Categorii

Site-uri recomandate

Anvelope vara

Magazin online vanzari Anvelope iarna ieftine

Pariuri sportive online

Poker Online

Adauga anunturi gratuite de mica publicitate

Bonus Pariuri Sportive - Pariuri Sportive online din Romania

Oferte Litoral

Inchirieri auto

Implant dentar, clinica stomatologica romano-franceza

Sports Cars

Implants dentaires

Implanturi dentare Bucuresti

Anvelope - de sezon la preturi promotionale

Cadouri

Traduceri - birou traduceri autorizate, traduceri legalizate, apostile si supralegalizari

Piscine - constructii piscine si magazin intretinere piscine

Incarcator baterii laptop - Accesorii laptop

Cabinet stomatologic Timisoara - implanturi dentare, endodontie, estetica dentara

Politica | Editie scrisa

17.11.2009

Pentru un parlament bicameral

de Armand Gosu

13 comentarii

Duminică, 22 noiembrie, electoratul va fi chemat la referendum ca să răspundă la două întrebări: „Sunteţi de acord cu trecerea la un parlament unicameral în România?“ şi „Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?“.

Dezbaterea publică în jurul referendumului, atâta câtă a fost, s-a inserat în campania prezidenţială. De altfel, opoziţia l-a acuzat pe Traian Băsescu că a promovat acest referendum în scopuri electorale. După ce i-a contestat, fără prea multă convingere, dreptul de a organiza referendumul, opoziţia a boicotat subiectul. Drumul contestării era înfundat, opoziţia l-a încercat şi cu ocazia referendumului pentru uninominal, suprapus peste alegerile europarlamentare (25 noiembrie 2007). Articolul 90 din Constituţie este suficient de clar: „Preşedintele României, după consultarea parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime prin referendum voinţa cu privire la probleme de interes naţional“. De contestarea publică a referendumului s-au ocupat câteva organizaţii ale societăţii civile, care au lansat conceptul de „prefraudare“.

Dar axul central al atacurilor împotriva referendumului a fost pericolul instaurării dictaturii lui Băsescu. Mai mulţi comentatori au argumentat în favoarea tezei că referendumul pentru unicameral este de fapt un plebiscit pentru preşedinte, care anunţă, sugerau ei, un viitor regim autoritar. Tot umbra unei dictaturi anunţa şi referendumul pentru uninominalul majoritar, în varianta propusă de preşedinte, după aceleaşi ong-uri.

Incapabil, cel puţin până acum, să construiască majorităţi proreformiste sau măcar să propună vreun proiect articulat, împreună cu o strategie de înfăptuire, preşedintele Băsescu forţează limitele sistemului, identificând corect, cel mai adesea, hibele lui.

Succesorul său la Cotroceni, dacă va analiza atent mandatul/mandatele lui Băsescu, ar putea să identifice corect problemele şi să le găsească soluţii. Asta rămâne în sarcina lui. Până atunci, însă, Băsescu, de vreme ce nu poate crea majorităţi proreformiste, se mulţumeşte să organizeze referendumuri, pentru a puncta electoral împotriva majorităţilor „anti“ constituite, dar şi pentru a forţa adoptarea unor reforme. Logica preşedintelui este că referendumurile, chiar dacă nu constrâng parlamentul, obligă majoritatea să ţină seamă de rezultatul lui. Experienţa uninominalului nu-i dătătoare de speranţe. S-a văzut atunci în ce fel majoritatea care susţinea Guvernul Tăriceanu a ţinut cont de milioanele de voturi de la referendum!

În România, referendumurile sunt de două feluri: de consultare şi de decizie. Doar cele din urmă au putere constrângătoare, însă ele nu pot fi convocate decât pentru a aproba modificările la Legea fundamentală, deja votate de către parlament, sau pentru demiterea preşedintelui. Orice ar spune preşedintele, ca valoare juridică, referendumurile de consultare nu au nicio putere asupra parlamentului. Preşedintele ştie acest lucru. Interesul său, însă, este ca electoratul să se prezinte în număr cât mai mare la urne. Astfel, iluzia că alegătorul decide în privinţa sistemului parlamentar trebuie întreţinută, măcar până la 22 noiembrie. Orice reformă serioasă ar trebui să plece de la instituţiile cele mai importante, chiar. Ce poate fi mai important decât parlamentul? Iar acesta chiar merită reformat. De ce? Pentru că atribuţiile celor două Camere, ne spune preşedintele, se dublează: dublu la timp, dublu la discuţii, dublu la angajaţi. Preşedintele acceptă că bicameralul e util în unele ţări pentru că, acolo, o Cameră se ocupă de problemele naţionale, alta de problemele regionale.

România are o tradiţie a bicameralismului, introdus de Al.I. Cuza, încă de la 1864, la care s-a revenit după căderea regimului comunist, în care a funcţionat un Legislativ, Marea Adunare Naţională, compus dintr-o singură Cameră. Numai că, în 1990, când a fost reînfiinţat Senatul, nu s-a mers la modelul românesc interbelic, ci s-a preferat dublarea atribuţiilor Camerei Deputaţilor. Această formulă, în care funcţionează până astăzi, era în spiritul epocii, vechea nomenclatură comunistă care preluase puterea încerca să instituie un sistem de checks and balances românesc, în care practic toate instituţiile se concurau, se supravegheau reciproc şi se blocau. Amintirea lui Ceauşescu cel atotputernic şi a Securităţii atotprezente era proaspătă în memoria noii elite. Un alt argument a fost discursul naţionalist şi politica exagerat centralistă a Guvernului Petre Roman, care se temea, pe drept sau gratuit, pentru unitatea şi integritatea teritorială a României. Or, tocmai Camera superioară a parlamentului ar fi fost locul în care trebuiau mai bine reprezentate interesele regionale, adică şi cele ale Transilvaniei însângerate de evenimentele de la Tg. Mureş, în care nici până astăzi nu este foarte clar rolul serviciilor secrete.

Soluţia corectă ar fi cea indicată de Traian Băsescu, când spune că România trebuie să renunţe la organizarea administrativ-teritorială, potrivit Legii 2/1968, iar în locul judeţelor să fie înfiinţate 9-12 regiuni. S-a spus nu doar o dată că Bucureştiul trebuie să renunţe la politica de centralizare excesivă, la omogenizarea etnică şi socială, probă a prezenţei nepermis de mari a oamenilor din serviciile secrete, încă promotori ai naţionalismului de tip ceauşist, în viaţa publică. Nu poţi să te pretinzi popular european, iar acasă să militezi pentru centralism şi să desfiinţezi Senatul, locul unde vocile regiunilor ar trebui să se facă bine auzite. Măcar şi din pragmatism, de vreme ce finanţarea UE pe unităţi administrative mari va spori din 2013, România n-ar trebui să desfiinţeze Camera în care regiunile ar trebui reprezentate. Statele împărţite în regiuni au, de regulă, parlamente bicamerale, fiecare Cameră având atribuţii distincte. Sunt şi ţări împărţite în regiuni care nu au parlament bicameral, dar acestea sunt foarte mici ca suprafaţă şi au populaţie redusă.

Soluţia corectă nu este cea propusă acum la referendum de către preşedintele Băsescu, de desfiinţare a Senatului, ci o redesenare a atribuţiilor Camerei superioare, în care să fie reprezentate regiunile, cu specificul şi cu interesele lor. //

Comentarii (13)

Adauga comentariu