Ciudatul interregnum asigurat de Ponta-Oprea

Cu parlamentari traseiști, hăituiți, care la final de mandat se gândesc fie la realegere, fie, o mare parte, la viața de după, cu un premier aflat într-o situație similară, situația se îndreaptă spre un moment de grație prezidențial.

Fuga de acum o lună a premierului Ponta a fost o formă de demisie (i)morală atât din frun­tea PSD, cât și a guvernului. Duminică s-a produs o instituționalizare a retragerii de la şe­fia PSD. Parțială, poate ri­dicolă, dar în spiritul noului său statut de după anunțul declanșării urmăririi penale împotriva domniei sale. Noua misiune a lui Ponta este ace­ea de a asigura o cât mai len­tă cădere a guvernării PSD. Nu știm cine sunt principalii beneficiari ai întârzierii schim­bării de guvern, ce instituții, partide, firme, grupuri, familii sau persoane fizice se bucură de prelungirea interimatului. Cert este că actuala situație de­pă­șește capriciile persoanei Victor Ponta. Aces­ta poate fi bănuit că vrea să aleagă el mo­men­tul plecării, că vrea să se victimizeze și să se eroizeze, dar multiplicarea gesturilor sale tea­trale servește mai mult misiunii de a pleca în slow motion decât idealului de a pleca onorabil.

De ce vorbim la Ponta, nu numai la Oprea, de un adevărat interimat? Pentru simplul motiv că atunci când, în piața politică, majoritatea crede că nu poți rezista mai mult de câteva luni, atunci ai pierdut deja o mare parte din pu­tere și nu vei rezista decât câteva săp­tă­mâni sau zile. Și acestea s-au scurs pentru Pon­ta. Se mai menține pe linia de plutire nu­mai datorită generalului Oprea. Acesta din ur­mă a și primit o recompensă importantă: aproa­pe o lună în poziția de premier. E ade­vă­rat, interimar. Dar Oprea a fost un inter­i­mar special: în timp ce era prim-ministru pu­tea să-și negocieze con­tu­ru­rile unei viitoare guvernări cu PNL, deci inclusiv sfârșitul ma­jo­rității care susținea gu­vernul său. Iar voturile pri­vind Stra­tegia Naţională de Apărare și șeful SIE chiar au consfințit o posibilă nouă ma­joritate.

Dar asta nu este singura ciu­dățenie a acestei perioade Pon­­ta-Oprea. Mușamalizarea suspiciunii de plagiat după modelul Ponta a făcut ca șeful UNPR să plece din fruntea gu­vern­ului mai puțin arogant de­cât a intrat, deci să fie un aliat și mai greu digerabil de că­tre PNL și Iohannis. Să nu ui­tăm că acest epi­sod a venit într-un moment în care liderii PNL descopereau calitățile lui Oprea. Și aici avem o altă ciudățenie a acestei perioade în care opoziția cade în admirația unui vicepremier, parcă încearcă să se bage pe sub pielea aces­tuia - totuși, Oprea rămâne un stâlp esențial pe care se bazează chiar ac­tua­lul prim-mi­nis­tru. Îl va determina PNL pe Oprea „să tră­deze“ atunci când principalul capital al şefului UNPR este legat de ca­pa­ci­ta­tea sa de a-și respecta angajamentele?

Dar cea mai ciudată este atmosfera din jurul opoziției liberale, care nu dă impresia că se grăbeşte să vină la guvernare. Gesturile sale po­litice sunt făcute fără convingere. Un exem­plu recent este discursul despre alegerile an­ti­cipate. Pe fond, discursul despre necesitatea lor poate fi corect, dar liberalii nu dau deloc impresia că vor să le provoace cu adevărat, că vor să facă acele gesturi care să ne arate că încearcă toată panoplia de acțiuni ins­ti­tu­țio­nale și de imagine care să provoace (mă­car) demisia guvernului. Sigur că nu depinde numai de ei, dar un astfel de discurs care nu e urmat de fapte decredibilizează „noul PNL“.

De fapt, discursul despre anticipate probabil pregătește perioada de după căderea lui Pon­ta, atunci când Iohannis are posibilitatea de a-și numi un premier agitând amenințarea unor alegeri înainte de termen. Această ame­ni­nțare, combinată cu gesturile lui Ponta (ple­care, suspendare), care amplifică agitația și confuzia din PSD, anunță un parlament gata să voteze aproape orice.

Cu parlamentari traseiști, hăituiți, care la final de mandat se gândesc fie la realegere, fie, o mare parte, la viața de după, cu un premier aflat într-o situație similară, situația se în­dreap­tă spre un moment de grație prezi­den­țial. Acesta adună virtual puterea, dar numai pentru o a împărți odată cu formarea noului guvern. E și motivul pentru care toată po­vestea legată de mărirea „salariilor“ dem­ni­ta­ri­lor a luat o asemenea proporție. În perioada de interregnum, Ponta a reușit să planteze mai multe mine pe care urmează să pășească succesorii săi. Unele au fost dezamorsate, așa cum a fost cazul legii pensiilor speciale pen­tru parlamentari, care a fost retrimisă de pre­ședinte în parlament, altele mai așteaptă sau chiar au explodat, cum este și cazul creșterii substanțiale a indemnizațiilor demnitarilor.

Dincolo de efectele de imagine, acest ultim scandal ne-a dat informații importante des­pre mecanismul coabitării de la începutul aces­tui an. Șeful Cancelariei Prezidențiale, Dan M­ihalache, l-a amenințat pe Ponta că va da în vileag „e-mail-urile pe care domnia sa mi le-a dat personal, cu grilele privind sa­la­ri­za­rea demnitarilor şi entuziasmul pe care îl avea la momentul respectiv“, invocând chiar faptul că „a discutat cu președintele Ro­mâ­niei şi a discutat cu mine această temă şi mi se pare extrem de incorect“. Pare că Mi­ha­la­che a negociat direct cu premierul și asta în vir­tutea unei relații personale mai vechi. Aces­te declarații au fost puse în contextul tra­di­țio­nalului război între palate, acum în faza Io­hannis vs. Ponta. Ieșirea publică a prim-con­si­lierului de la Cotroceni este de fapt sem­ni­fi­ca­tivă pentru rolul și locul acestuia în sistemul de putere actual și, mai ales, în perspectiva unui guvern pro-prezidențial. Ar merita ca Io­hannis să clarifice această situație pentru că riscăm să credem că, cel puțin pentru primele luni ale mandatului său, supraviețuirea lui Ponta se explică inclusiv prin existența unor astfel de negocieri și înțelegeri greu de ima­ginat pentru cei care l-au votat.