Omul crepuscular

Destinul literar al lui Ion Vianu (nascut in 1934) este, fara indoiala, spectaculos. In cativa ani, in plina ofensiva a unei noi ge­neratii de prozatori al carei mit e au­to­scrierea, nu-i usor sa impui un stil, un ton, o taietura si o atmosfera inconfundabile, lucrand simultan pe etaje diferite: roma­nul-conglomerat, stufos, arbo­rescent, greu ca pamantul (Caietele lui Ozias, 2004, si Vasiliu, foi volante, 2006, din anun­tata trilogie Arhiva tradarii si a ma­­niei) si, respectiv, romanul-povestire, aerisit, cizelat, atragator ca un cocteil de vara (Paramnezii, 2004, iar acum Ne­cre­din­ciosul*). "... Eu sunt douamiist prin­tre saizecisti, am fost contemporan cu un eseist ca Matei Calinescu, un poet ca Nichita Stanescu, un romancier ca Nicolae Breban, dar abia acum public fictiune" - marturiseste scriitorul pe man­se­ta cartii aparute in frumoasa colectie de la Cartea Romaneasca, netezind cu dis­cretie drumul comentatorului. Probabil ca dupa Necredinciosul nu va mai fi ne­voie de asemenea precautii. Micul roman e o reusita capabila sa castige deopotriva cri­tica si publicul cititor cu exotismul sau de fictiune internationala, intr-un story sim­plu, ingenios si fluent.

Acestea sunt atuurile de piata ale ro­ma­nului, gratie carora Necredinciosul a avut deja parte de mai multe recenzii elo­gioase. Romanul place de la primele ran­duri, pentru ceva ce in urma cu zece ani ar fi facut dezastrul unei carti: dezinte­re­sul fata de verosimil. Mult mai antrenat pen­tru plonjeul in fictiune, cititorul de azi eva­deaza cu placere in meandre psiho­lo­gi­ce nefixate istorico-geografic, in cauta­rea condimentelor rare de care existenta co­tidiana duce lipsa. Ca finalul nu e toc­mai indemanatic, ca povestirea se tur­tes­te in ultima parte intr-un joc prea apasat al coincidentelor si explicitarilor - e mai pu­tin important. Pana acolo, suspansul functioneaza perfect, iar readucerea cu picioarele pe pamant a cititorului e aproa­pe de bun-simt: in fond, povestea dublului Don Juan nu e decat una dintre ciudatele nopti ale Seherazadei si trebuie luata ca atare.

Necredinciosul se citeste usor si se re­zuma usor. Cele doua intreprinderi nu se suprapun insa perfect. Repovestita, cartea suna a gol, a literatura de consum. Ci­tita, se umple de farmecul unei scriituri elegante, fara timp, cu toate atributele cla­sicitatii (nu degeaba autorul este si co­mentator al lui Mateiu Caragiale), imbi­bata de aluzii culturale intretesute subtil. Cum personajele sunt intotdeauna pe punctul de a rupe cu monotonia vietii de fie­care zi (cine nu viseaza la asa ceva?...), efectul e asigurat. Eroii fac cale-ntoarsa de mai multe ori, incearca sa-si traiasca viata altfel, eventual invers, obsedati sa nu rateze prin abulie si frus­trare. Pe noul drum gasesc insa, inva­ria­bil, tocmai abulie si frustrare. Cale-ntoar­­sa din nou, la punctul initial, la intalnirea, inconturnabila in lumea de azi, se pare, cu deprimarea, cu tentatia sinuciderii. Ni­mic spectaculos, cum se vede. Doar aceas­­ta oglinda frumos patinata, in care se poate privi fara riscuri majore omul cre­puscular despre care vorbesc toate car­tile lui Ion Vianu.

Daniel, inca june concediat al unei banci care i-a platit bine tacerea, alege sa traiasca intr-o lene igienic intretinuta ("In­totdeauna intreaga mea filozofie si sin­gura mea placere fusese sa ajung a nu face nimic."). Are tabieturi respec­ta­bile si le slujeste cu o energie demna de o cauza mai buna: isi ia cafeaua zilnic in acelasi loc, se plimba pe traseu fix, in acelasi orar, isi pregateste singur pranzul - mereu acelasi, isi face siesta nesmintit ("Timpul persista si in somn, dar nu ca o linie continua si dreapta. Era un timp imperfect, cocolosit, bizar, se in­­cur­­ca, se facea ghem."), se intalneste la zi fixa cu amanta si tot la zi fixa o suna la telefon. Toate acestea sunt asamblate in iluzia ca ar neutraliza trecerea timpului: "Actele mele erau lipsite de densitate, afanate". Intalnirea cu Joseph, un tanar jur­nalist neamt cu o biografie nu mai putin bizara, deseneaza brusc cei doi poli ai unei dualitati de care personajul narator nu era constient. Cu tribulatiile lui sexua­le, veritabile exploit-uri dincolo de limita de siguranta, Joseph bulverseaza exis­ten­ta de-abia echilibrata a lui Daniel. Du­blu­ra invadeaza treptat psihologia origina­lu­lui, dislocuind-o. Dupa un timp dispare, iar Daniel isi continua viata in maniera ce­lui­lalt, din derapaj in derapaj, pana la de­ci­zia calma a sinuciderii la data si ora fixa (momentul eclipsei totale de soare din 1999), cu totul pregatit minutios. Va fi salvat in extremis de sosirea neasteptata a lui Joseph. Se reface intregul si vietile amandurora sunt reconsiderate, extrava­gan­ta e aruncata peste bord - un alt ex­pe­riment-limita, desigur: cei doi barbati ajung tati de familie, catolici comme il faut, intr-o simetrie nelinistitoare pentru fiecare dintre ei. Scurte flash-uri finale ni-l infatiseaza totusi pe Joseph in exercitiul infidelitatii conjugale, semn ca rana e doar superficial sudata si conditia pro­funda a personajului va exploda din nou.

Necredinciosul e insa mai mult de­cat aceasta poveste voit epatanta despre angoasele omului modern. Daca n-ar fi de profesie psihiatru, cu experienta de psi­hanalist, referinta posibila ar fi undeva in zona Sadoveanu, cu Hanu Ancutei, fiindca si aici toata lumea se povesteste. Dar Ion Vianu nu-si refuza teritoriul de pre­dilectie, spovedaniile nu sunt con­fe­siuni, ci sedinte de psihanaliza ori autoa­na­liza, intinse pe spatii largi, iar genul proxim ajunge sa fie mai degraba Lune de fiel, al lui Pascal Bruckner. Intune­ca­tul Joseph il alege pe Daniel drept as­cul­ta­tor, desi merge in fiecare zi la psiha­na­list. O spovedanie la patrat asadar, agra­vata de diferenta de reactie a celor doi: Daniel, sensibil, vibrant, reactiv, doctorul - dimpotriva, imobil, absent, previzibil tocmai prin opacitate. Daniel isi alege, la randul lui, un ascultator in Hélène, aman­ta lui "de rasa neagra", careia-i vorbeste la infinit de Joseph; servanta de la cafe­nea, Laurinda, face si ea marturisiri s.a.m.d. Bine cunoscutul principiu al "divanului" e respectat: de cele mai multe ori, unul dintre personaje vorbeste, celalalt e mut. In spatiul liber astfel lasat, intervine litera­tura, comentariul naratorului, instrumentul prin care Ion Vianu incearca sa rezolve im­pasul dintotdeauna al psihanalizei: ce se afla dincolo de dependenta psihologica dintre pacient si psihanalist, care este in fond natura comunicarii dintre ei, este sau nu aceasta o cale de vindecare s.a.m.d.

Din fericire, farmecul literar precum­pa­nes­te si dozeaza corect temele grave care se aud in prozele acestui scriitor: au­to­cunoastere si psihanaliza, religie versus ratiune & instinct, tema timpului, cu extensiile ei spre temele singuratatii si ba­tranetii, obsesia (in)comunicarii, a frac­turarii omului modern intre trup si spirit, ca si laitmotivul strainului. Rolul lor e unul paradoxal: Ion Vianu mai degraba isi avertizeaza cititorul asupra unor enigme de nerezolvat, invitandu-l sa incerce alta cale, ocolitoare, mai placuta tocmai pen­tru ca nu tinteste adevarurile ultime. Prin acest relativism descumpanit, resemnat, de fiinta inteligenta care crede ca s-a in­­tors deja de la capatul drumului, Ion Via­nu se autoinclude in aerul comun al doua­miis­mului. Diferenta notabila insa, in fa­voa­rea mai varstnicului romancier, sta in rafinata aventura culturala care hraneste fictiunea si o impinge dincolo de linia ce­nu­sie a mimetismului si a modei.

*Ion Vianu, Necredinciosul, Editura Cartea Romaneasca, 2008, 159 pag.