Ortodoxia postmoderna a Sinodului de la Bucuresti

Radu Preda 23.07.2008

De același autor

Acum exact o luna publicam in paginile acestei re­vis­te (17-23 iunie 2008) un articol despre ortodoxia Mi­tro­po­litului Nicolae. Cele patru saptamani scurse de atunci au adus in prim plan mai multe fenomene tipice pentru var­sta sociala a Romaniei de azi. Inainte de toate, prea pu­tini dintre cei care au scris in presa despre acest caz au si inteles cu adevarat despre ce este vorba. Confuzia a dominat categoric reflectarea jurnalistica a unui episod eminamente eclesial. La aceasta confuzie au contribuit chiar unii reprezentanti catolici (de ambele rituri), prin po­zi­tii, comunicate de presa si scrisori mai curand populist-emo­tionale si prea putin responsabile din punct de ve­de­re eclesial. Apoi, oamenii de cultura sau din alte dome­nii, care si-au exprimat solidaritatea cu Mitropolitul Nico­lae, nu au fost mai bine informati decat cei din media. Ei au invocat argumente complet improprii, adunand me­re­le cu perele pe simplul motiv ca sunt fructe. De aici s-a nas­cut si intretinut nu doar ideea unui relativism unio­nist, dar si impresia complet falsa a unui conflict intre or­to­docsi si greco-catolici sau chiar dintre ortodocsi si toti heterodocsii Romaniei si ai universului. Refuzand asu­ma­rea problemei in profunzime, partizanii acestui ecu­me­nism superficial, la limita dintre ignoranta militanta si co­rectitudinea politica, au preferat analizei serioase ghe­rila mediatica. Cum era de asteptat, ferocitatea pacifica a unora a primit drept raspuns, cu cateva exceptii nota­bi­le, duritatea apologetica a celorlalti. Tacerea vinovata a Mitropolitului, in tot acest rastimp, a alimentat procesul uluitor de convertire a infractiunii bisericesti in eroism ci­vic pe socoteala unei periculoase polarizari intre presu­pu­sii fundamentalisti si declaratii (sau doar suspectatii) ecu­menisti din BOR sau din spatiul social, pana de curand, neutru confesional. Mai departe, nu este mai pu­tin adevarat ca, asa cum se intampla in perioade de cum­pana, cele patru saptamani au fost utile si au des­par­tit apele, au oferit ocazia unor atitudini clarificatoare si au coagulat opinii disparate, au scos la iveala deficite de gandire si de comunicare sau pur si simplu de carac­ter. Cu toate acestea, continua sa uimeasca absenta cva­sitotala a vocilor teologice din confesiunile implicate. Ca­nonistii, dogmatistii si titularii cursurilor de ecumenism tac in mod nejustificat. Indarjita lor tacere explica tristul pa­radox care defineste atat de bine varsta sociala (si spi­ri­tuala) a Romaniei de azi si care face posibil sa avem o criza reala, dar nu si o dezbatere autentica.

 

Prezumtia de canonicitate

 

In zilele de 8 si 9 iulie 2008, Sfantul Sinod al Bisericii Or­todoxe din Romania a luat in dezbatere cazul Mi­tro­po­li­tului Banatului si pe cel al Episcopului Oradei. Aici se im­pun cateva cuvinte despre procedura adoptata, simp­to­­matica pentru maniera in care Biserica noastra ges­tio­nea­za astfel de momente. De la bun inceput, reactia ofi­cia­la a BOR a fost rezervata, evident marcata de dorinta de a castiga timp. Miza nemarturisita era ca, odata cu tre­cerea zilelor, scade si interesul, atentia publica fiind in­­­dreptata spre stirile de ultima ora. Este o metoda cultivata intens in mai toate structurile decizionale pro­fa­ne, mai ales cand sunt nevoite sa dea explicatii la ese­curi, dar care se aplica, asa cum s-a vazut in ultimii ani, si atunci cand este vorba ca Biserica sa raspunda unor chestiuni concrete precum pozitia fata de CNSAS, Agen­tia Nationala pentru Integritate sau implicarea clericilor in politica. Daca aceste teme sunt formulate oarecum din afara spatiului eclesial, amanarea unui raspuns la o pro­blema de disciplina canonica, adica interna, nu mai poate fi justificata. Paralela involuntara dintre tergiver­sa­rea de acum (in cazul unor episcopi) si promptitudinea apli­cata la Tanacu (in cazul unui preot si al unor maici) nu poate decat sa trezeasca suspiciuni fata de stan­dar­dul sinodal in materie canonica. Asa cum s-a vazut, ra­ga­zul de timp castigat nu a fost menit sa clarifice intr-un fel crizele de la Timisoara si Oradea. Adeziunile sustina­to­rilor Mitropolitului Nicolae, masurile in forta luate de Episcopul Sofronie de a se asigura de sustinerea cle­ru­lui sau, memoriile unor asociatii (obscure) de laici, dar si ale unor manastiri de traditie, mesajul staretilor athoniti si reactiile din partea altor Ortodoxii locale - toate aces­tea au generat o atmosfera puternic tensionata. Mai mult: Sinodul s-a vazut pus, pe zi ce trecea, din ce in ce mai evi­dent, in situatia de a spune da sau nu. Unii au de­nun­tat aceasta "presiune" uitand ca, la urma urmelor, si­no­­da­lii nu se intalnesc doar pentru a se vedea unii pe altii, ci pentru a da expresie clipei istorice a Bisericii in toa­ta ple­nitudinea definitiei acesteia.

Cu toate ca deja Sinodul Permanent din 6 iunie s-a dis­tantat cu regret de gestul Mitropolitului Nicolae, Sino­dul plenar din 8 iulie a inceput ca si cum problema aceas­ta ar fi fost una printre altele. Or, asa cum stim din prac­tica multiseculara a sinodalitatii, la nivel oikumenic (adica universal) sau local, un sinod nu poate sa ia decizii inainte de a lamuri suspiciunile legate de un membru al sau. Altminteri, deciziile respective pot fi res­pin­se in procesul ulterior de receptare de catre corpul ecle­sial. Garantia unor hotarari inspirate de Sfantul Duh nu rezida doar in lucrarea Acestuia, ci are la baza siner­gia sinodalilor care isi propun drept tel spiritual realiza­rea intre ei, cu ajutorul lui Dumnezeu pe care il cer deja in slujba de inceput, tocmai a comuniunii care defineste ra­portul ce domneste in sanul Sfintei Treimi. Aceasta an­co­rare in sus deosebeste in mod esential o intalnire si­no­dala de orice alta sedinta, summit, consiliu de ad­mi­nis­tratie sau adunare generala a actionarilor. Este mo­ti­vul pentru care integralitatea nestirbita a credintei parti­ci­pan­tilor la actul sinodal este o conditie preliminara fun­da­men­tala a legitimitatii hotararilor respectivului sinod. Or, in cazul nostru s-a aplicat prezumtia de canonicitate in ciuda faptului ca gesturile avute in vedere erau publice, documentate video si foto, cunoscute, comentate si inter­pre­tate. In acest context eclesiologic, nu este de mirare ca viciul de procedura a culminat intr-o decizie viciata.

 

Complicitatea consensuala

 

 Hotararea finala a Sinodului se bazeaza pe un nea­de­var verificabil de oricine si promoveaza o contradictie de proportii. Neadevarul este legat de justificarea cle­men­tei: "(...)  Sfantul Sinod a luat act de regretul si po­cainta acestora sa celor doi ierarhit, pe care le-a pri­mit ca prim semn de indreptare". Or, in cele pa­tru saptamani avute la indemana, niciunul dintre ie­rar­­hii cu pricina nu a dat vreun semn ca ar avea du­bii in legatura cu justetea faptelor sale. Dim­po­tri­va. Amandoi au mizat pe solidaritatea extraecle­sia­la, reusind astfel sa subli­nieze tocmai caracterul anti­eclesial al pozitiei lor. Du­pli­ci­ta­tea aceasta s-a tra­dus foarte concret in tentativa, incu­nunata de suc­ces, de aparare a locului in ierarhia bise­riceasca prin folosirea exclusiva a argumentelor pe care Bise­ri­ca nu ar avea cum sa le accepte. Manipularea deo­potriva a opiniei publice din afara Bisericii Or­to­do­xe (prin prezentarea imaginii falsificate a ecumenis­mu­lui), dar si a propriilor colegi sinodali (prin mima­rea dreptei cre­din­te) a fost o reusita exemplara. De­cla­ratia Mitropolitului Ni­colae, imediat dupa Sinod, este deosebit de sugestiva in acest sens. Mai mult, s-au ars etapele procesului de pe­nitenta si s-a sta­bi­lit un record mondial la viteza: in doar cateva se­cun­de, cei in cauza au trecut de la faza de neclintit la regret, au facut spontan pocainta la fata locului si au primit imediat iertarea scontata. Deviza mo­men­tului a fost simpla si eficienta: ziceti ca noi si faceti ca voi. Chiar daca Sinodul nu era dispus sa aplice pe­deapsa prevazuta de canoane (caterisirea), ab­senta completa a unei masuri cu adevarat de in­­dreptare (de exemplu cateva luni la manastirea de me­tanie), care sa su­blinieze gravitatea duhov­ni­ceas­­ca a faptelor sa­var­site, uimeste si provoaca indigna­re. Evitarea oricarei consecinte neplacute pentru cei doi ierarhi indisciplinati si cvasiunanimitatea cu care s-a decis acest lucru adan­cesc impresia ca, de fapt, am asistat la o farsa posibila doar prin traducerea bru­tala a consensului sinodal in com­plicitate. Cu alte cuvinte, printr-o comparatie inevita­bila cu viata po­li­tica de azi, asa cum pentru parlament toti ce­ta­te­nii Romaniei sunt egali in fata legii, mai putin unii pre­cum Mitrea si Nastase, tot astfel, pentru Sinod, toti sunt obligati sa respecte canoanele, mai putin ie­rarhii Corneanu si Drincec.

Contradictia pe care o promoveaza hotararea sino­dala deriva din laxitatea anterioara. Afirmand categoric ca­racterul anticanonic al oricarei forme de interco­mu­niu­ne, dar iertandu-i generos pe cei care au provocat aceas­ta reiterare a principiilor de baza ale eclesiologiei or­todoxe (dar si catolice), Sinodul lasa impresia de a in­sti­tui doar pe 9 iulie 2008 reguli cunoscute deja de mai bine de un mileniu si jumatate. In loc sa isi asume pro­vo­ca­rea lansata indirect de cei doi ierarhi anomici si sa se angajeze cu responsabilitate intr-un efort hermeneutic, la capatul caruia prevederile canonice formulate in con­tex­te istorice si eclesiale diferite sa fie actualizate (si apli­ca­te) potrivit varstei de acum a Bisericii, sinodalii s-au re­fu­giat intr-o contradictie care afirma, cu aceeasi tarie si in acelasi timp, atat valabilitatea canoanelor, cat si posibi­li­ta­tea incalcarii acestora. Hotararea Sinodului este discu­ta­bila si din alta perspectiva: interdictia oricarei forme de concelebrare (inclusiv la nivelul ierurgiilor, de exemplu: in­­mormantari) ii pune in mare incurcatura pe toti clericii epar­hiilor din diaspora. Sa inteleaga acestia ca de acum inainte nu mai au cum celebra (legal) cununii mixte, ca nu mai pot boteza sau inmormanta persoane care nu fac parte din Biserica Ortodoxa? Cum ramane, de pilda, cu recunoasterea, inclusiv de catre Mitropolia noastra din Germania, a Botezului heterodocsilor? Sunt doar ca­te­­va intrebari la care, in mod cert, hotararea con­tra­dic­to­rie a Sinodului nu ofera niciun raspuns.

 

Testul modernitatii

 

Incercand sa sintetizam morala acestei crize inca in de­rulare, am putea spune ca ortodoxia noastra locala a fost pusa in fata unui test al modernitatii (raportarea iden­titara la pluralismul constitutitiv al societatii) si a dat (cine se astepta la aceasta?) un raspuns cat se poate de postmodern. Adica a ridicat contradictia la rang de cri­te­riu al Adevarului, pe care este menita si obligata sa il pas­treze, sa il inteleaga si sa il marturiseasca. Asa cum no­tam si in articolul de acum o luna, paguba pe termen me­diu si lung a celor petrecute la Timisoara si Oradea, am­plificata intre timp de contradictia sinodala, rezida in ra­dicalizarea pozitiilor: de acum inainte, orice tentativa de dialog interconfesional va fi suspectata de sincretism, asa cum afirmarea dreptei credinte se va face in detri­men­tul echilibrului si al deschiderii iubitoare fata de lume. Incompatibilitatea indusa fortat dintre ortodoxie si dialog va ingreuna nu doar efortul de refacere a unitatii crestine, ci si pe acela al pastrarii unitatii din interiorul aceleiasi Biserici. Nesocotirea caracterului eliberator si nor­mativ in acelasi timp al fundamentului dogmatic duce, in mod inevitabil, la fundamentalism si relativism. In loc sa ne ajute sa iesim din fatalitatea acestei logici, Sinodul nostru ne ofera toate premizele unor viitoare si inutile lupte fratricide.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22