Anul acesta ne vom lua rația de „schimbare“?

2016 deschide multe oportunități politice, dar nu este clar dacă societatea românească va dori să profite de ele.

Schimbarea este produsul unui complex de factori prin definiție greu de anticipat, pen­tru că, dacă aceștia sunt anticipați, de cele mai multe ori energiile schimbării sunt dezamorsate sau deturnate. 2016 ar trebui să fie anul schimbării clasei politice, dar aparenta iminență a acestei schimbări permite, poate a permis deja, pre­gătirea și limitarea ca­dru­lui schimbării.

Pășim în 2016 anesteziați de vacanțe și mai ales de veș­ti­le bune: scad taxe, cresc sa­larii. Nimic mai suspect, veți spune, toată lumea își dă seama că ceva ne­curat se ascunde în spatele acestor vești prea bune ca să fie adevărate. Și, totuși, toată lu­mea vrea să profite de fereastra de pros­pe­ritate pe care o deschide anul electoral.

Dacă ne-am contempla pe noi înșine, am putea vedea că experiența care ne dă lu­ci­di­tatea de a privi cu suspiciune către ca­dou­rile guvernanților este de fiecare dată în­frântă de speranța irațională, de ade­vă­rata fascinație a posibilității unui „viitor mai bun“, dacă nu chiar „de aur“.

Populismul, spunea un politolog francez, este discursul utopiei implicite. Înainte de 1989, românii nu au fost niciodată cu adevărat convinși de materialismul mar­xist-leninist, dar promisiunile acestuia le păreau multora realizabile. Pe tărâmurile noastre așteptările utopice nu se hrănesc din ideologie, ci din lipsa de perspective. După căderea comunismului, așa se și ex­plică tranziția subită la discursul utopiei im­plicite promovat de Iliescu-FSN. Iar cine își amintește condițiile primei alter­nanțe din 1996 știe că până și căderea re­gimului Iliescu s-a făcut tot cu ajutorul unui discurs populist. Dacă pentru mulți con­tinuarea Revoluției s-a făcut prin au­to­exilare în masă, cei rămași, adică marea ma­joritate, au acceptat convențiile impuse de democrația noastră ori­ginală. În această deja lun­gă tradiție, politicile po­pu­liste sunt văzute ca fiind con­cesii ale elitei gu­ver­nan­te. Ele nu sunt bune sau re­le, de ele trebuie profitat. Această atitudine este re­zultatul direct al con­trac­tului social pervers care ne definește. Un contract so­cial pervers, pentru că e ba­zat pe neîncredere reciprocă și alterează drepturile cetățenești în favoarea unor beneficii sociale. Un contract care su­pra­viețuiește pentru că e susținut de alianța în­tre o elită care profită de pe urma unui stat în același timp ubicuu și slab și o ma­să critică ținută dependentă de acest stat.

Nu au fost niciodată resurse pentru apa­riția unui partid care să se opună acestui ritual. Partidele guvernamentale s-au sim­țit, așadar, libere să perfecționeze acest joc, să calibreze populismul în funcție de context. Așa au ajuns să semene până la confuzie, să se alieze până la fuziune și, de fapt, să dispară. Dar această spec­ta­cu­loasă dispariție este corelată cu alta, cel puțin la fel de importantă: aceea a li­de­rilor politici. Nu știm dacă înainte existau, dar păreau că există. Azi avem numai di­verse feluri de purtători de cuvânt. E iro­nic că aceștia, la rândul lor, au purtători de cuvânt, poate pentru a fi cât mai de­parte de public, pentru a limita riscul pro­ximității, pentru că la cea mai mică atin­gere ar dispărea. Dar aceasta nu este nea­părat o veste proastă, natura are oroare de vid, iar scena politică nu poate trăi din de­cor, din pupitre și steaguri, are nevoie de actori principali.

După 1992, alegerile prezidențiale au fost de mai multe ori câștigate printr-un dis­curs „antisistem“, adică un discurs care pro­mitea să schimbe contractul social (post)­comunist. Dar legitimitatea câștigată astfel a fost prea arareori utilizată pentru a pune sub semnul întrebării mecanismul drepturi sociale contra voturi, protecție de diverse tipuri contra voturi. Sau chiar li­bertate a cetățenilor contra confiscarea statului de către fosta și noua no­men­clatură, așa cum economistul Lucian Croi­toru descrie acest mecanism într-un ar­ticol recent (Simbioza, HotNews.ro).

Schimbarea azi înseamnă punerea în dis­cuție a acestui mecanism, delegitimarea „simbiozei“ și tranziția către un alt tip de contract social. Pe fond, această schim­bare nu poate avea loc fără apariția unor for­țe politice care, în loc să spună elec­toratului numai ce vrea acesta să audă, în loc să alimenteze frustrările sociale, să pu­nă în fața românilor o oglindă cât mai aproa­pe de realitate. Și, mai ales, să asu­me soluțiile care pot face imaginea din oglin­dă mai suportabilă.

Renașterea partidelor, renașterea liderilor politici este deci posibilă cu această con­diție atât de greu de îndeplinit. Nu numai o privire cinic-experimentată, dar și una realist-binevoitoare ne vor spune: dacă acesta este prețul schimbării, schimbarea nu va avea loc în 2016. Cel mult ne vom lua „rația“ de libertate, de bunăstare sau chiar de răzbunare. Noua scenă politică are decorul pus, rolurile sunt distribuite, personajele își cunosc replicile, rămâne nu­mai ca cineva să ridice cortina și să în­ceapă spectacolul!

Dar câtă vreme anul electoral nu s-a des­fășurat, privirea idealistă trebuie să-și spu­nă și ea cuvântul. Spre exemplu, va re­gre­ta faptul că actualul Executiv încă nu dă semne că dorește să se orienteze spre ca­lea schimbării. Dar va spera că o va face, chiar dacă putem conveni că mai are foar­te puțin timp pentru a converti CV-urile consistente în guvernare consistentă.

Dar mai ales vocea idealistă ne spune că în acest an se vor afirma noi oameni po­li­tici și partide producătoare de soluții, va renaște logica binelui comun, energiile din stradă vor impune teme noi și mai ales vor naște vocații politice. România tă­cută sau apolitică va simți că trebuie să-și joace șansa pe care i-o oferă momentul de­mocratic. Așa să fie!