Operaţia a reuşit, pacientul a murit

De la începutul anului, şeful echipei de negociatori pentru România din partea Fondului Monetar Internaţional şi-a exprimat în câteva rânduri nemulţumirea legată de soarta economică a României. Nu despre guvern, nu despre acordul de stand by, ci mai mult o nemulţumire legată de soartă. Întâi, la Viena, declara că guvernul a luat măsurile ferme de restabilire a dezechilibrelor bugetare, dar marea dezamăgire rămâne faptul că nu a apărut creşterea economică. Apoi, odată cu prezenţa în ţară, a încercat să mai tempereze ceva din dezamăgire cu un uşor spirit de glumă. Dar o glumă cinică, evocând celebrul banc în care doctorul spune familiei pacientului că are două veşti, una bună şi una rea: operaţia a reuşit, pacientul a murit. Mai în glumă, mai în serios, cam aşa arată economia românească după „reforma“ propusă de Guvernul Boc. Desigur, economia nu are cum să moară, iar pe termen lung creşterea va apărea. Şi pentru a rămâne în acelaşi spirit uşor macabru evocat de Franks, dacă creşterea apare pe termen lung nici nu mai contează, pentru că, aşa cum spunea Keynes într-o frază prea des citată, dar prea corectă, „pe termen lung suntem cu toţii morţi“.

De fapt, începând cu a doua jumătate a anului trecut, fiecare trimestru de scădere economică înseamnă un dezastru pe care nu ni-l putem perminte, tocmai pentru că înseamnă bani rătăciţi, falimente, joburi pierdute şi multă, multă suferinţă. Şi dacă tot chinul indus de reformele structurale – unele necesare, indiscutabil – nu se traduce prin apariţia creşterii economice sustenabile, înseamnă că e inutil. În fond, întregul program al Fondului Monetar trebuia să pregătească economia pentru creştere sănătoasă. Trebuia să asaneze sectorul public pentru a nu mai devaliza economia de resurse. Trebuia să permită economiei să respire şi să o ferească de şocuri şi crize suplimentare. Nu facem acum bilanţul acordului, deşi din această perspectivă este justificabilă o doză de pesimism. E drept, au apărut noi obiective pe parcursul desfăşurării lui, care ţineau cont de crizele de parcurs (bugetare, fiscale, ba chiar monetare), dar scopul de fond, al relansării economice, pare ratat. Mai e un trimestru pentru a puncta măcar formal apariţia creşterii chiar la finalul acordului, dar întârzierea este oricum un fapt care nu mai miră pe nimeni.

Decât pe Jeffrey Franks. Dar tocmai această mirare surprinde. Marea majoritate dintre condiţionalităţile împlinite pe care s-a bazat de-a lungul timpului acordul cu FMI nu aveau implicaţii asupra creşterii economice: nici reaşezarea salariilor, nici păstrarea deficitului, nici pensiile. Sunt două excepţii semnificative. Prima viza arieratele. Tocmai împlinirea acestei condiţionalităţi ar fi putut susţine economia. Nu s-a împlinit niciodată, iar toleranţa arătată practic pentru neîmplinirea acestui criteriu îi face părtaşi la nereuşita pe care o reprezintă lipsa creşterii economice. Atunci când condiţionalităţile nu vizează creşterea economică, devine tot mai clar că guvernul nu se preocupă de acest lucru. Ele, condiţionalităţile de această natură, puteau apărea. O sumă fixă pentru cheltuielile de capital, aşa cum s-a întâmplat cu cheltuielile salariale, putea fi impusă de la bun început în acord. Guvernul ar fi trebuit atunci să cheltuiească aceşti bani cu aceeaşi acribie cu care a ştiut să taie salarii în sectorul public. Privatizări şi eficientizări de întreprinderi publce, din nou, puteau fi impuse, fără să se ţină cont de oprobriul public la care a ajuns privatizarea (acest lucru nici nu ar fi contat, de vreme ce toate celelalte măsuri au avut aceeaşi reacţie publică şi a fost total ignorată de guvern).

FMI va încerca să-şi justifice programul prin una dintre măsurile pentru care a lucrat cel mai mult şi care, cel puţin teoretic, ar fi putut sprijini economia: acordul de la Viena, confirmat la Bruxelles, prin care băncile străine şi-au păstrat 95% din expunerile pe România. Mecanismul a fost complicat, pentru că băncile nu mai puteau aduce bani de acasă. În consecinţă, banii Fondului, ajunşi în trezoreria BNR, au permis reducerea rezervelor minime obligatorii, ceea ce a permis băncilor să aibă sume disponibile. Din păcate, cercul s-a închis prost. Cum statul a fost mereu într-o foame nebună de bani (peste 1 miliard de euro împrumutaţi lunar de pe piaţa internă), suma s-a scurs spre stat, nu pe credite mai eficiente economic. Desigur, nici nu a existat o cerere solvabilă pentru credite, dar, dacă statul nu ar fi fost clientul ideal atât de activ, băncile ar fi trebuit să-şi asume riscuri şi să crediteze totuşi mai mult. Aşa cum arată lucrurile acum, creşterea poate veni doar ca fenomen natural. Are aceeaşi lipsă de determinare ca un fenomen meteorologic. Aşa că, dacă avem noroc, plouă. Sau creştem. Oricum, operaţia a reuşit... //

Citeşte şi despre: FMI, acord stan by, crestere economica, mecanism de cooperare, trezorerie.