Pentru o traditie romaneasca a libertatii

Memorabila, imaginea unui Cuza liberal planand deasupra Iasiului, in ziua de 24 ianuarie 2008, releva pana la ce punct abordarea istoriei si a patrimoniului ei simbolic ramane, fundamental, una indatorata vechiului regim comunist. Schimband ce-i de schimbat, logica national-liberala este una superpozabila peste aceea detectabila in lecturile comuniste ale trecutului. O personalitate este valoroasa doar in masura in care un prezent partizan se poate intemeia pe efigia confiscata. Caci, inainte de a fi liberal, predecesor al lui Relu Fenechiu si Noricai Nicolai, domnul Unirii fusese mobilizat in piesele de teatru pe care oficialitatea totalitara le recupera, oportun, cu fiece 24 ianuarie al stalinismului national.

Dincolo de trivialitatea unei anexari grosolane, avatarurile postume ale lui Alexandru Ioan Cuza invita, previzibil, la o reflectie in marginea relatiei, delicate, dintre identitatea ideologica a unui partid si legatul unui trecut, mai mult sau mai putin apropiat. In definitiv, pentru a impinge pana la capat incizia chirurgicala, impostura Partidului Umanist/Conservator are drept efect secundar plasarea lui Titu Maiorescu sau P.P. Carp in vecinatatea, problematica, a lui Dan Voiculescu, Sergiu Andon ori Valentin Stan (acesta din urma ca simbol mediatic al unui trust de presa "conservator" la randul sau). Confiscarea imagologica este, aici, una ce tine de grotescul absolut.

 Pe acest fundal, dezbaterile publice asupra regandirii statului "dreptei", dezbateri situate sub patronajul CADI, reprezinta una dintre putinele ocazii in care vocile intelectuale s-au putut intersecta cu cele politice. O intalnire ce poate genera, pe termen lung, un tip de emulatie responsabil pentru alianta, naturala, dintre rigoarea doctrinara si flexibilitatea guvernarii efective.

Se poate organiza, ideologic si organizatoric, o dreapta plurala si moderata, dispunand de un vehicul politic, Partidul Democrat-Liberal, vehicul capabil sa reflecte un anume angajament de natura intelectuala? Odata formulata, interogatia in cauza deschide un santier de gandire, in egala masura semnificativ pentru istoria ideilor si provocarea politicii curente.

In definitiv, deficitul de identitate al orientarilor incadrabile in sfera "dreptei", de la liberalism pana la crestin-democratie, are ca punct de plecare o relatie mai degraba muzeala si ambigua cu trecutul ideologic autohton. Legitimarea simbolica a PNL sau PNTCD nu a fost dublata de o raportare critica in marginea unei mosteniri ce este departe de a fi una lipsita de echivocuri. Esecul reintemeierii partidelor istorice este indisociabil si de aceasta maniera precara in care profilul doctrinar a fost articulat. In ambele cazuri, liberal si national-taranesc, pe masura ce detasarea de radacinile interbelice devenea vizibila, evocarea parintilor fondatori era realizata in tuse ridicole. Agonia PNTCD este exemplara in aceasta directie a involutiei morale si ideologice.

Compromiterea sanselor unei constructii ce si-a asumat, institutional si intelectual, continuitatea cu trecutul precomunist nu poate insemna eliminarea din ecuatie a referintelor definind o traditie locala a libertatii si moderatiei. Dimpotriva: sinteza se poate naste, acum, gratie inteligentei cu care o suma de repere sunt asamblate, oferind temelia identitara unui discurs liberal-conservator contemporan. Ceea ce se schimba, in mod previzibil, este modul de lectura aplicat unui trecut ce isi conserva potentialul de semnificatie. Hiperbola si encomionul lasa locul luciditatii spiritului critic.

Reconstituirea acestei traditii a libertatii implica, in unele ocazii, delimitarea de atractia locului comun: in niciun moment al existentei sale, ethosul liberal nu poate fi confundat cu experienta de guvernare a Partidului National Liberal. Distanta dintre canonul moderatiei, pe care il ipostaziaza liberalismul francez ori englez, pe de o parte, si praxisul bratienist, pe de alta parte, este hartia de turnesol ce releva diferenta radicala de substanta ideologica.

In masura in care a fost responsabil pentru conturarea unui set de politici publice, Partidul National Liberal, de la Ion C. Bratianu pana la Gheorghe Tatarascu, a fost expresia unei ambitii profund neliberale de centralizare a statului si de instituire a unui patronaj electoral corupt. Legatul "liberal" al PNL este similar, pana la un punct, cu cel al unui Antonio Cánovas in Spania de dinaintea lui 1898: un stat nereformat, dominat de o oligarhie ce mimeaza regimul reprezentativ. Inca si mai dramatic, deriva liberalismului interbelic il va conduce pe un Tatarascu la complicitatea cu legionarismul si cautionarea autoritarismului regal. Ambele gesturi, motivate de intentia prezervarii integritatii natiunii romane sacrosancte.

 Dincolo de istoria neliberala a national-liberalismului romanesc, traditia libertatii si moderatiei este identificabila in textele unor liberali marginali, absenti din canonul muzeal validat simbolic. Ion Ghica si Mihail Farcasanu transcriu, la distanta de cateva decenii, aceeasi gramatica a libertatii. Convorbirile economice si Scrisorile catre tineretul roman sunt parte dintr-o serie de repere ce contureaza o abordare autohtona situata sub semnul delimitarii de patimile revolutionare si de morbul totalitar. In aceste ocazii, ethosul liberal romanesc isi atinge expresia sa de maxima maturitate.

Reinventarea unei ordini a libertatii, astazi, nu poate ignora momentul intemeietor junimist: pentru Maiorescu sau Carp, valoarea constitutiva in jurul careia se organizeaza imaginarul politic ramane moderatia in limitele adevarului. Contrastul dintre etatismul national-liberal si elogiul junimist al descentralizarii indica pana la ce punct eticheta partinica mascheaza prezenta/absenta spiritului libertatii.

In definitiv, junimismul indica, atunci, ca si acum, posibilitatea de existenta a unui liberalism conservator similar celui decelabil in abordarile unui Tocqueville sau Guizot. La egala distanta de radicalismul revolutionar si de incremenirea contrarevolutionara, refuzand strategia tapului ispasitor pe care mizeaza populistii antisemiti. Argumentul "Erei Noi" este unul oricand actualizabil. Reforma statului nu se poate imagina fara apelul la energia individuala si fara valorizarea actiunii corpurilor intermediare in cadrul carora indivizii se reunesc, organic.

 In fine, traditia libertatii nu poate fi intreaga, in spatiul romanesc, fara devotamentul fata de arhitectura guvernarii constitutionale. Critica totalitarismului, si aici invitatia etica a Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste este lipsita de ambiguitate, ramane caramida pe care se asaza demnitatea umana, ca termen-cheie in imaginarul gandirii liberal-conservatoare. Dincolo de anexari partinice, memoria gesturilor unor Iuliu Maniu sau Dinu Bratianu este localizabila in aceasta sfera a reabilitarii normalitatii constitutionale, ca unica bariera in fata crimei totalitare. Refuzul ralierii totalitare, in varianta antonesciana sau comunista, devine punctul de plecare al unei noi viziuni asupra libertatii. Uitate in mare masura, numele unor Nicolae Carandino si Grigore T. Popa sunt parte din aceasta serie istorica a apararii individului in fata tiraniei.

In cele din urma, interogarea trecutului ideologic romanesc poate furniza cateva repere valide in aceasta initiativa de cristalizare a unui liberalism integrator renovat. Pluralismul intelectual nu elimina sansa identificarii numitorului comun. Decenta, moderatia, fermitatea in apararea libertatii si increderea in virtutile guvernarii constitutionale pot oferi punctul de raliere in jurul caruia un proiect politic sa se poata naste, in mod organic.