Poduri adevărate către Moldova

Dincolo de retorica păşunistă a podurilor de flori, urmată de era glaciară Voronin, în mod fundamental, Moldova este mai interesată de o relaţie cu România decât suntem noi de una cu ei.

La Rădăuţi, pe Prut, în nordul judeţului Botoşani, se întâmplă o chestie de dosarele X: un pod nou-nouţ, cu tot cu conexiunile rutiere aferente, finanţat de UE cu 11 milioane de euro ca proiect de transport strategic în regiune (este singura cale de acces peste râu, pe o mare distanţă), zace nefolosit, îngrădit cu sârmă ghimpată. Asta, deoarece partea română nu
s-a putut hotărî, timp de patru ani, cine să construiască punctul vamal aferent: judeţul? Ministerul de Interne? Altcineva? Pe malul celălalt se văd luminile aprinse în vama moldovenească, şi ea nou-nouţă, ce pare că abia aşteaptă să înceapă lucrul. E normal: dacă podul ar fi circulabil, întregul raion Lipcani ar scăpa dintr-o teribilă izolare, câştigând piaţă de desfacere pentru produsele agricole ale zonei, el fiind acum o margine de Moldovă prinsă între România şi Ucraina.

Cazul doi: deşi nu este cel mai circulat drum al ţării, Moldova a reabilitat la standarde europene, cu eforturi numai de ea ştiute, drumul naţional care leagă Chişinăul de Leuşeni. De asemenea, vama Leuşeni este nouă şi civilizată, cu capacitate de a duce trafic mult mai intens decât cel actual. Dincoace, la Albiţa, principala trecere românească spre Moldova, punctul vamal arată ponosit, iar oficialii în uniformă au un aer sictirit la care renunţă doar când îi apucă zelul capricios la adresa vreunui moldovean inocent. Adică se poartă cum se purtau cu noi vameşii italieni cu 5–6 ani în urmă. Drumul nostru de la Albiţa în interior e rezonabil, dar cârpit şi cam neglijat, după marea reparaţie de acum 10 ani, el însuşi fiind o ilustrare a interesului nostru fluctuant pentru Moldova.

Acestea nu sunt cazuri întâmplătoare. Ele arată că, dincolo de retorica păşunistă a podurilor de flori, urmată de era glaciară Voronin, în mod fundamental, Moldova este mai interesată de o relaţie cu România decât suntem noi de una cu ei. La Bucureşti, dacă încerci să faci un eveniment în care să discuţi serios strategii de cooperare, pe oameni îi ia căscatul. La momente festive, patrioţii cu ora din parlament sau guvern mai trag câte o tiradă, dar interesul moare imediat ce pleacă televiziunea, fără să se ajungă până la găsirea de fonduri pentru vama Rădăuţi-Leţcani.

De trei ani, de când suntem în UE, Ministerul de Externe cloceşte o strategie de asistenţă externă pentru dezvoltare (obligatorie pentru un stat membru), din care n-am putut afla decât că Moldova e ţară prioritară. Dar câţi bani vrem să băgăm noi acolo, pentru ce priorităţi (administraţie? IMM-uri? energie? protecţie socială?) şi prin ce mecanisme să derulăm fondurile (ne facem o agenţie de asistenţă externă, ca americanii şi englezii? contractăm pe altcineva să ne ajute?), asemenea fleacuri nu ne coborâm să le discutăm. Probabil, e mai important ca actualele reţele oculte de clienţi pe care le-am creat şi alimentat cu bani în ultimii douăzeci de ani, aşa-numita societate civilă cu epoleţi de pe relaţia România-Moldova, să rămână netulburată. Ce contează că nimeni nu a auditat vreodată serios aceste fonduri şi că acest fel netransparent de a cumpăra influenţă peste Prut a produs mai multe pagube decât beneficii.

Între timp, evoluţiile pozitive au apărut mai curând surprinzător, pe cale naturală. În 2008, sub neagra apăsare a regimului Voronin, România a devenit piaţa numărul unu pentru exporturile moldoveneşti, devansând pentru prima oară Rusia. Deci, orientarea către est a economiei Moldovei nu este chiar ceva ireversibil, iar bariera Schengen nu e de nedepăşit. Intrarea României în UE nu a reprezentat pentru Chişinău catastrofa izolaţionistă la care ne aşteptam, iar semnarea recentă a acordului de mic trafic de frontieră va încuraja aceste tendinţe pozitive pornite de jos în sus, dinspre firme şi antreprenori, dând o gură de oxigen populaţiei din raioanele mărginaşe, la graniţa cu noi.

De asemenea, într-un studiu recent realizat împreună de SAR şi Expert Grup, un think tank din Chişinău (vezi www.sar.org.ro), directorii de firme intervievaţi care au avut o experienţă directă în Moldova spun că mediul economic de acolo nu e chiar atât de rău cum îl percepe opinia publică. Odată dispărută presiunea de la centru, în special din partea cercului de apropiaţi ai lui Oleg Voronin, care dorea să controleze tot ce mişca semnificativ în economie, se constată azi că nici birocraţia nu e aşa răuvoitoare, nici vămile mai corupte decât ale noastre, iar impozitele sunt extrem de mici. Există deci potenţial de câştig pentru întreprinzătorii care merg cu afaceri în Moldova – doar dacă ar avea bieţii oameni pe unde să treacă Prutul. //