De același autor
În 1972, Lucian Pintilie montează la Bulandra „Revizorul”, în plină perioadă comunistă. Se împlinesc anul acesta, în septembrie, 50 de ani de atunci.
Ziarul „Scânteia” din 30 septembrie 1972 publica următorul mesaj: „Din partea Consiliului Culturii și Educației Socialiste: Un mare număr de spectatori s-au adresat Consiliului Culturii și Educației Socialiste, exprimându-și protestul și nemulțumirea față de modul în care a fost pusă în scenă, la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, piesa «Revizorul», de N.V. Gogol. (...) Biroul Consiliului Culturii și Educației Socialiste a hotărât suspendarea spectacolului și interzicerea de a fi reprezentat pe o altă scenă din țară într-o asemenea adaptare și va lua măsuri pentru ca astfel de manifestări să nu mai aibă loc în viața culturală a României”.
Acel moment a fost unul teribil și definitiv, o condamnare brutală a libertății de expresie. Totuși, în vremurile care au urmat, să mergi la spectacolele de la Bulandra, Teatrul de Comedie, Odeon sau Teatrul Mic era în continuare un adevărat moment de grație. Deoarece instituțiilor de cultură și marilor artiști li se recunoștea valoarea și importanța socială, instrumentul castrator fiind cenzura ideologică, pe lângă care de multe ori creatorii au învățat să se strecoare, cu sacrificii, încăpățânare și subtilitate.
La sfârșitul regimului comunist a intervenit și cenzura economică, cerându-se teatrelor să producă în atelierele lor tot felul de obiecte, pentru a se putea susține financiar. Dar până și atunci, spectatorii umpleau sălile să vadă „Livada cu vișini” a lui Harag, „Dimineața pierdută” a Cătălinei Buzoianu sau „Mult zgomot pentru nimic” a lui Dragoș Galgotiu. Aceia au fost anii când s-au format și lansat sclipitori regizori ca Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Mihai Măniuțiu, Alexandru (Ducu) Darie, Tompa Gabor, Victor Ioan Frunză, Cristian Hadji-Culea. Acelea au fost vremurile când se dormea uneori noaptea în fața Teatrului Mic pentru un bilet în plus la „Maestrul și Margareta”.
Înaintea lui decembrie 1989, în frigul insuportabil din săli, spectatorii aplaudau îndelung, cu mănuși, iar zgomotul înfundat al acestor aplauze rezonează și azi în memorie...Iar imediat după ’89, Teatrul Național din București, condus de Andrei Șerban, a produs un moment (foarte scurt, ce e drept) de renaștere creativă, eliberatoare și exemplară.
Astăzi suntem în cu totul și cu totul alt context al instituției teatrale în București. Evaluarea calității unei montări nu o mai face, prin scrisori, „un mare număr de spectatori” fictivi. Nici Partidul Comunist nu mai e. Dar diferențele nu sunt acolo unde ne-am aștepta. Evaluarea e făcută după criterii la fel de greșite – aparent dictate de bună-credință, în realitate, construite cu motivații mincinoase și cu agende politice, nu artistice.
Odată cu venirea lui Nicușor Dan la Primăria Bucureștiului, nu puține au fost așteptările instituțiilor și oamenilor de cultură din subordinea primăriei, în general, și a teatrelor, în particular.
Cei din lumea teatrului care l-au susținut constant și l-au votat pe ND au avut convingerea că el înțelege și pune în practică și câteva lucruri esențiale.
Să i le reamintim.
Teatrul este o investiție, nu o cheltuială. În comunism rămăsese una dintre ultimele insule de rezistență spirituală și umană a comunității. În termenii lui Godard, teatrul a ajutat generațiile traumatizate ale totalitarismului să viseze, împreună, într-o sală. Sentimentul că există o societate mai bună, creativă, curioasă și vie a fost dat de teatru. Primele figuri de la balconul Universității au fost figuri de actori, regizori și scriitori. Primul mare turneu organizat de Franța în România în 1990 – Printemps de la liberté – i-a avut ca invitați pe Antoine Vitez, Gerard Desarthe și Patrice Chereau. Jean Vilar a construit la Avignon un festival în jurul ideii de teatru, ca serviciu public. Azi, ajutând Ucraina, teatre și opere (inclusiv Opera Națională București) găzduiesc ansambluri și trupe refugiate: oare de ce?! Fiindcă aceste grupuri, care nu mai au „casă”, poartă cu ele o identitate vie, care trebuie protejată.
Existența unui teatru produce context economic, adică beneficii financiare, dar o face în mod indirect, deoarece lansează legături emoționale și conviviale în societate și încurajează consumul.
Pentru a reuși toate acestea însă, teatrul are nevoie de resurse și de reglementări adaptate, de autorități publice vizionare și competente, de o arhitectură administrativă care să-i permită să își îndeplinească menirea. Suntem o țară în care statul are o responsabilitate pentru cultură, prin Constituție. Și această responsabilitate se traduce prin capacitatea de a construi un cadru (material) eficient libertății de creație.
Administrația este în serviciul teatrelor publice, și nu invers. A avea putere de decizie asupra resurselor, ca funcționar, nu înseamnă a dicta ce trebuie să facă aceia care creează conținut, înseamnă să le slujești misiunea cât mai bine. Grija pentru banul public e aceea de a-l cheltui cu sens, nu de a-l economisi prostește!
Ideea că expertiza în domeniu nu există în România este falsă. Dar expertiza trebuie solicitată unor persoane cu experiență și rezultate specifice dovedite, trebuie moderată corect și analizată pertinent. Rolul funcționarului public este să ia decizii informate, nu să creadă că el știe cel mai bine. Consultările superficiale, reuniunile de lucru fără agendă, fără concluzii scrise și comunicate, repetarea unor întâlniri ale căror rezultate nu se văd, dar consumă timp, sunt o practică pe cât de păguboasă, pe atât de periculoasă pentru relația dintre autoritatea publică și instituțiile de cultură.
I-a întrebat cineva, în prealabil, pe Tompa Gabor, Gianina Cărbunariu sau Alexandru Dabija, ca foști sau actuali directori de teatre publice sau de UNITER, cum văd problema evaluării teatrelor din București?
De când a fost ales și până acum, Nicușor Dan a dezamăgit constant acest grup al instituțiilor de spectacol pe care primăria le patronează și pe care le-a patronat prost și înaintea lui. Așteptările de la el erau tocmai acestea, să facă lucrurile mai bine. Recentele evaluări făcute teatrelor exact pentru perioada de doi ani a pandemiei sunt un exemplu. Dincolo de vicii de procedură ale procesului de evaluare a managementului (defectuoasa studiere a CV-urilor evaluatorilor, lipsa unei evaluări în 2021 pentru 2020, incapacitatea de a face un brief administrativ competent evaluatorilor de către direcția pentru cultură), alte câteva grave concluzii se profilează.
Cerând unor instituții subvenționate să obțină profit, penalizând managerii pentru lipsa încasărilor din bilete în condițiile restricțiilor datorate pandemiei, neținând cont de mandatul lor determinat și de condițiile dificile în care l-au dus la îndeplinire în ultimii doi ani, se generează doar frustrări și neîncredere față de autoritatea publică locală. Ce preocupare concretă și eficientă a avut ea față de aceste instituții în tot acest timp?
În realitate, pe primar și pe colaboratorii săi, acest domeniu nu îi interesează decât prin prisma economiilor pe care ar putea să le facă pe seama teatrelor și, deopotrivă, prin aceea a eventualei clientele – de partid și nu numai – pe care ar putea să o deservească prin numirea la direcția teatrelor a unor „sinecuriști”. De ce nu ar fi și la teatrele din București ca la ICR-ul actual?! Mă tem că administrația locală din București nu înțelege, de fapt, menirea unui teatru, nici a susținerii culturii prin subvenție ca garanție a calității artistice. Da, există tot felul de forme de distracție (și de prost gust!) care fac profit, dar majoritatea nu educă, nu atinge în vreun fel spiritul și mintea spectatorului.
E limpede că o reformă a modului în care funcționează teatrele din București trebuie făcută, dar cu adevărată competență în ceea ce privește spațiul teatral, cunoscând necesitățile financiare și ce presupune construcția unui repertoriu sau cum se poate răspunde aplicat numărului prea mare de absolvenți ai școlilor de teatru din România etc.
Din păcate, în locul unei dezbateri publice serioase, pragmatice – aflată în acord cu realitatea României și nevoile creației – singura care să poată duce la un rezultat durabil, se profilează, din nou, o „cârpeală” cu scopuri clientelare, antiteatrale și antiartistice.
Desigur, nici legea managementului nu ajută prea mult, iar la reformarea ei reală, oricâte inițiative au existat, se opun din nou variate interese, care dau prioritate tot dominației puterii administrației asupra creatorilor.
Dacă Pintilie și Teatrul Bulandra se luptau cu comuniștii, astăzi, lumea creatorilor de teatru se luptă cu mediocritatea. Constatăm că dezastrul pentru arte e mult mai mare astăzi!
Să ne reîntoarcem la „Revizorul” lui Pintilie.
„Banalitatea este sinistră, imbecilitatea aparent inofensivă ia proporții apocaliptice, platitudinea ridică un mare semn de întrebare asupra viitorului omului. Iată de ce de la spectacol nu plecăm satisfăcuți, ci îngândurați, îngrijorați”, comenta, în ’72, Lucian Raicu.
Suntem foarte îngrijorați, în continuare... Dacă am înțeles bine sau poate că este doar un zvon nefondat, există intenția ca și centrele culturale ale Bucureștiului să fie contopite fără vreo consultare prealabilă – nici cu managementul lor, nici cu cei informați în domeniu. Iar pentru teatre urmează a doua rundă de evaluări, care sper să nu confirme diagnosticul pesimist formulat mai sus.
Acestea fiind spuse, mai am o ultimă întrebare (de data asta inspirată din Moromeții):
„Încotro mergem noi, Nicușor?!”. //
Tablou de Tincuța Marin
