Patru defecte maxime ale impozitului minim

Redactia | 21.04.2009

Pe aceeași temă

O miză mică, în termeni de politică bugetară, a ajuns o controversă majoră în termeni de politică financiară. Impozitul minim în cotă progresivă în funcţie de venituri, cum ar trebui să se numească impozitul prezentat iniţial ca forfetar, ar aduce ceva mai mult de 100 de milioane de euro la buget. În varianta optimistă. Merită însă ca pentru aceşti bani, şi aşa puşi sub semnul întrebării, să fie compromise cel puţin patru principii ale unei legislaţii fiscale care tindea spre decenţă?

1. În primul rând, odată cu noul impozit, se poate consemna oficial sfârşitul politicii de cotă unică. Cum ceea ce contează în primul rând este respectarea unei cifre de impozit, chiar dacă o companie are profit, există cel puţin două situaţii extrem de răspândite care fac impozitul pe profit de 16% inutilizabil. Dacă o companie are profit mic, dar impozitul plătit în cotă de 16% nu egalează cifra unică impusă de fisc, se mai adaugă bani până la atingerea impozitului minim. Aceasta înseamnă, de fapt, un impozit mai mare de 16%! Apoi, marea problemă de impozitare a pierderii într-o perioadă de criză compromite total principiul unei cote unice. Odată cu sfârşitul cotei unice, orice cantonare în păstrarea acestui procent, pe motiv de coerenţă fiscală, nu se mai susţine decât demagogic.

2. Atunci când se ia decizia de a impozita pierderea, într-un an de pierdere, de scădere economică, de criză, se dă peste cap regula scrisă şi nescrisă a fiscalităţii. Filosofia acceptabilităţii fiscale constă în a da bani din profitul pe care îl realizează un contribuabil. Toată istoria fiscalităţii moderne se bazează pe această premisă, care presupune şi solidaritate, şi rezonabilitate. De la taxa pe serviciu medievală, s-a trecut la impozitul pe profit modern, dar, la noi, se trece din nou la biletul de voie în afaceri... A face afaceri primind bilete de voie, a transforma impozitele în taxe este expresia cea mai bună a dezordinii fiscale.

3. Dacă se renunţă la cote, se impun sume. Pe scurt, această trecere de la o cotă fixă la o sumă fixă echivalează cu o trecerea de la piaţă la centralism. Banii datoraţi statului nu mai sunt rezultatul unui efect de piaţă, al unui procent rezultat al unei activităţi în condiţii de piaţă, ci al unei decizii administrative, centralizate. De ce trebuie o firmă să plătească exact 2.200 de lei, cota cea mai mică a impozitului minim? De ce nu 2.000 sau 2.300? Presupun că arbitrariul este cumva respins statistic. Ministerul consideră că firmele cu cifre de afaceri similare plătesc în medie această sumă. Chiar dacă e aşa, atunci tot avem o problemă, pentru că analiza este una pentru trecut, nu una pentru anul acesta, al viitorului incert. Finanţele nu au fost în stare să prognozeze un buget cât de cât apropiat de realitate şi sunt în stare să prognozeze cifrele de afaceri medii a peste 200.000 de companii?

4. Efectele perverse sunt expresia raţională a unui impozit prost. Iar efectele perverse vor prevala. Orice antreprenor raţional, când are un impozit reper – un impozit minim –, va tinde în mod natural să plătească acest impozit, şi nu altul. Şi atunci va face tot ce va putea pentru a atinge această ţintă fiscală: armonizări, noi firme, plăţi la negru etc. A presupune, aşa cum face Ministerul de Finanţe, că un impozit, fie el chiar şi mic, dar nou, suplimentar, în plus aşadar faţă de banii bugetaţi de o firmă, va aduce la suprafaţă economia subterană e cam naiv. Pe scurt, şansele de a avea un impozit fix chiar de la companiile care ar fi plătit mai mult pe cotă unică sunt foarte mari, iar cele de a determina firme mici să-şi scoată la suprafaţă veniturile, pentru a se încadra într-o anunită cotă şi a scăpa doar cu acest impozit, destul de mici. Pentru simplul motiv că, dacă deja faci evaziune fiscală, mai simplu şi mai ieftin este să o adânceşti, nu să o elimini...

Aşadar, ce face impozitul minim: sufocă cota unică, încalcă un principiu elementar de impozitare, readuce arbitrariul administrativ şi riscă să crească, nu să scadă evaziunea fiscală. Enumerate toate acestea, pare a fi răul de pe lume. Nu e chiar aşa, e doar un impozit al dublei disperări, al dublei neputinţe. Arată lipsa de bani la buget şi încercarea disperată a ministerului de a găsi noi surse. Apoi, recunoaşte eşecul controlului fiscal în România. Toate problemele acestea ar fi putut fi depăşite, dacă controlul fiscal ar mai fi pus ceva ordine printre cele vreo 200.000 de firme care nu doreau să arate profitul în anii din urmă. Nu a fost în stare. Şi, ca atunci când într-o clasă sunt unii care chiulesc, iar diriginta îi ceartă pe cei prezenţi, vor suferi tot elevii cuminţi.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22