De același autor
Încet-încet, am înţeles, totuşi, la ce se referea diplomatul străin: în România nu există previzibilitate instituţională, nu există neutralitate administrativă, nu există garanţie legislativă. Rezultatul, pentru cetăţean, este o stare de nesiguranţă cronică, de vulnerabilitate dinaintea oricărui tip de abuz. Trăieşti într-o mare de arbitrar, expus fără încetare unui pericol greu de localizat şi greu de anticipat. Cu alte cuvinte, ai sentimentul, ca cetăţean, că eşti, prin statutul tău precar, victima potenţială a unei nebuloase, în care bunul plac, hazardul şi tot soiul de interese private îţi hotărăsc destinul. O ţară care nu coagulează ca „stat” e o ţară ai cărei cetăţeni nu sunt apăraţi de nimeni şi de nimic. Viaţa e o chestie de noroc, reuşita sau eşecul nu depind de prestaţia individuală, ci de mecanismul obscur al unor „reţele” scăpate de sub control. O ţară care nu este încă un stat este o ţară în care rigoarea impersonală a legilor şi a moralei publice e înlocuită prin capriciu personal, prin spirit de gaşcă, prin lupta pentru putere a unei minorităţi politice împotriva altei minorităţi politice. Pe scena publică domnesc: ambiţia, mediocritatea, lăcomia, suficienţa, alianţele lucrative. Într-un cuvînt: în vreme ce statul adevărat impune prin suveranitatea lui impersonală, statul eşuat, sau inexistent, se identifică, în mod nelegitim, cu mici adunături de persoane care vor să confişte decizia naţională în interes propriu. Cazul extrem e dictatura, în care statul se identifică cu o singură persoană. Slavă Domnului, nu suntem încă aici...
S-ar putea face un studiu sociologic (şi antropologic) al întruchipărilor concrete pe care absenţa statului le capătă în ambianţa autohtonă. Pentru ilustrare, voi inventaria rapid două cazuri.
