Pentru curăţarea Pet-istanului

Infrastructura de mediu a fost, alături de cea rutieră, printre cele mai văduvite, dacă nu chiar duşmănite de regimul comunist.

Evident, slujbaşii mărunţi de la Bucureşti nu au inventat nimic nou, ei doar preluând dispreţul faţă de natură (la pachet cu cel faţă de fiinţa umană) al stăpânilor de la Moscova. A da vina pe vechea moştenire este o scuză facilă, dar, în acelaşi timp, desemnează o realitate dureroasă. Încetul cu încetul, în timp, problemele de mediu vor fi rezolvate din punct de vedere al implicării autorităţilor, însă nu sunt atât de sigur că acest proces va fi însoţit de schimbarea percepţiei faţă de natură pe care o are o mare parte dintre români. Televiziunile s-au specializat ca, după fiecare week-end prelungit, Revelion în stradă, 1 Mai muncitoresc, să arate tonele de gunoaie abandonate pe domeniul public, la întâmplare, de către petrecăreţii grăbiţi. Aceste ştiri ar plictisi, dacă nu ar evoca o realitate care parcă nu doreşte să se schimbe: dispreţul românilor pentru spaţiul public. Spaţiul nimănui? Nu ştiu, dar cu siguranţă nu spaţiul celor care produc această spectaculoasă poluare. O încercare de explicaţie a indiferenţei (în cel mai bun caz) sau mâniei populare faţă de natura României (nu ceva abstract, ci format din ogoare, vâlcele, lacuri, piscuri sau grohotişuri): comunismul a distrus educaţia naţiunii şi în această direcţie, a respectului faţă de mediul înconjurător (l-a mutat în manuale, unde „codru-i frate cu românul“), căci nu şi-a dat seama de efectele colaterale pe care le-a avut naţionalizarea amplă a proprietăţii în general, confiscarea ţării de către un stat omnipotent şi omniscient, dar care s-a transformat în duşmanul unei însemnate părţi a poporului. Urând statul, această proporţie a poporului român a ajuns să urască în mod firesc proprietatea acestui stat, iar natura, aparţinând statului (deci nu nouă, noi nu avem nimic a face cu ea), nu îi mai interesează. Le este indiferentă, căci, atunci când ceva îţi aparţine, faci tot posibilul să-l protejezi, să-l înfrumuseţezi, să-l păstrezi nealterat, nu să-l distrugi, căci Româ­nia a ajuns un adevărat Pet-istan.

Multe oraşe au început, e drept, destul de timid, să adopte elemente concrete ale politicii de mediu, precum locuri speciale, betonate, înconjurate cu garduri, în care se depozitează containere ecologice, dar şi recipiente speciale de reciclare a deşeurilor. În gări am văzut coşuri în care se speră să se colecteze gunoiul în mod corect, plastic la plastic, hârtie la hârtie etc.

Lăudabile iniţiative, însă spiritul comunitar occidental încă nu a păşit şi el în acelaşi timp precum acquis-ul în România (este imposibil să dai o OUG prin care să-l legiferezi), căci, la scurt timp, containerele sau coşurile de gunoi speciale au fost vandalizate de oamenii străzii şi/sau de câinii comunitari, care constituie încă o problemă nerezolvată în multe oraşe româneşti.

Ne întrebăm dacă nu cumva şi politicilor de mediu li se aplică vechiul principiu maiorescian al formelor (politica de mediu) fără fond (lipsa voinţei poporului de a şi le asuma). Lipsa unui partid ecologist reprezentativ, cu o pondere însemnată în eşichierul politic românesc, lăsând la o parte calitatea umană submediocră a celor care au îmbrăţişat această cauză de-a lungul celor douăzeci de ani, vine să dovedească suplimentar dispreţul românilor faţă de acest gen de problematică, care este la mare modă în Occident de vreo patruzeci de ani.

Abordarea negaţionistă şi terminatoare, gen „nu s-a făcut nimic şi s-a furat totul“, în ultimii douăzeci de ani nu stă în picioare.

Realitatea este însă că s-a făcut prea puţin în comparaţie cu nevoile reale. În plus, românii au o mare problemă de mentenanţă la nivel general, de societate: nu este suficient să realizezi o investiţie, mai trebuie şi să ai grijă de ea, să-i menţii randamentul şi funcţionarea, chiar dacă aceasta nu mai presupune comisioane la fel de mari. Căci, fără mentenanţă, societatea românească nu va reuşi niciodată să-şi acopere toate golurile şi va fi mereu în stadiul veşnicei cârpeli / peticeli. Astupi prost o hârtoapă, ştiind că şi la anul o vei acoperi tot tu. Fără să vreau, am dat de mai multe ştiri despre diverse problematici de mediu, puţin băgate în seamă: oraşul brăilean Însurăţei va dispune de o staţie de compostare pentru deşeuri biodegradabile. Scopul investiţiei de 779.600 de euro este rezolvarea problemei depozitării la întâmplare a gunoiului de grajd din Însurăţei şi din satele arondate şi transformarea lui în îngrăşământ agricol. Proiectul a fost câştigat în cadrul Programului PHARE 2005 Coeziune economică şi socială şi va fi finalizat la sfârşitul anului 2010. Primăria Municipiului Botoşani va asigura încălzirea a două instituţii publice cu ajutorul energiei eoliene, căci municipalitatea a obţinut o finanţare în valoare de 754.000 de lei de la Administraţia Fondului de Mediu, în vederea asigurării energiei neconvenţionale pentru producerea energiei termice în Şcoala nr. 9 şi în căminul social Indagro. Investiţiile în parcurile eoliene din zona Dobrogei se vor ridica la peste 4 miliarde de euro în următorii trei ani. În prezent, în judeţul Constanţa, cinci companii naţionale şi internaţionale derulează astfel de proiecte, aflate în diferite stadii de execuţie - Eolica, CEZ, Enel, Energias de Portugal şi Iberdrola.

Alte zeci de proiecte autorizate sau în curs de autorizare vizează dezvoltarea de centrale eoliene în localităţile Pantelimon, Ostrov, Siliştea, Gălbiori, 23 August, Pecineaga, Adamclisi, Istria, Săcele, Târguşor, Dorobanţu, Peştera, Topraisar şi Vulturul. Dacă până acum trei ani reprezentanţii autorităţilor locale nu priveau cu interes proiectele eoliene şi în unele cazuri au pus chiar piedici în calea dezvoltării programelor energetice, începând cu anul trecut situaţia s-a schimbat radical.

Faptul că, odată cu demararea lucrărilor pentru „fermele eoliene“, investitorii amenajează şi sistematizează suprafeţe întinse de teren (drumuri, alimentare cu energie, apă etc.) i-a determinat pe factorii de decizie locali să facă eforturi în vederea atragerii acestor oameni de afaceri. (http://www.fonduri-structurale.ro). Frunzărind diverse portaluri dedicate fondurilor europene, observând mulţimea lucrurilor bune, adică a proiectelor care se finalizează, se derulează sau se demarează, nu poţi să nu te întrebi: unde sunt toate acestea în percepţia publică? Au ele loc în altă ţară decât cea reflectată de mass-media româneşti degrabă iubitoare de lacrimi şi sânge? //