizarea, cum ne atentioneaza E. Lovinescu la finalul Istoriei civilizatiei romane moderne, incepe "odata cu integralizarea contactului nostru cu Apusul si cu schimbarea mediului nostru de formatie: pornita mai demult, revolutia de la 1848 reprezinta in mod simbolic momentul principal al acestei orientari intelectuale, economice si politice. Din lungile dezvoltari ale primului volum, am stabilit ca o concluzie naturala caracterul pur ideologic al penetratiei civilizatiei apusene; in inceputurile sale, revolutia s-a facut pe cale de contagiune imitativa si cu ajutorul partidului liberal; abia mai tarziu, si mai ales prin straduinta constienta a lui Ion C. Bratianu, revolutia ideologica a fost urmata de o revolutie economica".

Programul Partidului Conservator Democrat, text publicat pe 22 octombrie 1919 in Romanimea (de altfel, va fi si ultimul inaintea disparitiei acestui partid), in primul paragraf, unde trece in revista trecutul Partidului Conservator, isi afirma de asemenea rolul insemnat, jucat mai bine de o jumatate de veac in intemeierea Romaniei moderne.

Actiunea ingemanata a liberalilor si conservatorilor, de dupa Unirea din 1859, a determinat sincronizarea (cum ar fi spus E. Lovinescu) in circa jumatate de veac a Romaniei cu Europa. Pe cat de avantat revolutionara era dorinta partidei rosilor de a-si insusi si impune formele europene, pe atat de temperata si echilibrata se arata partida albilor in aplicarea acestei forme la un fond inca lipsit de consistenta.

Utilitarismul lui Bentham, in prelucrarea lui J.S. Mill, are ca principiu afirmarea actiunilor sociale care urmareau realizarea celei mai mari fericiri in randul semenilor. Fericirea nu e o idee abstracta, ci un intreg concret, format din elemente diferite, nu obligatoriu aceleasi la toti indivizii.

Notiunea de justitie are ca idée mère in constituirea sa ideea de conformitate cu legea. Sintetic, pentru cel care a scris Despre libertate, ideea de justitie presupune doua lucruri - o regula de conduita si un sentiment care sanctioneaza regula.

Urmarea principiului promovat de utilitaristi, dar nu doar de adeptii acestei directii, a avea un drept - inclusiv la fericire - inseamna a avea ceva a carui posesiune societatea trebuie sa ti-o protejeze - trebuinta impusa de cel mai vital dintre toate interesele, acela al securitatii sociale. Promovarea sigurantei sociale in mentinerea oricarui bine durabil este posibila in masura in care mecanismul care o satisface e mentinut fara intermitente in functiune - mecanism care permite convietuirea indivizilor si a grupurilor care pot trai bine in moduri variate, tolerandu-se reciproc.

John Gray, in Cele doua fete ale liberalismului (publicata in 2000 si in traducere la Polirom in 2002), afirma ca regimurile liberale contemporane sunt roadele tarzii ale unui proiect al tolerantei aparut in Europa in secolul al XVI-lea.

Toleranta liberala este produsul unui consens rational asupra celui mai bun mod de viata, admitand ca fireasca posibilitatea ca oamenii pot trai bine in moduri variate.

In contextul actual, globalizant si multicultural, pentru a mai avea un viitor, liberalismul, considera John Gray, trebuie sa renunte la a mai cauta un consens rational asupra celui mai bun mod de viata. Fostul profesor la Oxford, vorbind despre cele doua fete ale liberalismului, considera ca "pe de o parte, toleranta inseamna nazuinta catre o forma ideala de viata. Pe de alta parte, inseamna cautarea unor termeni de conciliere intre diversele moduri de viata. Din prima perspectiva, institutiile liberale sunt aplicatii ale unor principii universale. Din a doua, ele sunt modalitati de a ajunge la o coexistenta pasnica. In primul caz, liberalismul este reteta pentru un regim universal. In al doilea, el constituie un proiect de convietuire ce poate fi aplicat in diverse regimuri".

John Locke si Immanuel Kant, aflati intre initiatorii gandirii liberale, au afirmat liberalismul ca regim universal, in timp de Thomas Hobbes si David Hume s-au situat intre sustinatorii unui liberalism al coexistentei pasnice. in contemporaneitate, John Rawls si F.A. Hayek sunt pentru primul tip de liberalism, Isaiah Berlin si Michael Oakeshott pentru al doilea tip.

Pentru Hobbes, scopul tolerantei nu este consensul, ci coexistenta. Este vizibil, in modernitatea tarzie, ca nu vom afla un consens rational asupra valorilor, asupra celui mai bun mod de viata, pentru singurul motiv ca la o cercetare rationala vom constata ca viata buna se manifesta intr-o diversitate de forme. Ca mostenitori ai proiectului liberal, idealul propus de John Gray pe care trebuie sa ne intemeiem este adevarul ca oamenii vor fi intotdeauna indreptatiti sa traiasca diferit. Modus vivendi este un astfel de ideal.

Adoptarea unui modus vivendi nu va aplana conflictul valorilor, dar deschide portile reconcilierii, pentru o existenta in comun, indivizi si moduri de viata ce respecta valori rivale. Nu de valori comune avem nevoie, ci de institutii comune in care sa coexiste si sa se manifeste diverse moduri de viata. Institutii comune care observam ca sunt create, se consolideaza si perfectioneaza in Uniunea Europeana, in care am fost cooptati de curand.

 "Binele este independent de perspectiva noastra asupra lui, fara a fi insa acelasi pentru toti. Nu este vorba doar de faptul ca diverse moduri de viata respecta valori si virtuti specifice. Mai mult decat atat, ce unul pretuieste altul condamna. Pluralismul valorilor sustine ca ambele ar putea avea dreptate. Afirmatia este paradoxala. Pare sa implice o toleranta a contradictiei pe care logica traditionala o interzice... Este foarte posibil ca binele sa nu poata contine contradictii, dar sa se arate in moduri de viata incompatibile." (John Gray)

in context social si politic, logica la care trebuie sa apelam, una cu evidente sanse de aplicabilitate, este logica dinamica a contradictoriului, instrumentata de Stefan Lupascu. Este o logica a tertului inclus, una a concomitentei, in care A si non A nu se exclud. Logica afirmata de manifestul Transdisciplinaritatii al lui Basarab Nicolescu.

Un trai bun nu este asigurat de toate modurile de viata. Sa ne amintim, in cazul nostru, spre exemplu, de funestul regim comunist. "Exista bunuri si rele universale. Orice progres omenesc se bazeaza pe virtuti. Fara curaj si prudenta nici o viata nu poate merge bine. Fara compasiune pentru suferinta sau fericirea celorlalti nu poate exista artefactul numit dreptate. Formele de organizare carora le lipsesc aceste virtuti nu indeplinesc conditiile pentru bunastarea umana. Asemenea valori sunt general umane. Tocmai pentru ca sunt universale, pot fi folosite in evaluarea oricarui mod de viata." (J.G.).

Asistam in modernitatea tarzie la un amplu fenomen al migratiei (sa ne gandim la numarul impresionant de romani care lucreaza in tarile occidentale), la o constanta, desi partiala erodare a culturilor nationale constituite si consolidate in perioada moderna, fapte ce determina proliferarea traditiilor culturale si etnice ce coexista in cadrul aceleiasi societati. Se nasc stiluri noi de viata.

in regimurile totalitare sau fundamentaliste, existenta unui modus vivendi este utopic. El nu se poate manifesta intr-un context in care diverse alternative ale binelui sunt privite ca simptome de eroare sau erezie. Acolo unde institutiile creeaza cadrul de libera manifestare a diferite moduri de viata, sunt sanse de realizare a unei coexistente pasnice.

 "A afirma ca oamenii prospera in multe moduri nu inseamna nici a nega existenta unor valori umane universale si nici a respinge ideea ca ar trebui sa existe drepturi universale ale omului. Inseamna a nega ca valorile universale pot fi deplin intruchipate exclusiv de un regim universal. Drepturile omului pot fi respectate intr-o varietate de regimuri, liberale sau de alte tipuri. Drepturile universale ale omului nu reprezinta o constitutie ideala a unui regim unic, valabil pentru intreaga lume, ci un set de standarde minime pentru coexistenta pasnica a unor regimuri ce vor ramane mereu diferite." (J.G.).

Aici se pliaza teoria transdisciplinara a diverselor nivele de Realitate care permite manifestarea si afirmarea drepturilor omului intr-o multitudine de regimuri, nu neaparat liberale.

Liberalismul este lipsit de proprietati esentiale, fapt ce-i incumba o mare elasticitate si adaptabilitate in afirmarea si sustinerea cailor de aflare a binelui in functie de contextul social si temporal.

intre cei care s-au apropiat cel mai mult de filosofia pluralismului liberal sau modus vivendi a fost John Stuart Mill, prin afirmarea si recunoasterea faptului ca binele omenesc se gaseste in forme divergente de organizare. in continuitatea argumentatiei lui J.S. Mill, Isaiah Berlin, in Doua concepte de libertate, asaza bazele valorii libertatii in aceeasi pluralitate a idealurilor si a formelor de organizare. La diverse nivele de Realitate vom avea diverse nivele de Libertate.

Michael Oakeshott a considerat imposibilitatea de a deriva din pluralismul valorilor prioritatea libertatii negative fata de alte valori drept o infrangere pentru liberalism.

Gandirea politica a celui care a predat la Cambridge este considerata de Gray o versiune modus vivendi a liberalismului.

In Rationalismul in politica (1962), Michael Oakeshott face o remarcabila critica a gandirii rationaliste in politica, implicit a liberalismului consensului universal al valorilor. Amendamentul adus de Gray este ca filosoful ar fi pornit de la presupunerea "ca liberalismul trebuie inteles ca un sistem de principii si sa incerce sa inlocuiasca raportarea la principiu cu autoritatea traditiei, ca si cum vreo societate a modernitatii tarzii, si cu atat mai putin propria-i societate, ar contine o singura traditie. Daca societatile contemporane contin mai multe traditii, iar destui oameni se reclama simultan de la cateva, politica nu se poate face urmarind doar una, oricare ar fi aceasta, ci trebuie sa incerce sa reconcilieze sugestiile traditiilor rivale. Dupa cum a inteles si Hobbes, ea trebuie sa caute un modus vivendi".

Pluralismul valorilor recunoaste faptul ca exista multiple variante de viata buna, in multe cazuri de necomparat, altfel spus, incomensurabile - diferite sub aspect valoric.

Trei sunt variantele de valori incomensurabile propuse de John Gray: 1. bunurile incomensurabile au drept sursa conventiile ce guverneaza viata morala a unei culturi anume; 2. valori incomensurabile apar cand acelasi bun este interpretat diferit de culturi diferite; 3. valorile incomensurabile apar cand bunuri si virtuti diferite sunt respectate de culturi diferite.

Valorile incomensurabile, asa cum se manifesta, nu pot fi raportate la o masura generala. Un exemplu este prietenia, care nu are un echivalent in bani; cele doua valori nu pot fi comparate. Ne oprim aici cu prezentarea valorilor plurale ca valori incomensurabile. Tema este bogata in nuante, dar mai putin importanta in economia subiectului pe care il urmarim.

Propunem o comparatie ce argumenteaza suplimentar rolul tertului inclus in etica valorilor incomensurabile. in Iliada lui Homer una dintre valorile afirmate este arete - curajul -, virtute prin care cei care o poseda trebuie sa-i intreaca pe altii in ochii lumii. Virtutea crestina a iubirii (agape) este rasplatita doar in fata lui Dumnezeu. "Desi sunt grefate pe acelasi comportament, arete homeric si agape crestin sunt incompatibile. Care este insa natura incompatibilitatii lor? Daca cele doua idealuri apartin unor moduri de viata si cadre conceptuale profund diferite, este greu de inteles cum se pot contrazice. Daca opereaza cu categorii incomensurabile ca sens, acestea nu pot fi nici consecvente, nici inconsecvente, ci doar diferite.

 Pe de alta parte, daca nu sunt complet incomensurabile, rationamentele care le contin vor produce cu siguranta neconcordante. O actiune umana oarecare nu poate sa dovedeasca in acelasi timp un arete homeric si agape crestin. Daca este pretuita pentru ca intruchipeaza una din aceste virtuti, va fi condamnata de cealalta. Ceea ce pentru Sf. Pavel este blandete, pentru Homer este lasitate. Totusi, acelasi comportament nu poate fi in acelasi timp dezirabil si indezirabil: ar insemna afirmarea lui p si a lui non-p, ceea ce incalca prima lege a logicii clasice. A admite existenta valorilor incomensurabile echivaleaza, asadar, cu a tolera contradictiile." (J.G.) Pentru iesirea din aceasta incalcare a logicii clasice, autorul Celor doua fete ale liberalismului ar fi trebuit sa apeleze la logica dinamica a contradictoriului, logica a tertului inclus, cu care se pare ca nu era familiarizat. Asa cum recunoaste ca discutam si cantarim permanent idei si valori incomensurabile, remarca si ca ideea imposibilitatii unor astfel de operatii porneste de la presupunerea ca asemenea consideratii trebuie sa fie componente ale unor cadre conceptuale diferite. Si aici operarea, apelul la diferite nivele de Realitate ar fi evitat contradictia. Filosofia tertului inclus este una a libertatii si a tolerantei, cum spunea Basarab Nicolescu: "Tertul inclus logic lupascian este folositor pe planul largirii clasei de fenomene susceptibile de a fi intelese rational. El explica paradoxurile mecanicii cuantice, in totalitatea lor, incepand cu principiul suprapunerii. in continuare, sunt de prevazut mari descoperiri in biologia constiintei, daca barierele mentale fata de notiunea de nivel de Realitate vor disparea treptat. Ele vor putea arata fecunditatea tertului inclus ontologic, implicand luarea in considerare simultana a mai multor niveluri de Realitate. Al treilea tert - tertul secret inclus (expresie introdusa de poetul si filosoful Michel Camus) - este gardianul misterului nostru ireductibil, unic fundament posibil al tolerantei si al demnitatii umane. Fara acest tert totul este cenusa."

Salvarea, evitarea dilemelor prezente in gandirea liberala este acceptarea si intelegerea prezentei manifeste in societate a logicii lupasciene a tertului inclus. Este de natura evidentei ca nu exista nici un regim care sa poata fi impus cu temei tuturor.

Intr-o societate pluralista, conflictele tragice de valori se constata ca adeseori dispar de la sine. John Gray crede ca acest fapt este unul dintre paradoxurile ce apar odata cu acceptarea valorilor incomensurabile. Mai corect, cred ca sunt efectul afirmarii prioritatii logicii tertului inclus in viata sociala.

Libertatea nu poate fi judecata decat in tandem cu binele. Atat in drept, cat si in politica, libertatile fundamentale intra in conflict, ele, cum spune John Rawls, nu se limiteaza doar una pe alta, ci se si autolimiteaza.

In functie de importanta acordata coeziunii sociale si promovarii bunastarii individuale, vom avea un raspuns privind prioritatea acordata unor libertati fundamentale fata de altele. Aceste diferente de raspuns la o situatie data exprima traditii diferite, conceptii diferite despre guvernare si idealuri diferite in ceea ce priveste viata buna.

Diversele guvernari sunt obligate la a apela la compromisuri specifice intre libertati rivale.

Gray sustine principiul foarte simplu al lui Mill, care afirma ca libertatea poate fi limitata doar pentru a preveni prejudiciul adus altora. Deficienta acestui principiu este ca ne spune doar "cand poate fi indreptatita restrangerea libertatii, si nu cand este ea justificata".

Rezulta ca judecatile asupra prejudiciului variaza in functie de diversitatea idealurilor privind viata buna.

Promovarea prioritara a libertatii fata de alte valori nu statuteaza care anume dintre libertati vor fi afirmate, fapt ce evidentiaza lipsa lor de autonomie si cat sunt de tributare, dependente de valorile binelui pe care le sustine societatea in care se manifesta.

Exista o plaja destul de larga, cu variatii contextuale, in care se manifesta legitimitatea sau ilegitimitatea unui regim si, indiferent daca acceptam sau nu existenta valorilor universale, exista standarde minime de decenta si legitimitate aplicabile tuturor regimurilor contemporane, dar acestea, atentioneaza autorul opului Dincolo de liberalism si conservatorism, nu sunt valori liberale la o scara planetara. Drepturile universale sunt o cale de operare in contra relelor umane universale. Ele nu sunt date o data pentru totdeauna, ci se schimba pe masura ce interesele umane evolueaza.

Codul liberal contemporan este definit de Gray drept o specie de legalism conform careia orice problema importanta de politica publica este tratata ca o chestiune de drepturi fundamentale. Promovarea cu prioritate a acestei viziuni are drept consecinta estomparea nevoii permanente de negociere politica si compromis, insotita de neglijarea aportului practicii politice. Practica politica urmareste aflarea unei solutii de echilibru intre interese si idealuri contradictorii, un echilibru elastic, cu posibilitatea de a se deplasa pe masura ce interesele si circumstantele se schimba.

Viziunea lui John Gray se situeaza, fara a o afirma vizibil, in marginea gandirii conservatoare a lui Michael Oakeshott, din Rationalismul in politica, cand afirma: "Coexistenta si intrepatrunderea diverselor moduri de viata este un fapt de neschimbat. Comunitatile nu mai sunt, daca au fost vreodata, izolate si nu sunt nici mai putin tulburate de conflicte. Identitatile nu au fost niciodata mai putin modelate de valorile unui singur mod de viata, ca acum. Dimpotriva, ele sunt conturate de conflictele dintre comunitati si din interiorul acestora. Indivizii au foarte rar ocazia de a-si alege identitatea pe baza careia sa fie perceputi de ceilalti.

in prezent, ca si de-a lungul istoriei omenesti, identitatile umane sunt in primul rand atribuite, si nu alese. Pentru aproape fiecare individ, apartenenta la o comunitate este o chestiune de destin, si nu o optiune. O scurta reflectie asupra secolului XX ar fi de ajuns pentru a ne reaminti ca atribuirea calitatii de membru al unei comunitati poate fi o chestiune de viata sau de moarte. Orice ideal politic ce neglijeaza aceste realitati nu poate fi decat limitat din punct de vedere al consecintelor sale.

 Comunitatile se autodefinesc si sunt definite de altele prin prisma conflictelor pentru putere si pentru controlul teritoriului; toate tipurile de comunitati existente sunt marcate de conflicte si lupte interne continue; in comunitatile puternice, calitatea de membru si identitatea nu tin de optiune sau de constiinta de sine, ci de destin si de recunoasterea sociala; in lumea reala a istoriei, umbrele aruncate de catre comunitati sunt: ierarhizarea, subordonarea si excluderea si, in cel mai rau caz, dezbinarile si razboiul civil".

Importanta nu este promovarea consensului asupra valorilor, ci a institutiilor comune in interiorul carora sa poata fi negociate conflictele de interese si valori, nu o societate unificata prin valori comune, ci institutii comune care sa asigure o mediere armonioasa a conflictelor dintre valori.

Conduita conservatoare afirma nu atat o doctrina cat o inclinatie, ale carei caracteristici "se centreaza, in opinia lui Oakeshott, pe o inclinatie de a folosi si a te bucura de ceea ce ai la dispozitie, in loc de a dori sau a cauta altceva, de a te delecta cu ceea ce este, mai curand decat cu ceea ce a fost ori ar putea fi". in Rationalismul in politica (publicata in 1962, in romana, tradusa de Adrian-Paul Iliescu, in 1995), ganditorul englez concluzioneaza: "A fi conservator, deci, inseamna a prefera familiarul necunoscutului, a prefera ceea ce s-a incercat neincercatului, faptul misterului, realul posibilului, limitatul nemarginitului, ceea ce este aproape indepartatului, ceea ce este indeajuns supraabundentului, acceptabilul perfectului, rasul de azi beatitudinii utopice. Legaturile si fidelitatile familiare vor fi preferate seductiei unor atasamente mai profitabile, a dobandi si a amplifica va fi mai putin important decat a pastra, a cultiva si a te bucura de ceea ce ai; durerea unei pierderi va fi mai acuta decat atractia unei noutati sau promisiuni. Inseamna a fi pe potriva soartei pe care o ai, a trai la nivelul propriilor mijloace, a te multumi cu acea nevoie de mai multa perfectiune care este pe masura omului si a imprejurarilor in care traieste. La unii oameni aceasta este rezultatul unei alegeri; la altii este o inclinatie ce apare, frecvent sau mai putin frecvent, in preferintele si aversiunile lor, nefiind aleasa ca atare si nici cultivata in mod special".

Toate acestea sunt insotite de o anumita atitudine fata de schimbare si inovatie. Ostilitatea fata de schimbare este o urmare a faptului ca aceasta provoaca privarea de ceva fata de care avem atasament si afectiune. O fire conservatoare va gasi schimbarile mici si lente mai usor de tolerat decat pe cele mari si bruste; si va aprecia mult orice manifestare a continuitatii. Idei in consonanta cu cele pe care le sustinea si Constantin Radulescu-Motru (numit de E. Lovinescu "ultimul junimist") in Conceptia conservatoare si progresul, conferinta sustinuta la Institutul Social Roman, pe 17 decembrie 1922. Despre inovatie, filosoful englez afirma indreptatit ca implica anumite pierderi si un posibil castig, castig ce cade in sarcina inovatorului a-l argumenta. Este preferabila, ceea ce sustine si Karl Popper in Societatea deschisa si dusmanii ei, ingineria graduala, unde "adeptul ingineriei graduale va adopta, in consecinta, metoda depistarii si combaterii celor mai presante rele ale societatii, si nu pe cea a cautarii binelui suprem si ultim". Oakeshott crede ca "exista de fapt putine activitati care sa nu ceara, la un anumit punct sau la altul, o asemenea inclinatie. Ori de cate ori stabilitatea este mai folositoare decat imbunatatirea, ori de cate ori certitudinea este mai pretioasa decat speculatia, ori de cate ori familiarul este mai dezirabil decat speculatia, ori de cate ori familiarul este mai dezirabil decat perfectul, ori de cate ori o eroare ce intruneste consensul este superioara unui adevar controversat, ori de cate ori boala este mai usor de suportat decat tratamentul, ori de cate ori satisfacerea asteptarilor este mai importanta decat «indreptatirea» asteptarilor in sine, ori de cate ori o regula de orice fel este mai buna decat riscul de a nu avea deloc o regula, inclinatia de a fi conservator va fi mai potrivita decat oricare alta; si indiferent ce interpretare s-ar da conduitei umane, acestea acopera un domeniu deloc neglijabil de imprejurari".

La fel ca John Gray, vede ca atribute ale guvernarii solutionarea conflictelor ce le genereaza diversitatea de convingeri si activitati, mentinerea pacii, afirmarea coexistentei pasnice, promovarea, in fond, a unui modus vivendi.

Filosoful conservator priveste "politica ca pe o activitate in care un set valoros de unelte este imbunatatit din vreme in vreme si pastrat in buna stare, mai curand decat ca pe o sansa de a face permanent reechipari". Este un adept al moderatiei in politica, cum ar fi spus Alexandru Marghiloman, este un partizan al evolutiei, iar nu al revolutiei.

in secolul XIX, cu sprijinul si sub influenta statului-natiune s-a reusit crearea individului autonom. "Pe masura ce societatile modernitatii tarzii au castigat in pluralitate, nici culturile nationale unitare, nici indivizii autonomi pe care acestea i-au generat nu mai pot fi considerate un dat.

Faptul de a fi un agent autonom nu reprezinta, dupa cum pareau sa creada Kant si discipolii sai tarzii, esenta eterna a umanitatii. Este o modalitate speciala de a fi uman si, de aceea, are o istorie. Nimic din aceasta istorie nu ne asigura ca individul autonom are un viitor. Indivizii autonomi sunt artefacte generate de puterea statului modern.

 Indivizii autonomi au aparut ca produse ale culturilor nationale create de statele nationale moderne europene. Statele moderne europene nu au mostenit culturi nationale unitare. Prin intermediul serviciului militar, al sistemului de taxe si al educatiei, ele le-au construit. Prin construirea natiunilor, statele moderne au facut posibili indivizii autonomi din gandirea si practica liberale." (J.G.).

Institutiile transnationale ale Uniunii Europene sunt creuzetul in care identitatile nationale si regimurile nu se mai exclud reciproc in mod automat. Ar fi totusi deplasat, fapt recunoscut si de John Gray, sa sustinem ca statele nationale sunt pe cale de disparitie, macar si pe motiv ca ele raman singurele institutii la scara larga cu participare democratica. Totodata, fara existenta unui stat modern eficient, am fi in imposibilitatea de a proteja drepturile omului. "Fara puterea de constrangere nu exista drepturi, iar viata linistita devine o imposibilitate." (J.G.).

Pe linie hobessiana, Gray este un sustinator al compromisului etic si politic.

Apreciindu-si filosofia lui modus vivendi ca una sceptica, John Gray precizeaza in finalul Celor doua fete ale liberalismului ca prin ea nu se renunta "la convingerea ca putem face diferenta intre bine si rau, ci la credinta traditionala, pe care canonul liberal contemporan a mostenit-o, ca problemele referitoare la valori nu pot avea decat o singura solutie potrivita. Renuntarea la aceasta idee nu este o pierdere, din moment ce diversitatea modurilor de viata si a regimurilor este o marca a libertatii umane, si nu a erorii.

 Toleranta liberala a cautat sa modereze revendicarile universale rivale privind binele cu un ideal de dezacord rezonabil, dar nu a renuntat niciodata la speranta unui consens rational asupra celui mai bun mod de viata pentru omenire. Modus vivendi continua cautarea liberala a coexistentei pasnice, dar o face abandonand convingerea ca un singur mod de viata sau un regim unic ar fi cel mai potrivit pentru toti". Avem o concluzie situata, poate fara voia politologului, sub lumina transdisciplinara.

Suntem obligati, in actualul context, a descoperi si sustine un modus vivendi national, dar si unul integrator european, in care specificitatile noastre, traditiile ce ne definesc isi pastreaza demnitatea si libertatea de a se manifesta intr-un cadru protejat de legi si institutii adecvate unei lumi pluraliste cu diverse moduri de viata si variate viziuni asupra binelui.

Si noi, cu vehiculul nostru, trebuie sa ne inscriem in "traficul" occidental, transformandu-l intr-un veritabil vehicul european, prin care, urmarindu-ne firesc interesele, sa ne inscriem cat mai armonios, respectand, ca-n traficul rutier, un set de minime reguli patronate institutional, in vederea realizarii beneficei si miraculoasei cooperari sociale.

 

 

EUGEN L. NAGY

Despre fundamentele politicii

 

Conservatorismul nu exista

 

Accentul pus pe initiativa individuala reprezinta unul dintre elementele importante, pretuite de oricare miscare ce se considera de orientare conservatoare. Dar care este intelesul insistentei cu care este afirmata importanta initiativei individuale? Cu alte cuvinte, de ce nu statul? Cuiva care a trecut prin experienta comunismului o astfel de intrebare i se va parea fara rost, chiar primejdioasa. Realitatea, ar spune acel cineva, vorbeste de la sine: nimanui nu ii pasa de proprietate, atat timp cat proprietarul nu este clar definit. Experienta ne arata, fara cale de intoarcere, ca singurul drum posibil este cel al unei economii bazate pe proprietatea privata. Experienta sau (un alt nume pentru experienta) traditia reprezinta masura cea mai buna pentru evaluarea cailor pe care le putem urma; lectia vietii, intinsa pe mai multe sute de ani.

Desigur, intrebarea se pune in ce masura o astfel de judecata are validitate perpetua si ubicua. Ce ne facem daca avem de a face cu o traditie malefica? O urmam, orbeste? Putini dintre cei care se considera conservatori ar putea subscrie la o astfel de intelegere primitiva a conceptului de traditie. Mai degraba, traditia este ceva dinamic, impletind rezultatele bune ale experientelor generatiilor anterioare cu nevoia de schimbare si continua imbunatatire a practicilor din societate, fie ele politice ori economice. Cu sau fara astfel de precizari, accentul pus pe traditie, poate chiar pe mentinerea si perpetuarea statu quo-ului, ramane o trasatura fundamentala a "conservatorului", spre disperarea si agasarea sustinatorului nevoii de schimbare continua. Progres versus traditie pare a fi problema centrala a acestei dispute.

Cum arata insa acest faimos om "conservator"? Un conservator american ne va povesti despre el, in detaliu, adaugand ca el exista, insa probabil nu in Europa. Conservatorismul, in intelesul american al conceptului, este de fapt sinonim cu un anumit mod "anglo-saxon" de a privi lucrurile - lucru normal, tinand cont de faptul ca acest tip de gandire are ca punct de referinta si "text originar" scrierile lui Edmund Burke.

O alta implicatie insa a dimensiunii anglo-saxone este ca acest conservatorism este croit pe o anumita forma a economiei de tip capitalist, de nuanta laissez-faire. De aceea, aproape orice accent pe dimensiunea sociala este echivalat cu o orientare socialista, conform ideii ca toate tarile europene sunt de orientare socialista. Astfel, prietenul nostru american il va considera pe conservatorul european-continental o specie promitatoare (vezi eforturile neoconservatorilor americani in Polonia), dar deocamdata inexistenta. Unul dintre motivele pentru care tipul anglo-saxon sa fie, poate, inexistent pe partea continentala este ca un ethos local (anglo-american) nu poate fi "transplantat" - si acesta ar fi intr-adevar un lucru pe care un conservator ar trebui sa il stie, din primul moment (si pe care unii il si recunosc, desigur).

Dar care este trasatura distinctiva a acestui conservator american? Cu alte cuvinte, cum il putem recunoaste? In linii mari, am putea spune ca el este asociabil cu Partidul Republican; insa in acelasi moment ar trebui sa amintim si faptul ca un partid american contine diverse grupuri si orientari, pe care, cu cat cei din afara le considera a fi mai apropiate, cu atat se straduiesc din rasputeri sa demonstreze cat sunt de diferite. Si, intr-adevar, un conservator traditional pe linia Edmund Burke-Russell Kirk va urma principii distincte fata de un asa-zis neoconservator (de tipul William Kristol, Michael Novak, Charles Krauthammer). Acestia din urma sunt, de fapt, fosti "stangisti" care in anii ‘70-’80 au acceptat principiile economiei de piata de tip american, retinand insa cate ceva din idealismul anterior.

Si atunci, totusi, ce este un conservator? Poate ca o trasatura comuna ar fi faptul ca o asemenea persoana a sprijinit interventia in Irak, de la bun inceput, si ca este in general ceea ce s-ar putea numi un "hawk" - i.e., sprijinind cu predilectie uzul fortei in politica externa. Insa nici acesta nu poate fi considerat un semn distinctiv definitiv: foarte multi dintre asa-numitii paleoconservatori s-au opus, de la inceput, interventiei americane in Irak. Ramane deci sa folosim ca unitate de masura sprijinul acordat Partidului Republican - cel putin in linii generale. insa Partidul Republican american este specific unui anume loc si unei culturi particulare (Statele Unite ale Americii) si, desigur, unui anume moment istoric si este departe de a fi o realitate statica, cu valente universale. Ba, mai mult, ca in orice sistem politic, fata acestui partid este determinata decisiv de politicile promovate de celalalt partid, si de "spatiile goale" care apar pe scena politica.

Ce este, deci, conservatorismul (american, deoarece despre cel european continental nici nu am apucat sa vorbim)? Care este - revenind la cele amintite anterior - criteriul dupa care putem decide dinamic pastrarea sau renuntarea la anumite traditii? Exista limite in ceea ce priveste initiativa economica individuala? Care dintre multele grupuri si grupuscule caracteristice unei istorii si unui ethos particular se pot erija in reprezentantii unor adevaruri politice universale si pe ce baza?

 

Liberalismul nu exista

 

Istoria omenirii este un proces continuu de progres al societatii umane, din toate punctele de vedere. Cu fiecare generatie, omenirea se perfectioneaza si avanseaza, cultural, stiintific si moral. Atunci cand toate aceste dimensiuni vor fi perfectionate pe deplin, lumea va fi intr-adevar asa cum o dorim si nimic nu va mai sta in calea fericirii si pacii universale.

Progres - ce concept interesant! Viitorul reprezinta in mod obligatoriu progres, iar trecutul, desigur, "inapoiere". De unde pana unde, insa, progres? De unde ideea ca istoria are o directie si un tel, ca ne indreptam catre ceva si ca acel ceva reprezinta, probabil, si daca avem grija, un "mai bine"? Cum se face ca grecii si lumea antica in general nu detineau o asemenea viziune; ca pentru un Platon sau un Aristotel, de exemplu, istoria nu are o directie si o finalitate?

Progresul pare a fi ideea principala a liberalismului. insa este oare vorba despre liberalismul secolului XIX european, care, pe urmele Iluminismului si ale Revolutiei Franceze, milita pentru ideea progresului universal, prin politici centralizate de educatie a maselor si prin aplicarea principiilor stiintelor exacte, intru crearea unei societati ideale? Sau este vorba aici despre liberalismul economic, dupa ale carui principii initiativa economica individuala si mecanismele pietei (cererea si oferta) trebuie sa fie lasate sa conduca economia? Daca principiul pietei reprezinta notiunea de baza a liberalismului, oare asta inseamna ca suporterii Partidului Republican contemporan sunt, de fapt, liberali? In fond, unele dintre politicile acestui partid sunt intr-adevar criticate ca fiind "neoliberale"? Ce cuvinte sa folosim si cum sa le spunem, cat timp, dintr-un anume punct de vedere, unii sunt liberali, iar dintr-altul, aceiasi sunt socialisti, iar adversarii lor sunt categorisiti neoliberali, dar nu toti, caci unii sunt de orientare comunitara... si asa mai departe?

Multiculturalismul - poate ca acesta este aspectul esential al liberalismului progresivist (iata o alta expresie). Dar si acest concept pare a fi compromis iremediabil: este el oare marca strategiilor agresive de promovare a diversitatii (cat timp nu este prea diversa), mergand pana la crearea faimosului melting-pot, in care singurul lucru comun este lipsa de identitate? Sau este multiculturalismul acea atitudine de respect si deschidere fata de alteritatea culturala si de pretuire a valorilor intalnite in acea diferenta? insa de ce ar fi "diferenta", sau "celalalt", ceva de pretuit?

Poate ca accentul pus pe drepturile omului - nu este acest lucru trasatura specifica oricarei orientari progresive? insa - ne intrebam - de ce ar avea omul drepturi speciale? De unde ar proveni acestea si cine le-ar conferi? Cine decide care sunt drepturi si care sunt privilegii? De ce drepturi acordate cu predilectie omului - nu este acesta un caz de "speciism", cum pe buna dreptate ne acuza Peter Singer? Nu inseamna aceasta implicit o discriminare a celorlalte specii de vietuitoare? Cu instrumentele ratiunii pure nu prea putem demonstra ca un copil ar avea dreptul la viata mai mult decat, sa zicem, un porc; la urma urmei, o suina aduce beneficii mai multe si mai sigure decat un copil nou nascut, mai ales daca acesta din urma este vulnerabil sau bolnav si poate nici nu va atinge varsta majora. intr-adevar, de ce ar avea o persoana umana drepturi ori o valoare speciala? Ce inseamna faptul ca, pentru prima data in istorie, intr-un parlament uman (cel olandez) a intrat un partid a carui misiune unica este reprezentata de promovarea si protectia drepturilor animalelor?

 

Omul: asa ceva nu exista

 

Sa o luam de la inceput. Orice discutie despre directii politice are ca obiect acelasi lucru: care sunt politicile care ar putea aduce beneficii unei anume societati (umane, se pare ca trebuie sa adaugam). Orice raspuns la aceasta intrebare porneste inevitabil de la anumite presupozitii despre nevoile si posibilitatile fiintei umane. Capacitatea de a lua decizii politice serioase, de a formula politici care sa confere o directie dezvoltarii unei anume societati, facand progresul posibil si analizabil, depinde de masura in care omul politic poate sa gaseasca si sa constientizeze raspunsurile la aceste intrebari. O persoana publica, capabila doar de reactii imediate la presiuni de diferite feluri, nu este, in acest sens, un om politic, ci doar un actor-voiajor pe o irelevanta scena politica.

Ce este omul? Persoana umana este constituita de dublul fapt al existentei sale ca individ, insa ca individ nascut si constituit intr-un sistem de relatii: familie, localitate, societate. in acest sens, nici individul nu poate fi imaginat fara societate si nici societatea fara indivizi, iar implicatia directa este ca interesul individual este inseparabil de interesul public. Astfel, un accent exagerat pus pe dimensiunea individuala va conduce la o societate sfasiata de diversele interese particulare, in care cei mai puternici vor supravietui (vezi Rusia postsovietica), iar o prioritate exclusiva acordata interesului societatii, luate ca entitate distincta, va duce la dirijism si etatism (in care privilegiile personale vor fi mult mai greu de urnit, de fapt).

Dar de ce am acorda un interes, de orice fel ar fi acesta, persoanei umane? Dincolo de faptul ca o societate fara oameni nu poate fi inchipuita, se pare ca suntem intuitiv constienti de faptul ca individul uman are o valoare aparte. Pentru o persoana care gandeste mai departe, valoarea existentei umane este inseparabila de faptul ca existenta in sine este un bun si ca este un bun deoarece provine de la (si este mentinuta de) singura sursa a binelui si a existentei: Divinitatea. De aici provine valoarea intrinseca a persoanei umane si de aici izvoraste directia fundamentala pe care oricare activitate, inclusiv cea politica, trebuie sa o ia. Drepturile omului sunt bazate pe o astfel de intuitie si au sens numai in masura in care individul uman este inteles cum se cuvine, in ansamblul posibilitatilor si limitelor sale.

insa nu sunt oare aceste principii mult prea indepartate de practica politica? Cum poate fi implementata in politici publice o asemenea clarificare a fundamentelor existentei umane si a functionarii societatii?

Pentru Konrad Adenauer, parintele Germaniei moderne, a fi om insemna, intrinsec, a fi crestin - a fi deci constient de faptul ca existenta ti se datoreaza unui Dumnezeu benefic, care a considerat fiinta umana atat de importanta, incat a luat suferintele si mizeriile acesteia pe propriii umeri. Dar a fi om inseamna si a te naste intr-o anumita comunitate - familie, sat sau oras, regiune, o comunitate de istorie si cultura care te formeaza si fata de care te simti afin. Pentru omul Adenauer, aceasta forma specifica era reprezentata de faptul ca era un german nascut in regiunea orasului Köln. insa la fel de clar, pentru politicianul german, era si faptul ca a fi german inseamna, implicit si simultan, a fi european si ca a fi european inseamna a apartine unei culturi aparte, extraordinar de bogate, de esenta crestina. Ca politician, acest parinte al Germaniei Federale si al Uniunii Europene nu putea face altceva decat sa puna in practica ceea ce constituia adevarul propriei existente. Astfel s-a nascut, printre altele, modelul german al economiei de piata social-corporatiste (de un succes impresionant), bazat pe un sistem de cooperare intre toti actorii din economie, de la marii investitori pana la muncitorii din uzine. Elementul specific al acestui sistem l-a constituit constientizarea faptului ca interesul de grup sau personal (persoana umana) nu este servit daca alte parti semnificative ale societatii germane ies in pierdere (dimensiunea sociala). Politician extraordinar de abil, Konrad Adenauer a condus Germania timp de aproape 20 ani, dintre care 14 ani a fost cancelar.

Capacitatea de a avea succes in jocul politic este o conditie necesara pentru a ramane parte a acelui joc. Directia in care este utilizata aceasta capacitate, insa, nu izvoraste din simpla abilitate de a avea succes pe scena politica. Diferenta dintre un adevarat om politic si un simplu birocrat este ca actiunile primului izvorasc dintr-o clarificare prealabila, in forul interior, in timp ce, pentru cel din urma, ele sunt palide reflectii ale presiunilor si politicilor altora - din mediul intern, european, transatlantic.

Adevaratul progres al unei societati nu este posibil atata timp cat nu exista o directie si, astfel, o masura a acestui progres. Pentru un crestin, structura care da sens fiecarui act este data de capacitatea de a judeca intre bine si rau, capacitate care este dezvoltata in si printr-o existenta in spatiul revelatiei crestine.

Feluritele -isme care se agita vocal pe piata publica sunt de fapt constituite, dincolo de o falsa pretentie de "practicalitate", de anumite sisteme de presupozitii despre om si societate, care de cele mai multe ori nu sunt coerente cu ele insele. O privire atenta releva faptul ca aceste ideologii reusesc sa raspunda, de obicei, doar la anumite implicatii necesare ale realitatii constitutiei fiintei umane. Initiativa individuala si grija fata de cei vulnerabili, pretuirea alteritatii si constiinta propriei identitati, orientarea catre adevarata dezvoltare sociala si valoarea experientei anterioare, constiinta faptului ca o societate perfecta nu poate fi atinsa sunt concluzii egal necesare, ale unei adevarate intelegeri a conditiei umane.

Nu intamplator, orientarile care poate s-au apropiat cel mai tare de o astfel de abordare comprehensiva au fost (sunt?) cele de nuanta crestin-democrata, constituite pe valorile iudeo-crestine umaniste europene. Milioane de persoane in jurul globului continua sa fie preocupate, in activitatea cotidiana, de intelegerea consecintelor ce izvorasc in mod necesar din conditia umana - de ceea ce se numeste gandirea sociala crestina. O politica serioasa, pusa in mod constient in serviciul indivizilor din societatea romaneasca, cu idei clare despre politicile care trebuie promovate nu poate fi posibila fara o clarificare interioara a menirii omului - nascut roman, banatean sau moldovean, european etc. Au existat multe discutii despre datoria Bisericii Ortodoxe de a promova o astfel de examinare; sugestia mea insa este ca datoria aceasta este constanta si ca ea apartine fiecaruia dintre noi care este capabil de gandire independenta.

O politica lipsita de astfel de fundamente este o politica "in serviciul societatii", dusa de parca fiinta umana nici nu ar exista.

 

Ianuarie 2007, Washington, D.C.

 

 

MIRCEA PLATON

Pentru o politica la scara umana

 

In articolul sau de introducere a acestui grupaj, Virgil Nemoianu observa, pe buna dreptate, ca, daca stanga lui Ion Iliescu a reusit sa creeze structuri de putere si de patronaj la nivel local, dreapta liberala ramane precipitata la suprafata vietii romanesti. Celebrii "baroni locali" reprezinta unul dintre modurile in care stanga a reusit sa medieze si sa administreze autoritatea centrala la nivel de unitate teritorial-administrativa sau diecezana. Dreapta politica si intelectuala, desi teoretic a sustinut anumite forme de autonomie administrativa, universitara sau economica, nu a reusit inca sa se "intrupeze" local, nu-si poate mobiliza inca resursele provinciale. Politica romaneasca e, asadar, un cocktail, "stirred, not shaken", de pragmatism spoliator socialist, de fantomatic discurs descentralizator liberal si de activism centralist al stangii intelectuale, secular-progresiste (evident, de exemplu, in modul in care a inteles sa lichideze icoanele prin ukaz). In fapt, ultimii saisprezece ani ai istoriei Romaniei au stat mai ales sub semnul unei combinatii intre politica jafului si reformele eurosocialiste, determinate de perspectiva integrarii europene. Am pendulat, asadar, intre interesele de clan si cele continentale, intre delegatii locali ai "caracatitei" nationale si crupierii nationali ai intereselor globale, cu rezultatul ca Romania a ramas maidanul nimanui. Cu familia aflata in criza din cauza plecarii multor parinti la munca in UE, cu o modesta viata parohiala si cu "gasca" ramasa drept unica forma de socializare adolescentina, Romania are de redescoperit formele si virtutile corporatismului, breslei, starii, parohiei, familiei extinse, care au fost in Europa veche si noua cel mai sigur obstacol impotriva atomizarii, masificarii, alienarii si violentei sociale. Lucru dificil de infaptuit in conditiile in care aceste principii ale unei vieti normale sunt continuu contestate, subminate sau compromise de coruptia baronilor locali si de neomarxismul baronilor globali. Cum de coruptie are a se ocupa politia, justitia si cotidianele, aici e util sa elucidam aspectul programatic al problemei. Voi incerca, deci, in cele ce urmeaza, sa arat ce poate aduce nou si bun conservatorismul/crestin-democratia fata de actualele vaccinuri si pilule gramsciene administrate Romaniei.

Unul dintre modurile de a intelege corectitudinea politica e sa intelegem arhitectura postbelica americana, arhitectura lumii care a incubat aceasta ideologie in anii ’60-’80. Nu putem intelege o ideologie care ne face pe toti asemanatori, desi dezbinati (vorba lui Tocqueville), pretinzand ca ne face pe toti diferiti, desi infratiti, pana nu intelegem o arhitectura care face ca, in America, sa calatoresti sase ore cu masina pentru a constata ca ai ajuns la o destinatie identica punctului de plecare. Incercarea de omogenizare ascunsa sub pretextul afirmarii "diferentei" - o diferenta neesentiala, exercitata mai ales in privinta consumului de bunuri, divertisment sau "identitati" - s-a nascut pe fundalul dezolant al arhitecturii americane postbelice, care a facut ca, de exemplu, primaria din Boston sa fie similara cladirilor romanesti din perioada ceausismului tarziu. Unei ideologii intens nivelatoare i-a corespuns o arhitectura intens nivelatoare. Politica si arhitectura au in comun faptul ca structureaza modul nostru de a locui in lume. De la Boulé pana la Corbusier, utopismul politic a mers mana in mana cu arhitectura dezumanizanta, si de la Escorial si Versailles pana la Casa Poporului, diferitele nivele de (i)legitimitate politica si-au croit un cadru arhitectural pe masura. Daca vrem sa ne edificam in privinta ideologiei UE, nu avem decat sa consideram arhitectura pe care a produs-o Bruxellesul si suporterii sai. Uitati-va la noile cladiri de birouri, muzee si biblioteci, care dau Europei Unite aerul unui sicriu de clestar cu aer conditionat in care Europa traditionala doarme sedata si conservata, pana o va trezi la viata sarutul infocat al printului (musulman?).

Diferenta dintre politica personalismului crestin al crestinismului traditional si actuala politica masificanta - in numele partidului, corectitudinii politice sau al "consumului" - isi are echivalent plastic in diferenta dintre icoana si afis publicitar, dintre adancimea chipului - al sfantului, al lui Dumnezeu din noi - si platitudinea manechinelor, dintre ceea ce nutreste si ceea ce exploateaza. E diferenta dintre catedrala si zgarie-nori. Desi aparent amandoua constructiile sunt gigantice, catedrala, dupa cum demonstra Viollet-le-Duc, e construita la scala umana. Omul - nu raza coloanei, perspectiva aeriana sau speculatiile imobiliare - e unitatea de masura a catedralei. Usa unei catedrale e la fel de mare ca si cea a unei bisericute de tara, e asadar direct proportionala cu persoana care-i paseste pragul, nu cu dimensiunile cladirii. Aceasta raportare la om face ca, intr-o catedrala, sa nu te simti niciodata strivit sau alienat, asa cum se intampla in pustietatile urbanismului modern. Catedrala, ca si cosmosul celor vechi, era construita la scara umana. Arhitectura si, prin extensie, modul nostru de a locui realitatea, se afla in prezent fie sub semnul dispretului absolut fata de om, fie sub cel al unui "umanism" dezumanizant, pentru ca reductionist (precum cel descris de C.S. Lewis in minunatul roman That Hideous Strength). In esenta, radacina raului politic actual e o criza antropologica. Si rezolvarea acestei crize se poate face numai apeland la Biserica, singura sursa vie a unei antropologii de veche, incercata si inalta extractie.

In lumea moderna, Biserica a fost impinsa in afara statului si chiar a spatiului si timpului public. Ca atare, ea nu a putut decat fie sa-si gaseasca o misiune la marginea societatii, mai ales sub forma de asistenta sociala, fie sa incerce a reveni in spatiul public ca factiune "ideologica" aflata in competitie cu alte factiuni. Postuland existenta unui "spatiu public" vazut ca "liber" si "neutru", ca un fel de "piata libera" a ideilor, Biserica a invatat sa negocieze nu de pe pozitii de autoritate, cum o facuse pana in secolul al XVIII-lea, ci de pe pozitii clientelare. Si nu e rau ca s-a mai smerit si depolitizat. In ambele variante, Biserica a confirmat insa paradigma care vede religia ca pe o chestiune privata, desi "biserica interioara" la care se refera Sfintii Parinti nu are nici o legatura cu crestinismul catatonic, de debara, reclamat de actuala "politie spirituala". Crestinismul ca "pietate privata", crestinismul fara Biserica, lipsit de expresie liturgica si actiune sociala, ar sanctiona de fapt un dualism gnostic pe care Biserica lui Dumnezeu intrupat nu il poate accepta. Biserica nu poate abandona trupul statului sau al societatii civile, pentru a se ocupa numai de suflet, din moment ce acest lucru ar contraveni chiar fundamentelor ei. Simptomatica pentru aceasta injumatatire a Bisericii e arhitectura ei, de la uratele arce ale catolicismului de tip Vatican II, pana la betonizarea goticului moldovenesc suferita de bisericile ortodoxe in avantul postrevolutionar. Kitschul ecleziastic e semn al unei Biserici compromise, deoarece kitschul e o instaurare a absentei.

Or, recalibrarea politicii/arhitecturii/locuirii noastre in lume se poate face numai printr-o cultura a prezentei, a chipului, a persoanei. Acum avem politica, arhitectura si economia absentei: spatii goale, pustietati de ciment, autostrazi gigantice, corporatii, organisme supra-suprastatale, alienare. Nimic la scara umana. Nimeni care sa ne iasa in intampinare. Dar, dupa cum spunea Virgil Nemoianu in Triumful imperfectiunii, problemele sunt sistemice, solutiile nu. Asistenta sociala, politia, scoala, economia, toate trebuie organizate pornind de la nivel local/parohial. Cati politisti pe strada, cate icoane in clase, cine e primar, cate parcuri in cartier sunt chestiuni care trebuie delegate la nivel local. Cultura/politica locala e una a responsabilitatii si, din acest punct de vedere, principiul subsidiaritatii - in varianta lui reala, crestina si americana, care deleaga lucrurile spre "parohie", nu in varianta lui europeana, care le trimite inspre organisme supranationale - e unul dintre elementele prin care personalismul crestin poate contribui la restaurarea politicii.

Din punct de vedere politic, rolul Bisericii e acela de a alimenta aceasta cultura a responsabilitatii. Invatatura crestina despre om a Bisericilor traditionale - in ciuda unor derive politice regretabile, care si-au aflat insa antidot hristocentric si patristic tot in sanul Bisericii - e singura care rezista si rasismului, si eugeniei, si anarhiei, si masificarii comuniste sau corporate. Tocmai de aceea trebuie sa ii protejam izvoarele si chipul liturgic. Biserica nu poate deveni partid, dar un partid conservator ar putea sa infuzeze vietii politice criteriile si energiile unei politici personaliste. Astfel, monismul clasei, rasei, banului, "(dez)integrarii" sau al "drepturilor", tentatiile utopice, depersonalizarea si ingineria sociala ar putea fi prevenite de o antropologie politica paradoxala, comprehensiva, in care libertatea, demnitatea si bunastarea ar consuna cu fratietatea crestina, constiinta failibilitatii omului, traditia si antrenarea discernamantului.

Tocmai in numele acestei conceptii simfonice, federative, care tine de mladierea viului, e necesara includerea conservatorismului/crestin-democratiei in cadrul unui pol de centru-dreapta romanesc. Lucrul e cu atat mai valabil, cu cat liberalismul clasic a fost el insusi produsul si beneficiarul a veacuri de ucenicie crestina. Constient ca activitatea nici unui organism politic transnational nu e ghidata de o antropologie solid articulata, conservatorul lasa universalismul pe seama Bisericii si leaga politica de realitati locale. Conservatorul se intalneste, asadar, cu liberalul si acolo unde refuza dirijismul centralizat si lasa bunul mers al lucrurilor pe seama parohiilor/breslelor/formelor organice de solidaritate pe care statul are misiunea de a le ajuta sa se infiripeze. Conservatorul de premisa majora (nu cel preocupat numai de fiscalitate) se intalneste si cu ecologistul, si cu socialistul, pentru ca nu ii sunt straine nici grija fata de natura, nici preocuparea fata de dreptatea sociala (sociologul Robert Hertz definea socialismul vechilor laburisti englezi si socialisti francezi drept "nostalgia catedralei absente"). In fapt, socialismul, liberalismul, ecologismul nu sunt decat specializari ideologice ale traditiei crestine, forme mai mult sau mai putin generoase de rupere a echilibrului teandric. Ideologiile (rasismul, comunismul etc.) sunt masinarii care promit mantuirea orizontala, nu tin cont de natura omului, nu il reprezinta (deci nu sunt democratice). De aceea genereaza doar nimic si alienare. Masinii liberale ii trebuie suspensii conservatoare, daca vrea sa strabata distante lungi. Prezenta unei formatiuni conservatoare autentice si credibile in polul de centru-dreapta romanesc ar indica iesirea politicii romanesti din zodia minoratului ideologic inspre o abordare organica a problemelor noastre. Ar insemna ca ne-am maturizat si ca, refuzand sloganul, dirijismul si preambalarea, am inceput sa edificam un organism politic la scara umana. Un liberalism pentru persoane, nu pentru "consumatori".

 

 

TOADER PALEOLOGU

Liberalul

Portretul politic al unui fumator de pipa

 

In toamna lui 1997 s-a nimerit sa petrec cateva zile la Roma impreuna cu tatal meu. Facea parte dintr-o delegatie a comisiei senatoriale pentru politica externa, iar eu tocmai facusem un stagiu de doua saptamani la Scuoala Normale Superiore di Pisa, "sora cea mica" a scolii noastre de la Paris. In timpul zilei ne vedeam fiecare de programul sau. in prima seara a venit la hotel incantat ca intalnise un senator italian pe placul lui, ca si el, un fumator de pipa. Mai exact, fusese cucerit de felul cum il abordase colegul italian: "Je vous ai vu fumer la pipe, et je me suis dit: «Voilà un libéral!»" ("V-am vazut fumand pipa si mi-am zis: «Iata un liberal!»"). Au fraternizat din primul moment si in restul zilei au stat de vorba intre ei atata cat le-a permis programul oficial. Cand l-am intrebat insa pe tata din ce partid era onorabilul membru al Senatului italian, n-a fost in stare sa-mi spuna. Pentru el, afilierile partizane nu aveau prea mare importanta si nu era el omul care sa-i intrebe pe altii in ce partid sunt inscrisi. Destul ca omul era, din punctul tatei de vedere, "un adevarat liberal". Ulterior am aflat ca respectivul senator facea parte din Alleanza Nazionale, ceea ce, la prima vedere cel putin, nu e cea mai sigura garantie de liberalism. De fapt, in Italia nu se aplica clasificarile obisnuite ale curentelor politice: eu insumi am fraternizat cu un senator "postcomunist" (PDS), cu care am vorbit o seara intreaga in nemteste despre diferite chestiuni de filosofie politica germana (y compris Carl Schmitt: italienii au inventat specia politica denumita "marxisti schmittiani").

Retin din aceasta anecdota ca pentru tatal meu pipa era mai importanta decat carnetul de partid. Pare o butada inspirata din faimosul sau elogiu al frivolitatii. Pipa, bastonul cu crosa de argint si batista alba la piept sunt insemnele exterioare ale acelui "paleo-liberalism" reprezentat de tatal meu in cursul tardivei sale cariere politice. Pentru el, a fi liberal era un stil de viata, o atitudine existentiala, un mod de comportament. Ca tip uman, el nu era nici un ideolog, nici un om de partid. Avea oroare de activisti si deplora mereu faptul ca pluralismul postcomunist rezultase in aparitia "mai multor PCR-uri". Desigur, "PCR-ul liberal" se bucura de simpatia lui si intrase in PNL inca din 1945, dupa un scurt episod social-democrat, de care putina lume isi aduce aminte. Era insa un membru nu totdeauna disciplinat, care nu ezita sa spuna sus si tare ce gandeste, adesea impotriva liniei de partid. Aceasta marginalitate rebela era insa tolerata de conducerea partidului, care nu contenea sa etaleze covorul rosu sub pasii zglobii ai seniorului liberal par excellence.

Episodul cel mai caracteristic din acest punct de vedere este candidatura sa in alegerile parlamentare din 2000. Criticase pe sleau si-n termeni foarte duri linia promovata la acea data de Valeriu Stoica, pentru care avea de altminteri o mare pretuire. Dar, vorba francezilor, "il faut savoir jusqu’où on peut aller trop loin". Cred ca atitudinea sa a jucat un rol important in torpilarea prematurei si inutilei aliante cu partidul lui Teodor Melescanu (ulterior, acesta s-a raliat la pozitii liberale clasice, abandonand eticheta gaunoasa de "social-liberal"). Pentru Partidul National Liberal prioritatea numarul unu era de a "sauver les meubles" si pentru asta tata "a fait don de sa personne": s-a angajat in cea mai dificila campanie electorala din scurta sa cariera politica, asumand primul loc pe listele senatoriale din Bucuresti. Campania sa a fost cu totul atipica (o serie de intalniri cu studentii) si incununata de succes: lista condusa de el a obtinut peste 100.000 de voturi, cu mai mult de 10.000 peste cea condusa de Theodor Stolojan si Valeriu Stoica pentru Camera Deputatilor. Trebuie insa spus ca Stoicul Valerius e cel care a gandit aceasta campanie, dovedind fler si flexibilitate.

Batran si slabit, tata n-avea nici un chef sa se angajeze intr-o campanie electorala obositoare. A facut-o insa dintr-un fel de fidelitate: fata de partid, fireste, dar in primul rand fata de un grup de tineri care se recunosteau in el. Dintre acestia i-as mentiona doar pe Mihai Ghyka si Petre Guran. Tartorul am fost eu, bine-nteles, si mama a fost multa vreme suparata pe mine ca l-am antrenat pe tata intr-o atare aventura. Aici este in joc o chestiune foarte delicata, si anume un ethos familial masculin, care joaca un rol esential in implicarea noastra politica: toti barbatii din familia tatei au facut politica intr-un fel sau altul. Conservatori, taranisti, dar mai cu seama liberali, Paleologii, Pennestii si Marzestii au servit binele comun. Este un fel de determinare genetica de la care tata n-a crezut de cuviinta sa se sustraga. Si, vorba ceea: "Daca nu noi, atunci cine?".

in pofida aparentelor, tata era un parlamentar extrem de constiincios. Participa cu regularitate la sedintele Senatului. in plen lua rar cuvantul, dar, cand o facea, cuvantul sau avea greutate. in conformitate cu gusturile sale de om de club, tata vorbea mai des la reuniunile comisiei din care facea parte. Cel mai bine s-a simtit in Comisia de externe, unde chiar cred ca interventiile sale au avut impact. A combatut, de exemplu, cu succes opozitia mamelucilor fata de numirea lui Mihai-Razvan Ungureanu in functia de secretar de stat, aratand ca unui tanar valoros trebuie sa i se faca credit. La audierile de ambasadori punea intrebari de fond, menite sa evidentieze calitatile celor intervievati. in multe discutii sensibile, precum Basarabia, Kosovo sau NATO, avizul sau de batran intelept a contribuit la cadrarea, moderarea si nuantarea dezbaterilor. Mai putin inspirata a fost, fireste, desemnarea sa in Comisia pentru munca si afaceri sociale, cu care n-avea la drept vorbind nici in clin, nici in maneca. A si glumit atunci Adrian Paunescu: "un boier a fost pus la munca". Dar, detaliu semnificativ, tata a stabilit o relatie de o calitate exceptionala cu presedinta respectivei comisii, Simona Marinescu. Am fost miscat sa citesc intr-un text de-al dansei cat de apropiata s-a simtit de tata.

Aici atingem un alt subiect important: relatia tatalui meu cu femeile si, implicit, cu feminismul. El era, dupa cum se stie, un barbat de o galanterie perfecta si nu m-as mira sa aflu ca electoratul sau era in majoritate feminin. Am intalnit nu putine fete tinere amorezate pur si simplu de octogenarul Conu’ Alecu. Cum s-o fi explicand fenomenul, Dumnezeu stie. in orice caz, tata era convins in sinea lui de superioritatea femeilor. Asta nu facea din el un feminist. Dimpotriva, credea ca feminismul neaga feminitatea si reprezinta o forma deghizata de misoginie. Nu discut daca avea dreptate sau nu. Dar asta explica atitudinea sa ambivalenta fata de implicarea femeilor in politica. Pe de-o parte, considera ca femeile sunt mai putin manate de ambitii prostesti generatoare de violenta. Pe de-alta parte, politica i se parea in mare masura o activitate stupida in care prospera nulitatile. Vocatia barbateasca pentru politica era pentru el expresia unei lipse. Se resemna sa faca politica in virtutea acelui ethos familial masculin de care vorbeam. Pe scurt, cu femeile angajate in politica era curtenitor, prevenitor si, la nevoie, chiar protector, in contradictie flagranta cu grobianismul diferitilor "petits mecs" din viata politica autohtona (ar fi dezaprobat, de exemplu, excluderea Monei Musca din PNL). Dar asta nu facea deloc din el un adept al paritatii in distribuirea mandatelor elective.

S-ar putea spune, fireste, ca tata era un om dintr-o alta epoca. Varsta inaintata era scuza acceptata de multi pentru o incorectitudine politica sistematica si tonitruanta. Pe vremea cand predam franceza la Boston College, descoperisem un articol de Jean Dutourd care i se potrivea tatalui meu ca o manusa. Titlul e cum nu se poate mai evocator: Vieilles teignes. Dupa 80 de ani, scria ilustrul romancier si eseist, poti sa spui ce-ti trece prin cap fara nici un fel de jena. Tata nu se priva nici o clipa de acest delicios privilegiu al senectutii avansate. A fost amuzat si chiar incantat de prezentarea malitioasa pe care i-a facut-o o prestigioasa revista elvetiana: "ein erzreaktionärer alter Herr" ("un domn batran ultrareactionar": autorul reportajului fusese surprins de felul in care tata ii elogiase pe Franco si Reagan). in viziunea lui, inteligenta era prin definitie "reactionanta" si nonconformista. Dar adevarul e ca spiritul sau rebel reactiona si impotriva conservatorismelor de tot soiul.

Invidiez, la drept vorbind, totala libertate de exprimare a tatalui meu, chiar daca nu impartasesc toate opiniile lui. Un om de 33 de ani are inca o cariera in fata. Cand mai e si ambasador pe deasupra, "il doit fermer sa gueule". Dar am si eu mica mea revansa. Pana acum n-am fumat niciodata. Recent am gasit insa intr-un sertar pipele tatalui meu. Dintr-un fel de nostalgie, am inceput sa le folosesc. E micul meu protest diplomatic impotriva aseptizarii puritane a vietii contemporane. Poate ca, la varsta cand voi avea si eu nevoie de un baston cu crosa de argint, voi putea asuma la randul meu rolul de "vieille teigne" a democratiei romane. Vorba lui Tolstoi: "Si Dieu me prête vie".

 

Comentarii (0)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
Nume:
Email: (nu va fi publicat)
Comentariu:

    Nu exista comentarii la acest articol.

    Supliment

    Editie scrisa

    22 PLUS, nr. 349 - Un mandat în plină criză

    Ați fost ales deputat european în 2009. În Parlamentul European (PE), sunteți membru în Comisia ...


    Editie scrisa

    22 PLUS, nr. 348 - Palatele Știrbey din Bucureşti şi Buftea

    Cele două palate Știrbey din Bu­cu­rești și Buftea reprezintă un mo­del de trăinicie ...


    Editie scrisa

    22 PLUS, nr. 348 - Modelul occidental în domeniul economic şi juridic

    Deschiderea spre adoptarea mo­delului occidental de viaţă de care dau dovadă cele trei ge­ne­raţii ...


    Editie scrisa

    22 PLUS, nr. 348 - Familia Știrbey şi contribuţia la modernizarea României

    Anul nașterii domnitorului Barbu Știrbey a suscitat multe discuții. Nicolae Iorga avansează anul 1795 ...


    Editie scrisa

    22 PLUS, nr. 348 - Familia Ştirbey şi reşedinţele sale

    Povestea familiei boierești și domnitoare Știrbey și a celor două palate ale sale are la bază ...

    Recomandarea editorilor