De același autor
Am ajuns la jumătatea lui noiembrie. Țara așteaptă cu înfrigurare (la propriu, dacă ne gândim la locuitorii Timișoarei și Bucureștiului) coaliția transpartinică pentru interesul național, redefinit inovator prin monumentala contribuție a președintelui vilegiaturist și pusă în operă grație neprețuitului concurs al unor politicieni rupți de realitate și fără niciun apetit pentru reconectarea la aceasta.
În urmă cu două săptămâni, elevii de la clasa întâi până la a douăsprezecea luau o vacanță întâmpinată cu entuziasm moderat, mai cu seamă că venea la numai o lună de la debutul celui de-al treilea an de școală pandemică à la roumaine. Mulți s-au trezit atunci să se întrebe, naiv și retoric, evident, de ce nu se putea organiza mai degrabă școala online: nu ar fi fost pentru prima dată, profesorii și elevii s-au obișnuit în oarecare măsură cu acest rău necesar pentru continuitatea pedagogică, iar cum cei aflați în anii terminali nu dispun toți de un buget familial în măsură să acopere absența școlii gratuite garantate în Constituție, ar fi fost totuși o manieră de a rămâne măcar în contact cu o formă sau alta de pregătire.
Ministerul a răspuns atunci că apără egalitatea de șanse: în mediul rural, accesul la internet de calitate este mult mai redus decât la oraș, iar școala online nu ar face decât să crească un decalaj care exista oricum și înainte de pandemie. Deși argumentul șchiopăta, nu era unul fundamental eronat și, element important, avea o vocație incluzivă, nu divizivă.
Se încadra și în politica generală a sistemului românesc în totalitatea lui: egalizarea prin coborârea ștachetei e măsura comună a politicilor de la noi, începând cu felul în care arată clasa „conducătoare” și până la principiul strămoșesc al caprei vecinului. Sutele de decese anunțate cotidian nu au fost de natură să prelungească polemica, toate pe fondul unei penibile, dar nesurprinzătoare târguieli politice care confirmă versiunea întotdeauna știută, dar niciodată privită cu adevărat în față: un sistem de partide construit pe temeiul solidarității cleptocratice, cu un mecanism de recrutare a cadrelor profund corupt și clientelar. Patologia e atât de sistemică, încât a devenit de mult regulă și în proiectul politic eșuat numit USR.
A venit momentul reînceperii cursurilor. Numai că, de data aceasta, criteriile sunt diferite. Ministrul dă vina pe „impredictibilitatea pandemiei” pentru a scuza absența strategiilor sau măcar a proiecțiilor. Nimeni nu mai invocă egalitatea de șanse dintre urban și rural, ci „siguranța profesorilor”, pentru că învățământul față în față e permis numai școlilor cu o rată de vaccinare a personalului didactic și auxiliar de minimum 60%. Despre rata de vaccinare a elevilor și familiilor lor nu se vorbește, deși ea evident va juca un rol la fel de important în incidența cazurilor în săptămânile care urmează. Mai mult decât atât, nu se ia, în mod cu totul ilogic, în calcul incidența cazurilor în comunitate. Ceea ce conduce inevitabil la situații absurde semnalate deja de presă, unde copii din comune izolate (Vaslui, Alba etc.), cu o incidență foarte mică sau chiar zero a cazurilor de Covid, nu pot relua școala față în față pentru că personalul nu s-a vaccinat suficient. În schimb, fiind ele comune izolate, nu au semnal nici măcar la telefon, ca să nu mai vorbim de date. Rezultatul e o exemplară inegalitate: elevii de acolo nu vor avea nimic. În schimb, în marile orașe, unde incidența cazurilor este încă foarte mare, multe școli vor începe față în față, multiplicând exponențial riscul de contaminare: elevi și părinți nevaccinați, trasee prin transportul în comun etc.
Situația generată de incapacitatea ministerului de a fi elaborat măsuri coerente de la începutul anului școlar se dovedește din ce în ce mai absurdă: la începutul lui septembrie, când toată țara a fost suspendată pentru congresul „Marelui Partid”, s-a vehiculat și s-a și aplicat principiul descentralizării deciziei: directorii de școală, în acord cu inspectoratele și cu DSP-urile, aplicau punctual criteriile de trecere în online. După o lună s-a decis hipercentralizat vacanța forțată cu un argument care ignora particularitățile pandemice urban-rural, folosind în schimb ca pretext reducerea clivajelor educaționale. Iar acum se arată cu degetul către profesorii nevaccinați, pentru că e mai simplu să arunci toată responsabilitatea pe anumite categorii de populație decât să iei măsuri coerente de la bun început și să pregătești o strategie încă din vară, când era deja limpede, pentru cine avea ochi și urechi, ce se va întâmpla. Nu e foarte greu de imaginat ce va urma: haosul, cu absurditatea unor situații unde școli aflate la 1 kilometru distanță vor funcționa în regim diferit și o nouă sursă de conflict și diviziune în categorii de populație deja asmuțite una împotriva alteia.
Elementul poate cel mai reprobabil în toată cacofonia ministerială și guvernamentală e perversul apel la responsabilitate, lansat de actori instituționali care ignoră voluntar sensul acestei noțiuni. Iar acum, odată cu vizibila recompunere a solidarităților transpartinice naturale ale sistemului politic românesc, vom primi și o nouă definiție a pluripartidismului, în splendoarea sa carpato-danubiano-pontică.//
