De același autor
Multe clădiri de patrimoniu din Bucureşti sunt într-o stare avansată de degradare.
La doar câţiva paşi depărtare de gura de metrou de pe Bulevardul Aviatorilor, numărul 8, vis-à-vis de Muzeul „Grigore Antipa“, la intersecţia cu Piaţa Victoriei, după un gard metalic cu o poartă impunătoare pe care scrie „proprietate privată“, se ridică o clădire de o frumuseţe arhitecturală aparte. Pe frontispiciul intrării este o marchiză din metal şi sticlă care dă impresia intrării într-un muzeu. Pe zidurile casei ies în relief frunze groase sculptate şi amoraşi de ghips. Fiecare colţ al clădirii şi fiecare fereastră sunt decorate cu motive neobaroce. Casa are vreo 20 de metri înălţime şi ocupă un spaţiu relativ mic faţă de cât ai crede la prima vedere. Este o ruină a ceea ce a fost cândva. Ferestrele au fost înlocuite cu plăci roşii, găurite. Bolta de metal e numai un schelet din care au rămas câteva bucăţi de sticlă care stau să cadă. Decoraţiunile sunt roase şi sparte, iar o parte din acoperiş a căzut.
Casa este trecută pe lista monumentelor istorice şi este creaţia marelui arhitect Petre Antonescu (1873-1965), unul dintre principalii reprezentanţi ai şcolii de arhitectură românească din prima jumătate a secolului XX. Petre Antonescu a proiectat Arcul de Triumf, Palatul Primăriei Capitalei, Palatul Băncii Marmorosch Blank, Palatul Facultăţii de Drept şi Palatul Creţulescu. Clădirea din Aviatorilor 8 se numeşte Casa Oromolu, pentru că primul ei proprietar a fost Mihai Oromolu (1875-1945), personalitate marcantă a perioadei interbelice. Mihai Oromolu a fost prefect de Dolj, ministru în Guvernul Take Ionescu (1921) şi guvernator al Băncii Naţionale (1921 – 1926). A contribuit la înfăptuirea României Mari. Alături de Nicolae Iorga, a semnat memoriul prin care s-a solicitat apărarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de agresiunea sovietică (1940). În timpul războiului, a fost preşedintele societăţii „Amicii Americii“.
Casa Oromolu a fost construită între anii 1926-1927, pe terenul cumpărat de la Constantin Pastia (1883-1926), doctor la Spitalul Colentina şi autor al unor importante studii despre bolile infecţioase.
Această casă superbă şi-a dus traiul în linişte şi pace până în 2005 când, în lipsă de moştenitori, a fost retrocedată şi vândută unor „rechini imobiliari“. În 2009, în mod suspect, a suferit un incendiu care i-a lăsat cicatricele din prezent. Casa era nelocuită de mult timp şi, după ce incendiul a fost stins, poliţia a promis că demarează o anchetă. Nici până azi nu se cunosc rezultatele anchetei, în cazul în care ea ar fi avut loc. Presa, însă, a reuşit să dezgroape o poveste neştiută a casei.
La mijlocul lunii august 2010, actualul proprietar al clădirii, SC Central AH Pioneer SRL, a împrumutat 10.000.000 de euro de la Telecom & Technology BV, printr-un contract de ipotecă. Fiind patrimoniu naţional, casa nu poate fi demolată, iar conform datelor din presă, suma încasată pe ipotecă era, de fapt, de 5.476.090,17 de euro.
Central AH Pioneer SRL este deţinută de două firme: Central Eastern European Real Estate Shareholdings (CEERES) BV şi Oceanis International BV înregistrate la aceeaşi adresă din Olanda, Martinus Nijhofflaan 2 din oraşul Delft. CEERES şi Oceanis deţin 50 de firme în România, toate axate pe afaceri imobiliare, şi ambele au un singur proprietar: Central and Eastern European Investment Fund Limited, un off-shore din Nicosia, Cipru. La aceeaşi adresă a funcţionat şi Telecom & Technology, firma creditoare care acum are sediul în Amsterdam, pe De Boelelaan nr. 7. Potrivit datelor oferite de Dun & Bradstreet, cel mai mare furnizor pe plan mondial de informaţii financiare, Telecom & Technology este o firmă care nu are puterea economică de a acorda împrumuturi de milioane de euro, după cum a scris Jurnalul Naţional.
Cele două firme care deţin Central AH au mai mult potenţial economic decât firma care le-a împrumutat acei bani. Povestea acestor bani este foarte încâlcită. Implică Oficiului Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor, pe patronii firmei Bog’art, legături politice de înlesnire a unor contracte de prestări servicii notariale şi afaceri dubioase cu terenuri din Bucureşti.
Este de acum ştiut că proprietari ai unor astfel de clădiri pe terenuri cum este şi cea din Aviatorilor 8 nu fac nimic altceva decât să aştepte până când clădirile ajung să se surpe, ca de la sine.
Legea monumentelor istorice şi Convenţia pentru Protecţia Patrimoniului Arhitectural al Europei (Granada, 1985), semnată şi de România, prevede la articolul 4 (d) „posibilitatea de a expropria un bun protejat“. Casa Oromolu nu va supravieţui pentru mult timp. Bucăţi din acoperiş cad în fiecare zi, iar faţada se distruge sistematic. Monumentul ar avea o şansă dacă Ministerul Culturii ar finaliza o dată pentru totdeauna exproprierea lui şi l-ar transforma într-o clădire dedicată culturii. Este, însă, puţin probabil.
În martie 2009, istoricul Andrei Pippidi a scris, într-o manieră dură, pentru a treia oară consecutiv, despre soarta acestei case. Incendiul, izbucnit pe neaşteptate în interiorul casei, care a distrus o bună parte din parter, a stârnit valuri de indignare. Mai multe elemente găsite de poliţie indicau faptul că flăcările au izbucnit puse de o mână criminală. Institutul Naţional al Monumentelor Istorice s-a adresat ministrului Culturii şi Patrimoniului de la acea vreme, Theodor Paleologu, cu solicitarea de a declanşa procedura de expropriere. După o săptămână, Comisia Monumentelor Istorice ar fi trebuit să se întrunească şi să găsească o soluţie. În noiembrie 2011, însă, nici Primăria Capitalei şi nici Ministerul Culturii nu au putut să ofere vreo informaţie despre această casă. Singurul răspuns elocvent, primit din partea unui consilier al Ministerului Culturii, a fost că „nu cunoaştem nimic despre acest patrimoniu“.
La începutul lunii noiembrie a acestui an, a mai murit o bijuterie arhitecturală a Bucureştilor. Casa academicianului Alexandru Rosetti, de pe strada Dionisie Lupu nr. 56, a fost demolată în zori. Imobilul, construit la jumătatea secolului XIX, avea circa 150 de ani şi se afla pe Lista Monumentelor Istorice a Municipiului Bucureşti din 2010. Aceeaşi soartă au împărtăşit-o şi casa memorială a prinţului Cantacuzino, casa memorială a lui Constantin Rădulescu sau casa memorială Nicolae Titulescu.
Reşedinţa prinţului Cantacuzino din strada Gutenberg 3 a fost distrusă în mai 2010. Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a cerut prefectului Capitalei să sisteze lucrările de demolare a imobilului, aflat în procedură de clasare ca monument istoric. Lucrările nu s-au sistat, însă, din „motive obiective“, iar, în mai puţin de o zi, clădirea a căzut. Poliţia a declanşat o anchetă (ca şi în situaţia Casei Oromolu), dar nu s-a mai auzit nimic despre cercetări.
Aidoma Casei Oromolu şi Casei prinţului Cantacuzino, se presupune deja care vor fi următoarele clădiri ce vor cădea din raţiuni „obiective“. Într-un viitor apropriat, şi casa memorială Spiru Haret va avea aceeaşi soartă. Transformată într-un muzeu, după moartea lui Spiru Haret, de către soţia sa, casa este, astăzi, adăpost pentru oameni ai străzii care au făcut din interiorul de secol XIX al imobilului un depozit de gunoi. Imobilul a fost vândul unei firme (în 2005) care, în 2009, a obţinut aprobările necesare pentru construirea unui bloc de şapte etaje peste vechea casă. Lucrările nu au început încă, dar clădirea este mâncată deja de vreme, insecte, mizerie şi şobolani.
Următoarele imobile pe cale de dispariţie sunt cele aflate pe Calea Moşilor nr. 132-134 (Hanul Solacolu, construit la mijlocul secolului XIX), Calea Griviţei nr. 50 şi nr. 54 (case proiectate de Ion Potecă acum mai bine de 120 de ani), Anton Pann nr. 23-25-27-29 (o serie de patru case identice construite la sfârşitul secolului XIX) şi pe Visarion nr. 8 (construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, lângă Casa Lipatti, din care au mai rămas doar pereţii, al cărei proprietar aşteaptă să se demoleze de la sine pentru a construi peste ea un bloc de cinci etaje).
Odată cu dispariţia acestor case, dispare şi o parte din identitatea culturii româneşti. „Casa de la nr. 8 de pe bulevardul Aviatorilor“, spune Andrei Pippidi, „trebuie păstrată ca imagine a unui stil de viaţă şi a esteticii unei epoci care nu se poate şterge din istoria noastră“. Astfel, „dispariţia, una după alta, a urmelor acestui trecut riscă să ne transforme într-o plebe anonimă şi rapace“. //
