De același autor
Am petrecut de curând câteva zile în Belgia. O ţară a cărei scenă politică e complet blocată de peste 7 luni. Nu reuşesc să formeze un guvern, alegerile din iunie n-au rezolvat nimic, se vorbeşte din ce în ce mai des de o divizare a ţării etc. Aşadar, ceva ce pe standarde româneşti aduce a haos politic în toată regula. Şi, cu toate astea, la nivelul cetăţeanului, cel puţin atât cât am interacţionat eu cu nevoile sociale cotidiene, totul se desfăşoară fără impedimente vizibile. Politica, chiar dacă e în încurcătură, nu încurcă societatea. Şi aceeaşi stare de lucruri am întâlnit-o în mai toate ţările europene în care am călătorit.
În anul care a trecut de la utimele alegeri, noi am mers pe contrasens. Politica, politicienii şi politizarea ţin cu tot dinadinsul să încurce pe toată lumea. Dacă sunt buni la ceva, la asta sunt. Acest apetit exagerat pentru chestiunile de natură politică ar trebui canalizat cumva şi în sau mai ales înspre politica de la nivel european. România ar trebui să joace la Bruxelles o carte mult mai importantă.
Mi-aduc minte că, prin anul 2002, discutând cu un politician european, l-am întrebat ce e cel mai specific negocierilor cu România pentru aderare la UE. Mi-a răspuns că, la nivelul forurilor europene, sunt foarte miraţi că „negociatorii“ români nu negociază aproape nimic. Spre deosebire de alte state est-europene, cu precădere Polonia, care negocia la sânge fiecare paragraf, românii se mulţumeau să zică „da“ la aproape orice cerinţă europeană. Ne-a luat ceva timp, îmi spunea interlocutorul meu, să înţelegem că românii zic „da“ ştiind din capul locului că nu vor îndeplini mai nimic din obligaţiile asumate.
Cred că ăsta e, în principal, şi felul în care politicienii români ne încurcă inclusiv acasă. Neavând pricepere la chestiuni concrete, de economie, de afaceri, de cultură, de servicii sociale sau măcar de bună măsură, zic „da“ la toate prostiile pe care cei din jur, de acelaşi nivel, le vâră sub nas sau pe la urechi. Iar de aici încolo, noi toţi, restul, trebuie să ne batem capetele să descurcăm iţele şi să ne dăm deoparte de încâlceala şi repercusiunile lor.
Am stat de vorbă recent cu un preşedinte de bancă din România. Îmi spunea oarecum acelaşi lucru, dar din alt unghi. Pe el nu-l incomoda atât incompetenţa crasă a decidenţilor politici din guvern şi parlament, cât mai ales faptul că, din pricina asta, ei sunt inapţi să discearnă între argumente valide şi argumente nerealiste. Nu provoacă încurcături şi probleme din rea-intenţie, ci din lipsă de discernământ. Iar odată decizia proastă luată, sunt incapabili să recunoască greşeala şi să o îndrepte cumva, în afara unor urmări extrem de grave. Consecinţele practice ale acestui fel de a lua decizii politice cu impact economic arată ca o cascadă neîntreruptă de bâlbe, cârpeli şi urechisme.
Aşadar, speranţe de profesionalizare a clasei politice nu prea mai au de unde să vină. Privind la guvern, pe de o parte, şi la noile vârfuri ale opoziţiei pe de altă parte, concluzia vine cam de la sine: mult zgomot pentru nimic bun. Poate există, totuşi, sau va apărea curând un politician care să înţeleagă această stare de fapt şi să ne poată propune, dacă nu rezolvarea, măcar limitarea ei. Adică restrângerea sferei de influenţă şi impact al politicianismului până la nivelul la care societatea să poată funcţiona normal şi autonom. Cum vor arăta normalitatea şi autonomia într-o astfel de societate românească nu am idee. Dar, comparând-o cu societatea politizată de acum, anormală şi dependentă, mi-e tare greu să cred că poate fi mai rău. S-ar putea chiar şi politicienilor să le fie mai bine, pentru că, încurcând mai puţină lume, vor avea şi ei parte mai puţin de înjurăturile şi acuzaţiile care acum le mănâncă tot timpul. //
