Pariu de viata si de moarte

Au trecut sapte ani de la prima editie a cartii Doinei Jela despre moartea Ecaterinei Balacioiu*. La vremea respectiva, dosarul era prea putin cunoscut, Doina Jela facea curata arheologie, operand prima organizare logica a celor aflate, in aproape patruzeci de ani, despre moartea in inchisoare a fostei sotii a lui E. Lovinescu. In afara informatiilor adunate in timp de fiica ei, Monica Lovinescu, deschiderea cum-necum, dupa 1990, a unora dintre arhivele fostei Securitati aducea amanunte si refacea legaturi. O carte-document, deci, dar care insa nu tinea doar de tot mai putin invocatul proces al comunismului, ci prelua o misiune cumva testamentara.
“Daca as fi sigura ca ea (Doina Jela, n.m.) va scrie despre mama cartea pe care nu reusesc s-o fac eu - as muri mai linistita” - scrie Monica Lovinescu in cel mai recent volum al Jurnalului ei publicat la Humanitas (2005), in care e vorba exact de anii in care se cocea ideea unei carti despre cazul Ecaterina Balacioiu. Relatia extrem de speciala care se naste acum intre autoarea reconstituirii intitulate Aceasta dragoste care ne leaga* si celebra fiica a sotilor Lovinescu se intemeiaza pe valoarea intens personalizata a acestor elucidari. Un detinut politic ca atatia altii - s-ar putea spune. Dincolo de exemplaritatea sa insa, destinul acestei femei intersecteaza cai regale ale culturii romane, odata cu depozitul de memorie interbelica incorporat in convietuirea cu E. Lovinescu, si trece direct spre noi prin opera de rectificare morala pe care Monica Lovinescu a facut-o asupra literaturii romane contemporane.
Ca sa faca fata misiunii, Doina Jela recurge la un inalt, aproape periculos grad de identificare cu “beneficiara” reconstituirii. Monica Lovinescu nu trece nici o clipa in spatele scenei pe care propria-i mama e facuta sa reinvie din franturi. Cele doua femei traiesc in carte, o data mai mult, in consubstantialitatea pe care textele amandurora o probeaza la infinit, conlucrand la un straniu transfer de destin, in cautarea unei ispasiri. Din document istoric, Aceasta dragoste care ne leaga ajunge sa fie o neobisnuita experienta de identificare-spre-vindecare, in sens crestin.
La prima vedere, reeditarea cartii cu minime modificari (unele note de actualizare, corectarea unor erori - nu a tuturor, as adauga cu parere de rau) poate parea o decizie editoriala si punct. Faptic, ea nu mai aduce elemente noi. Mai mult, impactul montajului de informatii pe care-l propunea in 1998 a si scazut intre timp. Azi, speranta ca, pana la urma, secretele arhivelor plimbate intre SRI, SIE si CNSAS vor putea fi totusi reconstituite, fie si din bucatele, e mai mare decat in urma cu sapte ani. Daca paginile rezervate cazului Caraion nu vor mai starni probabil dezbaterile si contestarile la care se refera autoarea in prefata editiei a doua, modul in care moartea Ecaterinei Balacioiu a marcat viata in exil a Monicai Lovinescu e de descoperit abia acum, odata cu aparitia Jurnalului ei din anii 1996-1997.
In el descopeream recent, si cu uimire, mai mult printre randuri decat in pagina, un alt personaj decat spiritul lucid si sever, fara umbra de vulnerabilitate subiectiva, cu care ne obisnuisem sa o identificam pe Monica Lovinescu. Primele probleme grave de sanatate, semnalele ca misiunea sa si a lui Virgil Ierunca atingea punctul terminus, prin simpla schimbare a accentelor istoriei, aduc in aceste insemnari un ton diferit, un sunet nemaiintalnit in opera ei scrisa. Declansatorul noii stari de spirit pare sa fie redeschiderea brutala a unei obsesii - moartea mamei -, odata cu accesul la dosarul de Securitate al Ecaterinei Balacioiu. Intr-una dintre vizitele cuplului Ierunca la Bucuresti, el, dosarul, fusese pus de Serviciul Roman de Informatii la dispozitia urmasei, nu fara peripetii, despre care povesteste cu umor necomplezent. De aceasta data insa, vechea obsesie, insidioasa, a propriei vinovatii fata de moartea mamei o gaseste cu garda jos: “Vinovatia mea e de alt ordin. Ca n-am avut viziune istorica si am plecat fara a realiza ca e pentru totdeauna. Ca n-am ramas alaturi de ea sa suferim si sa murim impreuna. Ca am pus-o in contact cu Caraion. Complexul meu e confuz, nu se lasa redus la cuvinte. Mi-aduc aminte ca mamei ii placea un poem de Richepin fata de care eu nutream un dispret estetizant: un fiu isi omoara mama, care vazandu-i mana patata de sange mai are doar timpul sa murmure: «T’es tu fait mal, mon enfant?». Era premonitoriu. Mama in inchisoare a tipat la securistul care-i oferea sanatatea si libertatea in schimbul unei scrisori catre mine indemnandu-ma sa devin agenta lor. In acel moment pe mine m-a nascut a doua oara, iar pe ea s-a condamnat la moarte”. Esecul e ireparabil, ecorseul complet. El “continua” insa, retroactiv, in cartea Doinei Jela.
In volum este inclus si un amplu interviu cu Monica Lovinescu, in care autoarea indrazneste marea intrebare: ce-ar fi facut daca Securitatea i-ar fi pus direct problema in termenii “iti eliberam mama daca de intorci”?. Raspuns cutremurator, prin suferinta incorporata a unei deliberari niciodata incheiate: “Mama facea parte dintre cei care pot spune nu cu orice pret. Despre scrisoarea aceea pe care i-o cereau ei n-a vrut nici macar sa stiu. Nici nu-mi inchipui in ce situatie as fi fost adusa daca aflam. Nu stiu ce faceam... Nu. Mergeam acolo sa ma predau, sau sa-i omor. Dar sa ma fac spioana lor, nu. (...) Atunci cand m-au arestat m-am gandit sa ma duc sa ma predau. Si mi-am zis: ma predau, si pe ea n-o elibereaza. Al doilea, ea innebuneste, pentru ca singura ei bucurie pe care mi-o transmitea din inchisoare era sa ma stie la adapost. Daca mi s-ar fi pus problema, nu, nu stiu. Cred ca m-as fi sinucis”.
Acelasi interviu inregistreaza pustiul unei biografii devastate: “Eu am uitat culoarea ochilor tatalui meu”. Iar in alta parte, povestind cat de rar isi auzea mama la telefon, pentru ca incerca sa nu-i complice situatia de persoana aflata in vizorul Securitatii: “Vocea ei a disparut din urechile mele. Sufar de tacerile ei”. Tacerile Monicai Lovinescu insesi, in fata acestor constatari ireparabile, sunt, in consemnarea Doinei Jela, purtatoare nemijlocite ale unei tragice frustrari.
Faptele sunt, in general, cunoscute: Ecaterina Balacioiu a murit in inchisoare, in iunie 1960, din lipsa de ingrijire medicala, dupa doi ani de detentie politica. Fiica ei n-o mai vazuse de la plecarea din tara, in 1947, cand nimic nu parea sa indice o despartire pentru totdeauna. Ramasa singura in ultima locuinta a lui E. Lovinescu, batrana profesoara de franceza lupta de una singura cu presiunea crescanda a sistemului, hranita de unica speranta a unei calatorii la Paris, unde traia fiica ei. Exproprierea, chiriasii plasati abuziv in apartament, lipsurile, atmosfera din ce in ce mai apasatoare a anilor in care protipendada bucuresteana disparea treptat in puscarii sau demisiona prin adeziuni monstruoase la noul regim (vezi, de pilda, amanuntele despre Alexandru Balaci), toate acestea raman in fundal. In prim-plan, irumpe singura dimensiune importanta atunci pentru Ecaterina Balacioiu: dragostea fara limite fata de fiica ei.
Scrisorile aproape zilnice expediate catre Paris, ca si cele de raspuns ale Monicai Lovinescu, toate interceptate de Securitate si, in acest fel, “pastrate”, ar fi fost de ajuns ca sa dea substanta acestei reconstituiri. Neobisnuita lor intensitate afectiva l-a iritat pe Ion Caraion - in calitate de prim lector privilegiat din partea Securitatii, cand, in anii ‘80, le comenteaza intr-un oribil text-raport, de acum bine cunoscut. Rolul cunoscutului si neregretatului poet in dosarul Elenei Balacioiu e deja bine cunoscut. El a confiscat, oricum, primul val de receptare a cartii Doinei Jela in 1998, ca sa mai merite sa staruim acum. In plus, e greu de crezut ca, in 2005, se vor mai gasi la fel de multi aparatori pentru memoria lui Caraion, dupa ce Al. Paleologu, cu vinovatii mult mai confuze, n-a reusit s-o binemerite.
Reproduse de consemnarile securistilor care ii inregistrau Ecaterinei Balacioiu fiecare miscare, cuvant, contact uman, relatiile mama-fiica produc un urias efect literar involuntar. Sunt performante gogoliene in amestecul de seriozitate de serviciu si deriziune autocenzurata cu care este disecata ilegal intimitatea femeii de peste 65 de ani. Traducerile din frantuzeste ale unui locotenent vizibil incomodat de misia incredintata procura perle la tot pasul, dar fac si proba unui indicibil boicot, aplicat nu textelor traduse, ci unui mod de viata ininteligibil pentru tanarul angajat al Securitatii comuniste. Aceasta dragoste care ne leaga se compune pe cel putin trei planuri distincte. Primul este romanul Ecaterinei Balacioiu, unde reconstituirea nu se poate face decat arheologic. Majoritatea documentelor despre viata Ecaterinei Balacioiu s-au pierdut, au fost distruse de Securitate ca inutile pentru ancheta, s-au risipit in destinul nepretuitor de timp al unui tata “vizionar si trasnit”. Mosier prea darnic, Gheorghe Balacioiu isi prapadise deja averea inca inainte de 1944, in “atmosfera aceea de vesela delasare” de la Cruset, langa Craiova. Nici restul vietii Ecaterinei Balacioiu, dupa casatoria nu prea indelungata cu E. Lovinescu, nu a lasat mai multe urme. O discretie iesita din comun a ascuns pentru totdeauna detaliile acestui menaj nereusit, dar ferit inclusiv de indiscretia postuma printr-un pact al tacerii intretinut fara fisura si de mama, si de fiica. Cazul Caraion - in legatura cu care Doina Jela isi intareste punctul de vedere initial in prefata acestei editii a doua - ocupa al doilea palier, in timp ce pe al treilea se etaleaza din plin noua ordine (post)securista: epopeea obtinerii dosarelor din procesele carora Ecaterina Balacioiu le-a facut obiectul, dar si jurnalul convorbirilor purtate de autoare cu potentialii martori - de la colegele de celula pana la procurorul Ioan Nistor, incendiatorul bibliotecii lui E. Lovinescu si ocupantul, pentru patru decenii!, al apartamentului in care se tineau sedintele Cenaclului Sburatorul.
Forta emotionala a acestei reconstituiri e impresionanta. De aceea, reprosurile punctuale, legate de inadvertente, pasaje confuze, defecte de redactare etc., trec hotarat in plan secund. Din muntele de detalii adunate, portretul Ecaterinei Balacioiu se mai aprinde o clipa, inainte de intuneric.
Daca patetismul n-ar fi atat de nepotrivit cu tot ce citim aici, ar trebui sa spunem ca da, Aceasta dragoste care ne leaga acopera legamantul de viata si de moarte de la care a pornit.

*Doina Jela, Aceasta dragoste care ne leaga, Editura Humanitas 2005, 393 pag.