Ortodoxia in Europa

 In zilele de 6 si 7 septembrie 2006, la  Centrul  Cultural Palatele Brancovenesti  de la Mogosoaia a avut loc conferinta internationala cu tema Ortodoxia in Europa, organizata de Fundatia Konrad Adenauer din Bucuresti, in parteneriat cu Parohia Stavropoleos. Prezentam in continuare fragmente din aceasta conferinta.

Dr. GÜNTER W. DILL, directorul Fundatiei Konrad Adenauer, Bucuresti

Necesitatea dialogului interreligios

In contextul ultimei extinderi a UE, din mai 2004, reprezentantii Ortodoxiei au formulat indoieli cu privire la proiectul secularizat al Europei si astfel, din fe­ricire, au readus pe ordinea de zi europeana dezba­te­rea privind valorile morale. Valorile sunt linii directoa­re pentru orientarea omului in viata, determinand obiectivele actiunilor sale si dandu-le sens. Societatile din Occidentul Europei au trecut printr-o schimbare drama­ti­ca a valorilor, care nu a lasat neatinse nici bisericile. Astfel, in spatele schimbarii in orientarea valorilor, apa­re si o pluralizare a stilurilor de viata si a con­vin­ge­ri­lor religioase. Acestea duc la o individualizare excesiva a ethosurilor, care trec mult dincolo de individuali­za­rea omului in intrebari si decizii etice ge­­ne­rale. Re­ligia pare sa devina o valoare, impreuna cu alte valori intr-o oferta generala, din care ne servim. Bi­serica ris­ca sa devina astfel un prestator de servicii care parti­ci­pa la infrumusetarea unor clipe ale vietii. Daca este ade­varat ca in tarile occidentale valorile universale sunt cele tipice, atunci dialogul interreligios devine o con­ditie sine qua non pentru ca unitatea Europei sa nu fie doar o pura himera. Dar mai exista si un alt motiv pen­tru urgenta acestui dialog: pentru a putea face afir­ma­tii solide despre importanta religiei in aceasta Eu­ropa a Rasaritului si a Apusului trebuie sa aflam mai mult despre stilurile de viata diferite si trebuie sa cu­noastem mai bine conditiile cadru pentru adresabilitatea acestor chestiuni. Daca studiile cu privire la stilu­ri­le de viata sunt corecte, atunci in Romania  exista in­­­­ca un decalaj considerabil fata de modernitate, ceea ce se re­flecta si in termenii religiei. In acelasi timp, tarile cu traditii diferite si stiluri de viata diferite au si un context religios diferit.

Citandu-l pe cardinalul Walter Casper, putem spu­ne ca umanismul antic, iluminismul epocii moderne si, nu in ultimul rand, crestinismul in infatisarea sa bi­zantino-slavo-ortodoxa, latino-catolica si reformata s-au intiparit irevocabil in profilul spiritual si cultural al Europei. Daca valorile comune reprezinta baza Eu­ropei, asa cum acest lucru se mentioneaza explicit in Tra­tatul asupra Constitutiei europene, atunci este legitima intrebarea in ce masura aceste valori crestine au ca­racter obligatoriu in aceasta Constitutie. Conform stu­diilor, doar 50% din populatia europeana considera re­ligia ca fiind importanta. Totusi, valorile trecutului re­ligios (toleranta, familia) raman si astazi importante pen­tru cetatenii contemporani.

O noua provocare pe care o vom discuta si care deja adu­ce atingere Ortodoxiei o reprezinta conditiile cadru mo­dificate pentru dialogul ecumenic. Sigur ca in biserici se subliniaza de fiecare data climatul ecumenic deosebit de bun si se spune adesea ca ne leaga mai multe lu­cruri decat ne separa. Presedintele Consiliului Si­­no­du­lui Bisericii Evanghelice Germane, episcopul Wolf­gang Huber, a schitat acest lucru: crestinii din Germa­nia sunt cu totii in aceeasi barca si impreuna pot vasli, astfel incat sa faca aceasta barca sa se deplaseze rapid. Raspunderea bisericii in Europa si pentru Europa este una comuna. Cele doua biserici dominante din Germa­nia sunt confruntate cu distanta unor paturi mari ale so­cietatii fata de biserica, apoi este si confruntarea cu re­sursele limitate pe care bisericile le au in prezent. Epis­copul Huber spune ca scepticismul cu privire la bi­serica si religie s-ar putea accentua si mai mult prin pre­zenta din ce in ce mai importanta a unui Islam fundamentalist. De aceea, ar fi bine sa nu tratam diferendele dintre noi in asa fel incat ceilalti sa se bucure de ele.

Ce-a de-a treia Adunare Ecumenica Europeana, pro­gra­mata la Sibiu, in anul 2007, va formula aceste prio­ri­tati pentru bisericile europene si pentru comunitatile re­ligioase. In acest sens, la inceputul anului 2006, cardinalul catolic Walter Casper si episcopul evanghelic Mar­got Kassman au formulat, intr-un consens larg, di­ag­nosticul pentru cauzele divizarii bisericii si con­di­tii­le pentru un ecumenism viabil in viitor. Walter Cas­per spune ca omiterea crestinismului, ca forta unitara si datatoare de identitate a Europei, este nu numai o apre­ciere istorica gresita, ci si o dovada de miopie politica. Episcopul Margot Kassman spune, ca o sinteza a pre­miselor pentru un dialog ecumenic, ca divizarea din­tre crestini este motivul principal pentru faptul ca Eu­ropa nu-si mai invoca astazi radacinile crestine ca in tre­cut. De aceea, trebuie sa cautam motive comune, si nu sa ne facem reprosuri unii altora. Niciodata biserica nu a putut si nici azi nu se poate sa se izoleze de aceas­ta lume; biserica poate fi credibila doar daca este o biserica a vremurilor sale. De aceea, trebuie ca si temele vremu­ri­lor noastre sa fie abordate intr-o maniera cat se poate de deschisa. Ne-am obligat sa purtam o dezbatere privind responsabilitatea noastra sociala si trebuie sa for­mu­lam o viziune a bisericilor vizavi de institutiile europe­ne seculare.

O provocare deosebita se adreseaza tarilor postcomuniste si vizeaza modificarile profunde care au avut loc in aceste tari; ma gandesc la curentele religioase de ge­nul New Age, penticostali, martorii lui Iehova, ad­ventistii de ziua a 7-a etc. Unii au reusit sa inteleaga si sa exploateze cu succes asa-numitul vid lasat de ideo­lo­gia comunista si trebuie sa recunoastem ca aceste cu­rente ofera anumite rezolvari care par astazi importante pentru cetateni: sentimentul apartenentei, ele dau raspuns la intrebari fundamentale cu privire la exis­tenta omului, iau in serios nevoia omului de a fi re­cunoscut, nevoia de spiritualitate, nevoia de a avea o vi­ziune intr-o lume noua, nevoia de angajament social si nevoia de raspunsuri clare din partea credintei. Nu pu­tem spune clar care sunt cele mai afectate categorii; au fost in principal grupuri integrate din anumite pa­turi sociale inferioare, parti ce apartineau unor clase mij­locii sau cei interesati de noi experimente spiritua­le. Dar se poate constata totusi ca cei apartinand biseri­ci­lor consacrate sunt mai putin expusi. Insa categoriile re­ligioase consacrate sunt deseori impinse catre reactii care duc la interzicerea sectelor, asta ducand la reduce­rea dialogului ecumenic. Crestinii traiesc astazi in aproape toate tarile din lume in societati pluraliste. Plu­ralismul defineste viata lor de fiecare zi si ii obliga sa-i priveasca cu alti ochi pe cei apartinand altor religii si sa creeze niste relatii noi. Se poate observa in multe re­giuni militantismul extremist religios, iar cautarea identitatii, a legaturii religioase este implicata in foar­te multe conflicte internationale. Aceasta transformare a peisajului religios si a multor forme de expresie in­stitutionale ale crestinatatii in societatile vest-europene duce la concluzia ca si pentru Ortodoxia din Europa se pot trage cateva invataminte.

In procesul de integrare a Romaniei in UE, acest dialog interreligios va trece in prim-plan, nemaifiind o discutie multa vreme amanata sau ingropata. Romania trebuie sa se confrunte cu aceasta dezbatere.

IUSTIN MARCHIS, Ierom., Parohia Stavropoleos

Un test de credinta

In 2002, la Manastirea Bistrita, am vorbit despre valorile crestine ale fa­­mi­li­ei, despre misiunea bisericii azi. In 2003, la Cheia, am avut seminarul Teo­lo­gie si po­litica, care a aparut si in vo­lum la editura Anastasia. In 2004, la Aca­demia Evan­ghelica din Sibiu am vorbit despre bi­sericile, confesiunile si Eu­ropa unita. Volumul a fost publicat tot la Anastasia, in 2005, Un suflet pentru Europa, dimensiunea religioasa a unui pro­iect politic. Anul trecut, la Ma­­na­sti­rea Durau si centrul ecu­menic de aco­lo, seminarul nostru s-a in­titulat De la gan­direa teologica la ac­­tiu­nea sociala - rea­li­tatea romaneasca si standardele europene. Volumul e in curs de apa­ritie. In sfar­­sit, ne intalnim acum la Mo­­­gosoaia, in acest loc minunat, sub icoa­­­na Sf. Constantin Brancoveanu.

 As vrea sa multumesc Fundatiei Kon­­­rad Adenauer, care a fost nu numai ge­­ne­roasa, ci si prietenoasa, ca sa nu spun de-a dreptul fraterna in relatiile noastre. E inca o dovada ca o fundatie crestin-de­mocrata poate sa dialogheze cu o pa­­ro­hie ortodoxa - iata o demitiza­re a acestui apa­rent conflict sau lipsa de dialog posibil. E adevarat, crestin-de­­mocratia nu e chiar la ea acasa in ta­rile rasaritene or­­to­do­xe, nici in Ro­­ma­nia. Vedem asta in plan romanesc foarte clar, dar nu ne oprim in a crede ca sunt teologi remarcabili in aceasta ta­­ra care pot sa dovedeasca ca Or­todoxia si Romania sunt ca­­pa­bile sa acopere si aceasta dimensiune.

Ortodoxia e prezenta de multa vre­me in Europa: ne gandim la greci, care nu erau decat muncitori in cea mai ma­re ma­­­sura, dar apoi ne gandim la dia­spora rusa, si trebuie sa avem smerenia sa spu­nem ca noi, romanii or­todocsi, am ajuns mai tarziu in Europa. Asa ajungem acum in Uniune, ceva mai tarziu, dar putem sa im­plinim sau chiar sa desavarsim ceea ce ne este dat noua, alaturi de alti balcanici. Suntem pe cale, in sfarsit, sa avem o re­prezentanta la Bruxelles, si pen­­­­­­tru asta trebuie sa multumim in primul rand bisericii, dar si statului, care a pus umarul pentru lucrul acesta.

 Noi ne intrebam daca ortodocsii vor rezista la im­­pactul cu bunastarea. Pentru mine, cre­dinta romanilor se va verifica atunci cand le va merge foarte bine. Atunci cred ca o sa demitizam ideea ca o anumita lip­­sa de cultura, o anumita saracie ne-ar pre­­­dispune sa fim ortodocsi crestini, asa cum cred altii despre noi.

CIPRIAN CÂMPINEANUL, PS Episcop Vicar-Patriarhal, Patriarhia Romana

 Biserica Ortodoxa Romana  si integrarea europeana

Organizarea acestui seminar in­­ter­na­tio­nal este foarte actuala. In contextul in care se vorbeste atat de mult despre iminenta integrare a Romaniei in UE, noi, re­prezentantii bisericii (nu ma refer nu­­mai la ierarhi si preoti, ci si la toti cre­­din­cio­sii care compun biserica) nu putem sta deoparte. Sfantul Sinod al Bisericii Or­­­todoxe Romane a hotarat in toamna anu­lui trecut ca in cursul acestui an o con­­­ferinta anuala sa fie dedicata tocmai acestei problematici: Biserica Ortodoxa Ro­mana si integrarea europeana. Un pri­lej foarte potrivit ca preotii si ierarhii sa dezbata tocmai ceea ce presupune aceas­­ta integrare a Romaniei in UE: provocari, sanse si fel si fel de probleme care se ivesc. Asa incat, toti preotii Patriarhiei Ro­­mane au avut posibilitatea sa se informeze: ce inseamna Uniunea Europeana si structurile acesteia, care sunt pro­vo­ca­ri­le in fata carora se va gasi biserica noas­­tra in curand, care-i sunt sansele, indeosebi in ceea ce priveste marturisirea credintei or­­todoxe autentice, si, de asemenea, care vor fi problemele pe care va trebui sa le in­­­­­­fruntam. Integrarea Romaniei in familia statelor europene nu presupune nu­­mai avantaje, ci si foarte multe probleme, indeosebi de natura duhovniceasca, spi­rituala.

 Noi am marturisit intotdeauna si mar­­­­turisim ca suntem parte din Europa, prin urmare Ortodoxia este o prezenta vie si dinamica in Europa de Est de 2.000 de ani, dar este si o realitate in Europa Occi­den­tala, cel putin de aproape un secol si ju­matate. Fie ca este vorba de Biserica Ro­mana, Biserica Ortodoxa Rusa, de Pa­­triar­hia Ecumenica sau celelalte biserici, Or­todoxia a fost marturisita in spatiul oc­­­cidental catolic si protestant intr-o ma­­nie­ra pozitiva, intrucat s-au creat sansele de a face cunoscuta spiritualitatea in­­­deosebi a Bisericii Ortodoxe Rasaritene.

Cred ca aceste dezbateri vor fi constructive pentru toti, intrucat trebuie sa in­­telegem ca, in noul context european, va trebui sa gasim caile cele mai bune de con­vietuire pasnica, frateasca, in care di­­ferentele doctrinare sa nu fie motiv de dispret sau de incitare la ura sau la izola­rea unuia sau a celuilalt. Biserica a fost si ramane aceeasi, este trupul tainic al lui Hristos, este un asezamant divin uman, ea se adapteaza vremurilor pe care le parcurge, dar niciodata nu poate sa faca rabat de la doctrina si morala ca­re iz­­vo­rasc din Evanghelia Mantui­to­ru­lui Isus Hristos.

KATJA PLATE, Fundatia Konrad Adenauer, Berlin

Aspectul religios pe axa Bucuresti-Bruxelles

Religia a fost si este un element central al culturii si civilizatiei. Religiile au o influenta deosebit de importanta asupra atitudinii si actiunilor oamenilor ca­­re tra­­­iesc intr-o anumita societate. Acest lu­cru este cu atat mai evident cu cat, in multe do­menii ale vietii, influenta bisericii de­­vi­ne prezenta si in viata cotidiana - ne gan­­dim la dieta, la post, la rugaciune etc. Ori­­en­tarile religioase isi manifesta in­fluenta si in spatiul extrareligios: ele pot influen­ta comportamentul electoral, dar si ac­­ti­vi­tati comerciale, si determina, de asemenea, atitudinea fata de chestiuni de importanta centrala in domeniul so­­cial si etic. In acelasi timp, religiile pot mo­tiva oa­­me­nii sa se infrunte: sa ne gan­dim doar la conflictele din Bosnia sau din Irlanda.

Pentru noi, interfata dintre aceste doua sfere este foarte importanta. Fun­da­tia Konrad Adenauer este o fundatie po­litica, si stim ca nici politica nu este po­sibila fara un sistem de valori. Daca vrem ca politicul sa nu se scufunde in popu­lism, atunci trebuie sa avem un sistem de valori solide. Fundatia Konrad Adena­uer este apropiata crestin-democratiei, de aceea, pentru noi, valorile crestine sunt de importanta centrala. Stiu ca din cre­dinta crestina nu deriva direct o gan­di­re politica, dar credem ca principiile crestine pot fi o baza foarte solida pentru ac­tiunea politica responsabila. Pentru noi este important ca, in toate actiunile noastre, sa pastram principiul demnitatii omului, al egalitatii intre oameni, sa re­­cu­noastem imperfectiunea omului si ca noi putem sa contribuim in mod decisiv la ameliorarea conditiei umane.

 Cu putin timp inainte de aderarea Ro­­­­maniei la UE, activitatea noastra castiga o dimensiune in plus, si anume, trebuie sa ne intrebam in ce masura se va re­­flec­ta aspectul religios pe noua axa Bu­­cu­resti-Bruxelles, in noile conditii ale in­­te­gra­rii europene. Contactele intre BOR si bisericile occidentale nu sunt inca suficiente. Nu stim deocamdata care este po­­zitia BOR fata de Constitutia europeana, fata de directiva bisericii si serviciile prestate de biserici, de aceea ma bu­­cur foarte mult sa pot participa la con­fe­rinta dvs. aici si sa beneficiez de pe ur­­ma experientei dvs. La 16 octombrie, Fun­­datia Konrad Adenauer va organiza la Berlin o conferinta specializata, cu titlul Inainte de aderare, provocari la adresa Bisericilor Ortodoxe Romana si Bulgara. Aceleasi in­trebari pe care le propunem azi le vom re­lua si in acea conferinta.

Mesajul Presedintelui Romaniei, TRAIAN BASESCU

Doresc sa transmit un salut cordial tuturor participantilor la acest seminar international, organizat de Fundatia Konrad Adenauer - biroul din Bucuresti, si Parohia Stavropoleos, care continua seria dezbaterilor si colocviilor privitoare la relatia dintre biserica si stat, integrare europeana si dimensiunea spirituala a vietii publice, gandire teologica si actiune sociala.  Fundatia Konrad Adenauer, a carei activitate a sustinut inca din 1991 consolidarea democratiei si a statului de drept in Romania, dezvoltarea economica si sociala, promovarea dialogului social si a programelor civice pentru tineri, isi asuma astfel misiunea de a oferi un cadru de intalnire si dezbatere intre specialisti din diferite domenii si membri ai diferitelor confesiuni. Organizarea unui seminar international cu tema Ortodoxia in Europa in pragul aderarii Romaniei la UE are menirea de a contribui la reflectii asupra vocatiei europene a Ortodoxiei si a rolului bisericii intr-o societate pluralista. Consider ca mostenirea culturala a Ortodoxiei, vizibila si aici, la Mogosoaia, ctitorie a voievodului martir Constantin Brancoveanu, si capacitatea sa de a lua parte consistent si legitim la binele comun al intregii societati reprezinta fundamentele unei prezente convingatoare in spatiul Europei unite. Eliberate de povara trecutului, valorile specifice ale Ortodoxiei, ale Ortodoxiei latine in cazul Romaniei, sunt chemate sa participe la dezbaterea publica pe teme de interes major. Sunt convins ca acest seminar este un bun prilej de a discuta astfel de teme, legate de identitatea Ortodoxiei si de relatiile sale cu celelalte confesiuni in planul ecumenic si al actiunii sociale.

Multumesc Fundatiei Konrad Adenauer, biroului sau de la Bucuresti, pentru incurajarea dialogului dintre reprezentantii bisericilor si istorici, filosofi si sociologi, oameni politici, in vederea unei reale comunicari si a unei constructii sociale comune.

RADU PREDA, Facultatea de Teologie Ortodoxa, Cluj-Napoca

Teologia sociala ortodoxa sau subsidiaritatea externa a bisericii

Teologia sociala ortodoxa este o formula tanara, supusa, ca orice noutate idea­tica si institutionala, unor boli tipice co­pilariei. Aceasta formula s-a nascut in­voluntar, in cursul procesului de aplicare a Declaratiei de la Bologna, care a fa­cut ca Facultatea de Teologie, nu numai or­todoxa, ci toate celelalte care fac parte din sistemul de stat, sa nu-si mai poata per­mite dublele specializari in formula pe care o practicau pana acum. Pana nu de­mult,  practicam teologia sociala in for­mu­la ei de teologie-asistenta sociala. Nici aceasta combinatie de teologie-asis­ten­ta sociala nu a fost scutita de am­­bi­gui­tati si chiar de conflicte. Nu am lamurit de la inceput, dupa ‘90, cand s-a infiintat aceasta sectie, la ce bun sa formam astfel de oameni cu specializare dubla: se pot in­­cadra ei realmente in piata muncii, co­­res­pund unor asteptari de pe aceasta  pia­­ta? Ce sunt ei: hibrizi, misionari, pe ju­­matate teologi, pe trei sferturi asistenti so­ciali? Aceasta dilema, aparent superficiala, se reflecta in cifrele statistice: n-am reusit sa incadram miile de asistenti so­­ciali teologi la propriu in institutiile de pro­fil, astfel incat cota cea mai mare de reorientare profesionala este chiar la acest capitol. Adica, cel mai mare numar de ab­­solventi de Teologie care si-au schimbat profesia sunt din aceasta categorie, de absolventi de teologie-asistenta so­­­cia­la. Or, aceste date statistice ne pun pe gan­duri: inseamna ca nici noi n-am oferit ceva care sa fie viabil in viata reala si nici cei care s-au lasat formati de noi n-au reusit sa se impuna ca atare, cu o oferta noua, alta decat cea a asistentilor sociali pur si simplu. Aceasta formula combinata de teologie-asistenta sociala n-a dus pana acum la un succes social misionar evi­­dent al bisericii. Asadar, teologia so­­cia­­la este formula pe care au adoptat-o fa­­­cultatile de teologie in momentul in care n-au mai putut sa-si intituleze sec­tii­le respective teologie-asistenta sociala.

O sa vi se para ca e doar o chestiune de cuvinte; nu e chiar asa, pentru ca cel pu­­tin in spatiul ortodox, printr-o hotarare a Sinodului, s-a luat cont de aceasta mo­­di­ficare si, in acelasi timp, s-a infiintat o noua disciplina teologica, o catedra noua. Importanta acestui aparent joc de cuvinte este insa enorma, pentru ca am trecut de la mentalitatea si practica unei gan­­diri sociale ca asistenta (adica modul de im­plicare sociala al bisericii s-ar reduce doar la asistarea celor nevoiasi, han­di­ca­pati, cu nevoi de orice fel) la un concept mai larg al implicatiei sociale, care cu­­prin­de mult mai multe teme si  aspecte, unde cuvantul, indrumarea si implicarea bi­­sericii sunt mai mult decat necesare. Asa ca nu putem decat sa salutam aceas­ta evo­lu­tie pozitiva, partial involuntara. Dar pentru a valorifica aceasta oportunitate tre­buie sa ne lamurim in primul rand ca­­­re este locul teologic al teologiei sociale. Este o disciplina practica, este una istorica, este o disciplina sistematica? Nu poti raspunde foarte usor la aceasta in­­­­­­­trebare, tocmai pentru ca fiecare disciplina isi va apara cu ferocitate frateasca autonomia si importanta. Pentru prima data ne punem problema unei inter­discipli­na­ri­tati din capul locului; nu este o interdisci­pli­naritate pe care o castigam metodologic, ulterior, ci din start, in actul de nas­te­re al acestei discipline. Ca sa nu mai spun ca interdisciplinaritatea aceasta se re­fera si la dialogul acestei discipline cu stiinte neteologice, precum sociologia, stiintele politice sau doctrinele economice. Este o dubla interdisciplinaritate, ca­­re face ca teologia sociala sa fie pe de o parte rastignita intre mai multe tendinte in interiorul teologiei, iar in ansamblu sa fie o disciplina care, in mod mult mai va­dit decat toate celelalte discipline teolo­gi­ce, trebuie, e obligata sa intre in dialog cu stiintele profane. Noi nu avem o teolo­gie sociala pentru ca vrem sa asistam so­cietatea in durerile pe care caderea in pa­cat le atrage dupa sine, deci teologia so­ciala nu este un fel de analgezic eclezial la tusea ontologica a umanitatii.

Am fost anul trecut la un seminar la Cra­iova si un episcop vicar foarte vocal mi-a spus: noi n-avem nevoie de teologia so­ciala, liturghia e teologia sociala! Ni­­meni nu pune sub semnul intrebarii centralitatea spiritului si spiritualitatii in bi­­­­serica. Dar, pe masura ce noi accentuam di­mensiunea spirituala, cu atat parca, fara sa declaram asta expres, diabolizam tot ceea ce nu face parte in mod direct din zona respectiva. Cu alte cuvinte, mult citata liturghie de dupa liturghie de­­­vine redundanta, adica nu se aplica nici­­unde; eventual, liturghia de dupa liturghie e masa pe care o dai cuiva dupa pa­­ras­tas, adica e prelungirea aceea, apendi­xul gastronomico-comunitar de dupa mo­­men­tul liturgic. Liturghia de dupa liturghie e tot ceea ce face biserica inainte si dupa liturghie; asta mai inseamna si tai­na fratelui, inseamna sacrificiul pe altarul iubirii de aproapele, de aceea are mai multe definitii care toate incearca la un loc sa circumscrie dimensiunii spirituale ce­ea ce nu in mod evident si explicit face parte din aceasta dimensiune.  Teologia so­ciala nu este o forma de autosecularizare a teologiei, ci dimpotriva, o forma de a lua in serios lumea, redandu-i acesteia definitia de creatie. Si ca sa redai lumii statutul de creatie trebuie s-o iei deocam­da­ta, pe lumea asta, asa cum este ea. Cu alte cuvinte, daca teologia morala pleaca de la premisa ca lumea trebuie sa fie cum vrem noi, teologia sociala pleaca de la premisa ca, deocamdata, lumea este asa cum vrea ea, in autonomia ei, in­­­­gaduita de Dumnezeu.

Cu ce se ocupa totusi, concret, teologia sociala? O sa enumar doar cateva te­me, de o crasa banalitate sociala. Plec de la definitia ca o societate nu este mai bu­na sau mai rea din perspectiva cres­ti­na, ci ea este pur si simplu. Iar pacatul sau slabiciunea umana se manifesta constant de la Cadere si pana astazi, astfel in­cat noi nu avem o ierarhie a raului unei societati in ansamblul ei. De aceea nu putem spune ca astazi societatea e mai rea decat pe vremea Sf. Ioan Gura de Aur, unde existau pacate similare. In­­­ce­pem sa regretam ca nu ne-am nascut pe vremea Sfintilor Trei Ierarhi, dar, in ace­lasi timp, sa consideram ca suntem in­­­tr-o societate damnata, care sta in fata iminentului ei sfarsit si ca noi, in cel mai bun caz, am putea fi profetii acestui sfarsit, tragand-o de maneca rationalitatii ei au­­to­suficiente. Atitudinea noastra va fi una de permanenti ciocli ai lumii, care in­­­­­tre timp isi va fi pierdut calitatea de creatie. Avem toate elementele care ne-ar putea duce la aceasta fatala eroare: pluralis­mul de opinii, pluralismul atitudinilor mo­­rale, diviziunile care trec chiar si prin sa­nul familiilor, pluralismul politic, criza economica, lipsa compasiunii, dezintegra­rea structurilor sociale cunoscute, fuga ca­pitalului de-o parte si de alta a lumii, so­majul etc. Or, nu-i chiar asa. Sunt mo­­men­te de mare cumpana ale umanitatii as­tazi, mai cu seama in domeniul geneticii. Asistam, prin globalizare, la o subcul­tu­ralizare masiva, adica la o aliniere a umanitatii in jos. Asistam, prin evolutia tehnica, la o seama de reformulari ale umanului in sine, astfel incat, daca lasi un om fara electricitate o luna se sinucide. Sunt o seama de dependente care aproape ca schimba definitia antropologica. Asadar, temele teologiei sociale or­todoxe ar fi structurile sociale ca atare - sa acordam o atentie mai mare modului in care se inlantuie structural viata co­­mu­nitara si individuala a crestinului, in ge­neral a omului, de la mediul restrans al familiei, trecand prin cel al scolii, al spa­tiului de munca, al spatiului de divertisment, si terminand cu structurile so­­cia­le ale bolii, structurile sociale ale sara­ci­ei si cu structurile insotirii in ultima faza a vietii. Dupa aceea sunt politicile so­ciale, modul in care se aplica sau nu se aplica. In fine, celelalte dileme ar mai pu­tea fi politicile viului, toata problematica cu bioetica, o zona in care, iarasi, fara interdisciplinaritate nu putem sa ne dam cu parerea. E clar ca nu putem face aproape nimic fara opinia avizata a specialistului, deci interdisciplinaritatea es­­te obligatorie. O tema mare este globaliza­rea, cu toate aspectele ei economice, mo­rale s.a.; o alta tema este proiectul cul­tural al credintei. Deci in teologia so­ciala nu intra doar aspectele negative, nu tratam doar ceea ce inseamna handica­pul lumii, ci si excelenta lumii si ceea ce ea are bun. Toata tematica memoriei, a pa­trimoniului, toate astea intra intr-o vi­ziune sociala coerenta. Si, in fine, o tema care in contextul nostru este de ma­­xi­ma relevanta: ce e UE din perspectiva unei teologii sociale? Probabil ca actorii teo­logiei sociale sunt parohia, colaborarea dintre preot si laic.

Ajung la ultima parte, la subsidiarita­tea externa a bisericii. In momentul in care noi pretindem, la nivel social, aplica­rea unor principii cum ar fi cel al justitiei, al egalitatii de sanse, al fortei argumentu­lui, in momentul in care pretindem de la stat sa se comporte subsidiar, iar noi, in in­­teriorul comunitatii de credinta, nu apli­­­­­cam deloc aceste principii sau doar atunci cand ne convin, e clar ca e o problema. Eu nu pot sa fiu un model social sau ci­­ti­tor al realitatilor sociale daca nu le citesc in primul rand pe ale mele.

RADU CARP, Facultatea de Stiinte Politice, Universitatea din Bucuresti

Dimensiunea politica si religioasa a subsidiaritatii in context romanesc

Ideea de subsidiaritate are un fundament diferit fata de alte concepte politice, datorita faptului ca se inspira dintr-o religie, si nu din ideologiile modernitatii. Subsidiaritatea este conceptul de baza al crestin-democratiei europene, neputand fi asimilata liberalismului sau social-de­mocratiei: energiile persoanei, in viziune crestin-democrata, nu trebuie suprimate, sub pretextul distribuirii lor inegale (ca in cazul liberalismului), dar nici nu trebuie ignorate (ca in cazul con­cep­tii­lor care stau la baza welfare state/ statului asistential).

Subsidiaritatea porneste de la dis­tinc­tia dintre colectivitatea componenta si cea compusa, aflata la un nivel inferior; aceasta din urma poate fi declarata cu ti­tlu subsidiar competenta pentru rezol­va­rea anumitor probleme. Repartitia com­petentelor se poate face in avans, prin dispozitia unei norme aflate in varful ie­­rar­hiei (Constitutia) sau ex nunc, ulterior, dupa ce colectivitatea compusa a actionat deja fara sa fi fost in mod expres abilitata.

Se pune intrebarea daca subsidiarita­tea este un principiu care se refera nu­­mai la raporturile intre UE si statele mem­bre. Suntem inclinati sa credem ca aceas­ta interpretare nu mai este cea adecvata. Prin comparatia felului in care subsidia­ri­tatea a fost definita in Tratatul de la Maastricht si in Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa, observam ca s-a adaugat dimensiunea regionala si cea locala. in plus, noul Tratat are anexat un Protocol privind aplicarea principii­lor subsidiaritatii si proportionalitatii al ca­rui Preambul specifica faptul ca deciziile trebuie luate "cat mai aproape de ce­­tatean". Desigur, noul Tratat nu este inca in vigoare si a generat multiple controverse, insa aceste dispozitii arata foar­te clar tendinta pe plan european de a nu mai privi subsidiaritatea ca fiind limi­ta­ta la sfera relatiilor intre UE si statele membre, ci ca pe un principiu care se poa­te aplica la mai multe nivele de organizare politica.

Nu s-a mers atat de departe incat sa se impuna introducerea principiului sub­si­diaritatii in legislatiile statelor europe­ne. Asadar, nici un stat membru al UE nu are obligatia expresa de a aplica principiul subsidiaritatii in relatiile dintre au­toritatea centrala si cea locala, insa, in eventualitatea in care o face, facilitea­za o relatie mai bine structurata cu insti­tu­tii­le Uniunii Europene. Intrarea in vigoa­re a Tratatului de instituire a unei Con­sti­tutii pentru Europa va face ca dezba­te­rea asupa necesitatii introducerii sub­si­dia­ritatii la nivel national sa fie relansata.

Consideram ca subsidiaritatea se poa­te aplica numai intre parteneri egali. Tre­buie intarita dimensiunea coordonarii atunci cand discutam despre raporturile intre stat si autoritatile locale, in detrimentul subordonarii, atat de raspandita in momentul de fata si legiferata ca ata­re.

Punerea in aplicare a subsidiaritatii la nivel politic ar scoate in evidenta si mai bine rolul fundamental al comu­nita­ti­lor religioase locale. Acestea ar putea fi im­plicate mult mai eficient in definirea po­liticilor guvernamentale care vizeaza in­­­tarirea autonomiei locale.

Principiul subsidiaritatii trebuie, de ase­menea, si mai ales, aplicat la nivel cul­tural si educational. Aceste niveluri nu pot fi coordonate eficient exclusiv de la nivelul administratiei centrale. Ini­tia­ti­ve­le locale ar trebui mai mult incurajate in aceste domenii.

Este necesar ca autonomia universitara sa fie regandita tot pe baza aplicarii principiului subsidiaritatii, mai ales in ceea ce priveste dimensiunea financiara a acestei autonomii, dar si in privinta lua­­­rii deciziilor care privesc organizarea vie­­­tii universitare.

Subsidiaritatea ar trebui pusa in va­­loa­re si in privinta raporturilor intre re­­giu­nile de dezvoltare (in masura in care sta­­tutul acestora va fi mai bine definit) si autoritatile administratiei locale.

S-a considerat deseori ca subsidiarita­tea este un concept strain spatiului pu­­blic romanesc, datorita faptului ca ar fi de in­spiratie exclusiv catolica, argumen­­tan­du-se astfel ca introducerea acestui principiu ar fi o forma fara fond. Respingem asemenea interpretari, datorita faptului ca subsidiaritatea este echivalentul politic al autocefaliei, acceptata ca principiu de functionare al Bisericii Ortodoxe. Bi­­se­ri­ca Catolica a preluat acest principiu atunci cand a fost necesar sa contureze o doc­trina sociala care sa ii justifice inter­ven­tia in sfera publica, iar ulterior oamenii politici au descoperit cat de relevanta poate fi subsidiaritatea pentru organizarea unei societati statale, ceea ce a facut ca subsidiaritatea sa devina in primul rand un concept politic. Nu exista nici un im­pediment ca acest parcurs sa fie reeditat si in Romania prin intermediul unui pro­iect politic de inspiratie sociala cres­ti­na.

in opinia noastra, exista patru caracteristici ale principiului subsidiaritatii:

1) centralitatea omului capabil sa fie res­ponsabil pentru deciziile sale;

2) competenta primara de a identifica re­sursele si modalitatile de sustinere a vietii proprii si a familiei revine persoanei ca atare (singularis hominibus), ceea ce inseamna ca statul sau orice organism so­­­cial nu au voie sa intervina nesoli­ci­tati;

3) statul este binevenit si solicitat sa in­tervina in momentul in care persoana sau comunitatea mica nu fac fata rezol­va­rii propriilor necesitati;

4) dupa restabilirea capacitatilor persoanei sau ale comunitatii de a se descurca independent - dupa formula "te ajut ca sa te ajuti" -, statul are datoria sa se re­­traga, adica nu trebuie sa-i controleze sau sa-i supravegheze pe cei pe care ii asistase inainte.

Altfel spus, prin subsidiaritate se in­­te­lege acel raport al statului cu societatea care, plecand de la premisa fundamen­ta­la ca persoana sau comunitatea civila sau cea religioasa sau de orice fel sunt de­plin constiente si responsabile, nu in­­ter­vine nesolicitat si nedorit, atata vreme cat sunt respectate cadrele legale. Mai de­­parte, solicitat sa intervina, adica sa ajute - ceea ce nu este totuna cu prelua­rea integrala si definitiva a sarcinii per­­­­soanei sau comunitatii care solicita ajutorul - prin mijloacele sale specifice, sta­tul nu trebuie sa actioneze substitutiv. Subsidiaritatea nu este totuna cu sub­sti­tu­tia. Subsidiaritatea nu vrea sa genere­ze dependente sau alte forme de conditio­na­re reciproca pe termen lung. Principiul acesta, atunci cand este aplicat, se concre­ti­zeaza in termeni de parteneriat, cum ar fi cei dintre sfera publica si cea priva­­ta.

Pentru a fi mai concreti, credem ca sub­sidiaritatea nu se aplica doar raportu­lui persoana-societate, mare-mic, puternic-slab, stat-comunitate locala, ci si, sau mai ales, raportului dintre doua en­­ti­tati diferite ca structura, legitimare si fi­nalitate, asa cum este cazul celui dintre biserica/culte religioase si stat. La ri­goare, pentru a nu transforma colabora­rea in colaborationism, raportul biserica-stat (generic formulat) nu poate fi altfel de­cat subsidiar. Adica: biserica este auto­no­ma in ceea ce priveste necesitatile si ri­gorile ei interne de baza, dar poate cere asistenta din partea statului atunci cand, avand in plan un proiect cu im­­pli­ca­tii sociale majore, nu il poate duce la capat de una singura. in acel moment, in care statul este solicitat, raspunsul acestuia nu este facultativ, dar nici nu poa­te fi inteles, atunci cand este pozitiv, drept o favoare. in opinia noastra, statul nu se poate refugia de campul social din ca­re fac parte si bisericile sau confesiuni­le religioase, alaturi de toate celelalte for­me de asociere, pretextand lipsa re­­sur­se­lor financiare sau a vointei politi­ce. Daca din perspectiva sferei private sau a institutiilor de interes public (ceea ce nu in­seamna ca isi pierd, in raport cu statul ca expresie prin excelenta a sferei auto­ri­ta­tii publice, caracterul privat, adica au­­to­­­­nom), cererea adresata statului corespunde principiului subsidiaritatii, ras­pun­­­sul statului trebuie sa corespunda ce­lui al solidaritatii, o alta valoare de ba­za a doctrinei sociale crestine pe care o consideram aplicabila politic in momentul actual. Daca statul intelege sa isi exer­cite autoritatea doar la nivelul recol­ta­rii impozitelor de la populatie, atunci orice initiativa caritabila din partea bi­­se­ri­cii solicita vehement constiinta sociala a personalului din aparatul de stat.

Subsidiaritatea este forma practica, structurala, prin care deciziile politice cas­tiga in transparenta si reprezentabili­ta­te prin faptul ca acestea sunt aduse mai aproape de cetateni. Peste limitele exercitiului politic, subsidiaritatea este baza oricarei actiuni publice. Un exemplu il reprezinta comunitatile religioase. in­treg angajamentul social al comuni­ta­ti­lor religioase trebuie vazut ca atare: ca for­me subsidiare de a veni in intam­­pi­na­rea nevoilor si crizelor unei societati din ce in ce mai putin secondate de institutiile unui stat in deriva. Acest efort subsidiar trebuie mentinut si dupa ce, speram, sis­te­mele de protectie sociala din Romania vor incepe sa functioneze mai bine. Co­­mu­­nitatile religioase pot contribui decisiv la formarea unei constiinte potrivit ca­­­­­­reia asistenta statului nu inseamna de­­grevarea celui asistent de obligatia co­­mu­nitara de a presta o munca sau un ser­viciu.

RUDOLF UERTZ,  Fundatia Konrad Adenauer, Sankt Augustin

Etica sociala ortodoxa si provocarea UE

La 1 ianuarie 2007 Romania va adera la UE. Intre cerintele care vor fi introduse se numara si consolidarea democratiei si aplicarea cu consecventa a principiilor statului de drept. Coruptia in Romania este inca mare si cadrele comuniste vechi sunt inca active, iar confruntarea cu trecutul, chiar si in sanul bisericii, este un fe­nomen care trebuie abordat.

 BOR a intreprins eforturi semnificative pentru a intampina nevoile din tara dvs., dar activitate sociala este doar o parte a prezentei bisericii in viata sociala si politica. BOR trebuie sa aiba o etica so­­ciala proprie, ca o disciplina de sinteza care sa se confrunte cu aspectele culturale, economice, politice moderne si sa le re­flecte prin prisma valorilor crestine.

Reorientarea in etica sociala nu trebuie sa fie insa doar apanajul unor clerici teologi si cercetatori, ci sa cuprinda in­­­­- ­­­­treaga Ortodoxie romana. Baza teologica a eticii sociale este iubirea aproapelui; iu­­­birea aproapelui si iubirea lui Dumnezeu sunt de nedespartit si ele reprezinta mar­turia credintei noastre. Ortodoxia si ortopraxia sunt indisolubile - aceasta este convingerea bisericilor atat in Apus, cat si in Rasarit, numai consecintele aces­tei convingeri sunt diferite.

De multe ori constatam ca in biserica Ra­saritului nu exista o structura distincta care sa acopere aspectele vietii sociale. Pe noi ne intereseaza acum care sunt ce­­rin­tele, in anul 2006, la adresa BOR. Prin integrarea Romaniei in UE, tara si populatia sunt confruntate cu un sistem de valori care nu a fost inca suficient re­­flec­tat in Ortodoxie. Subiectivismul, personalitatea, individualitatea, dezvoltarea de jos in sus sunt teme proprii Occidentului, iar in Ortodoxie, de obicei, struc­­turile sunt implementate de sus in jos. Aceste doua filosofii au consecinte si rasfrangeri foarte diferite in viata concreta. Si Occidentul a trebuit sa se confrunte de-a lungul secolelor cu subiectivis­mul si obiectivismul, cu integrationismul si exclusivismul, si s-a incercat gasirea unei cai care, pana la urma, ne-a condus la o ordine sociala liberala. Bazele statelor UE sunt niste valori si norme juridice tipice pentru acest spatiu si pentru biseri­ca apuseana: statul de drept, separatia pu­­­­terilor, economia de piata, ordinea so­­cia­la, subsidiaritatea, separarea dintre bi­serica si stat. Crestinatatea in Europa de Vest si in mediul anglo-saxon a contri­buit foarte mult la elaborarea unei ordini sociale liberale. Biserica Catolica a re­­cu­noscut ca statul democrat nu ingradeste si nu limiteaza in nici un fel libertatea de credinta si libertatea bisericilor. Dimpotriva, a recunoscut ca statul democratic garanteaza mult mai bine aceste va­­lori decat sistemele totalitare, cele monar­hi­ce, care aveau sisteme de suprimare foarte eficiente.

Sigur, Biserica Catolica a avut rezerve teologice care au fost ancorate in tra­di­tionalism. Dar totusi, invatatura socia­­la a bisericii a facut pasi importanti si aceasta miscare a fost cea care a dus la o ordine democratica. Laicii mireni au fost cei care i-au determinat pe clerici sa accepte anumite principii democratice si etice. Ordinea liberala, pluralista, nu mai traieste, ca ordinea veche, din colabo­ra­rea institutionala dintre biserica si stat, dintre sefi de stat si patriarhi, dintre cler si politic, ci traieste prin angajamentul so­cial al cetatenilor. Crestinii, in calitate de politicieni, de cetateni, sustin in conti­nua­re biserica, dar in chestiunile de or­­din social ei isi asuma singuri raspunderea pentru actele lor. In bisericile occidentale, s-a facut o diferentiere intre biserica in sens pastoral si liturgic si biserica im­­pli­cata in domeniul social. Si biserica a aplicat cu greutate principiul subsi­dia­ri­ta­tii. Pana in 1965 chiar si Biserica Cato­li­ca a avut probleme in a recunoaste drep­­­­­turile fundamentale ale omului. Intr-o evo­­lutie de 150 de ani am reusit sa ne des­­­chidem intr-atat, incat sa speram ca si Ortodoxia poate sa parcurga acelasi drum. Sper insa sa nu fie necesari alti 150 de ani.

Se incearca gasirea unui drum spre mo­­dernitate, chiar daca se paseste in ace­easi traditie. Ordinea moderna pluralis­ta este considerata fireasca si intrebarea este in ce masura poate fi sustinuta si pro­movata aceasta modernitate de catre tra­ditia ortodoxa. Intrebarea pe care v-o pun se refera tocmai la aceste rezerve ale Bisericii Ortodoxe cu privire la dreptu­rile liberale ale omului, la principiile eco­­­nomiei de piata. Conciliul Popular, un for al clericilor de diferite nivele si al lai­ci­lor rusi, a refuzat drepturile liberale ale omului asa cum sunt ele cunoscute de catre noi si au spus ca aceste drepturi li­­berale vor descompune societatea, vor dis­truge sufletul omului. Ortodoxia trebuie sa vada care este acea parghie sistematica pe care doreste sa o activeze pentru a reusi modernizarea.

Am analizat intreaga filosofie si po­­zi­tie a catolicismului pana in 1965 si mi-am dat seama cat de dificil a fost acest proces; problema nu este teologia, ci teologia legata de istorie. Istoria este reala, exista legi ale istoriei care poate sunt mai dificil sau mai tarziu asimilate de biserica, dar cred ca este vorba de principii la care trebuie sa ne gandim: vrem sa le refuzam acum si in veac sau vrem totusi sa le ac­­cep­tam? Pentru biserica este important consensul intre conceptia despre viata per­­sonala a omului in societate, stat si sis­tem juridic. Trebuie sa ne gandim cum putem sa aplicam porunca biblica a iubirii aproapelui, care este valabila pentru individ in mediul nostru inconjurator ne­­mijlocit, si sa ajungem la o aplicare generala in plan social. Aici ne ajuta documentele patristice ale episcopilor Augus­tin, Toma si ale celorlalti Sfinti Parinti, e drept nu in toate privintele. Textele sfin­te se citesc altfel daca suntem anco­rati in realitate, daca suntem critici, de­­cat daca le-am asculta doar ca pe niste vor­be sfinte venite de sus. Cu alte cuvinte, exista o mare provocare, o mare tensiune intre nivelul teologic academic si baza bisericii. Dar nu este numai o problema a Ortodoxiei, ci a bisericii in general in Europa.