Pe Amstel in jos

Noptile de toamna in Amsterdam sunt umede si calde, numai bune de scris un roman pe care sa nu-l termini niciodata. Petrec chiar in gura targului, intr-o loja de hotel pe Leidseplein, plesnit de norocul de a nu trebui sa-mi rascumpar traiul decat cu inventarul minim al catorva gesturi zilnice - de aritmetica simpla -, dupa care ma intorc in cartierul meu african, din periferie, unde ma imbrac in halatul de casa rosu, moale, trimis de mama si imi continui documentarile nesfarsite (sunt pe moment chinuit de olandeza veche a jurnalelor de navigatie din secolul al XVII-lea). In rastimpuri, ies pe balcon sa savurez un tutun care miroase ca toate padurile, dintr-o pipa de spuma de mare turceasca cu cap de satir, alteori primesc cate un telefon: un prieten roman, restaurator de piane - singurul din Olanda -, ma invita la Köln sa jucam fotbal impotriva romanilor din Germania. Nu plec nicaieri. De ce? O sa aduca unul palinka, altul o sa faca mici... Pentru ca trebuie sa-i citesc urgent pe Goma, Adamesteanu, Tepeneag, Eugen Barbu, restantele din Cartarescu, sa vad ce-o mai fi degustat Plesu prin cancelarii, sa masor exact tonul si alibiurile Blandianei. Citesc din nou romaneste si imi revine tonusul bucurestean din anii in care ma sechestrasem prin mansarde, ii ocolisem pe autorii romani si chinurile lor, asigurat ca tot ce se scria rata subiectul. Dar ce-or mai face romanii?

Ravasesc netul, ziare, downloadez carti, urmaresc cateva voci mai profilate si, la capatul catorva zile, saptamani, raman cu un timp subtiat, un moment romanesc redus la tematica infantila propusa de politic, cum articularile intelectualilor romani -  pe sarite, spicuite - nu ar fi decat un ecou filtrat al unor calcule de cabinet brusseliene, treizeci de voci lamurind doua lucruri - si cateva orgolii frante, trei rusini si un protest imberb. Apoi cateva exercitii de normalitate, simulari de ambient racoros in pragul unei Europe in extaz perpetuu, o Europa care pretinde prea putin reluari, inceputuri, ci cade ca o concluzie, ca o halta finala si vom mai vedea. M-am mirat -  in marginea unor tomuri de o si mai acuta inactualitate - cum presa serioasa nu reuseste  sa se plaseze in perspectiva mai larga a subiectelor care vin din evenimentele majore ale romanilor, rateaza comentariul de substanta, acela care deschide si fundamenteaza constiinta, caci nu faptul divers -  ce ar vui craterul canalului Dunare-Marea Neagra - si gimnastica normalitatii ne va crea muschiul european, caci, imi spuneam de acum fara urgente -  eram departe -,  dar. daca eu fugisem, ei cum de au ramas?! -  cat sentimentul decis ca venim de undeva cu toate concluziile.

Riscul acestei omisiuni este unul simplificat de raporturile de forta europene, in care se decid acum diferentele, caci Europa nu este numai aceea a favorizatilor, de la orice nivel de saracie ar veni ei, cat si a grupurilor defavorizate, si portionarea care se produce acum in cancelarii ne muta de pe o masa pe alta, chiar asa manjiti cu frisca si glazurati cum ne credem. Rezistenta - atat am priceput si eu din aroganta olandezilor! - este data de un nucleu lucid de politicieni si bancheri care arhitectureaza si ajusteaza legile si discursul astfel incat pasentele lupilor Europei sa nu iasa in chiar toate cazurile vizate. Deschiderea pe care o opereaza Europa se poate coace subit in rana sangeranda, in cazul in care vom intra in cusca cu fiare fara loialitatea fata de noi insine.

Vina are doua varste, cea mare, din nou vina, pornita din pitestizarea, din targul constiintelor, din exercitiul supravietuirii in dictatura care a contaminat totul si pe toti, chiar si pe acei diafani care nu au facut altceva decat sa regurgiteze vitaminele frondei si... fatal... sa nu le mai secrete pana intr-un sfarsit. Cei maturi, chiar scosi de dupa usa, fara sa fi turnat ori tipat, au de dus o lupta care nu mai e a noastra, nici a timpului acesta, e scursa in trecut si participarea lor la ispitele momentului nu e decat turistica, asa cum ai vizita un ideal ferindu-te de a-l inoportuna, de a tipa in camera cu el. Am inteles abia de curand tacerile obstinate ale unor romani, siluetele lor fugare, privirile incolore, frugalitatea intalnirilor, chiar fara procesul comunismului, acest proces se desfasoara in recul in fiecare dintre cei trecuti de 40-45 de ani acum. Generatia mai tanara pare a inventa un spatiu public - a-l reinventa - si a-l parcela cu coada ochiului, uitand ca acest domeniu e efemer si vulnerabil, ca va fi spulberat de respiratiile mai largi, de planurile mai dese ori de zurgalaii mai acordati ai mireselor europene, gata de parada, cu barcagii, sufleori si mascari vechi. Apoi, aceasta generatie nu a avut timpul sa rastoarne in ea tectonica marilor subiecte romanesti si nu stie nici timbrul grav, subtil, al vocilor care ii duc in adancuri pe romani.

 Ne consumam intr-o tematica mai rarefiata decat relasul burghezilor vesnici de pe Amstel si ratam un interval in care ar fi trebuit sa revitalizam instinctele bune, asa cum nemtii au refacut Dresda, cu pozele in fata. Ingrozitor e ca ar fi trebuit sa facem o critica a fenomenelor istorice, toate deodata, un secol si ceva, in cativa ani in care numai de citit nu ne-a dat mana: ia uite ce e afara! Multe dintre lucrurile bune au ramas innodate intre razboaie, bunaoara, caci cine s-ar mai apuca sa redefineasca nationalismul -  lasa ca nici nemtii nu mai pot pronunta acest cuvant si fac  Mercedes. Ori facem o critica a comunismului pentru ca asa ni se cere de la Bruxelles si il punem in fruntea bucatelor pe Tismaneanu, care, am citit azi-dimineata, nascoceste el ceva si tot salveaza leninismul.

 Ne va surprinde o problematica mai grava chiar in momentul nuntii intelectualilor nostri cu salariile, bursele, agapele, asa cum in America nimeni nu mai critica sistemul -  conformism de-a dreptul est-european! Adica, atacul care e dus impotriva clasei de mijloc, erodarea sistemului de asistenta sociala, dublarea costurilor de sanatate si cresterea ireala a chiriilor, diminuarea (privatizarea) pensiilor -  you are on your own! -,  disparitia vacantelor. Dar sa inventam intai vacanta, ar spune cineva. Un gand de pe urma ne va indica in culisele acestor reformulari de promisiune cateva contracte - puse pe birou cu urme de ruj european -, cateva gesturi care, lipsite de dozaj, undeva sus, va cobori sub un nivel oarecare -  de suportabilitate - tocmai portia de oxigen a normalitatii pe care o pricepem acum din gimnastica intelectualilor nostri avizi de confort, cearta... vin fiert... Nu stim si nu ne spune nimeni ca trebuie facut totul din toate fibrele ca sa reusesti in noua lume, Europa. Eu? Eu am fugit si am avut noroc... A, se poate si asa.