De același autor
Chiar dacă dezvăluirile Wikileaks nu vor provoca o revoluție globală sau vor face guvernele mai responsabile în fața cetățenilor lor pentru modul în care îşi formulează politica externă, chiar şi pe cele democratice, telegramele făcute publice de Julian Assange şi acoliții săi reprezintă o rară oportunitate de a diseca o parte a mecanismului de luare a deciziilor de politică externă ale statelor.
Pentru un cercetător al politicii externe aceste telegrame reprezintă o adevărată comoară din două puncte de vedere: informația este necenzurată şi se referă la evenimente recente. În mod normal cercetătorul ar fi trebuit să aştepte ani buni pentru ca informațiile cuprinse în aceste telegrame să fie declasificate şi consultate, iar autoritățile de la Washington şi-ar fi rezervat dreptul de a cenzura acele informații considerate încă sensibile sau care aduceau atingere prestigiului Statelor Unite şi aliaților săi. Dezavantajul Wikileaks constă în faptul că informația este totuşi fragmentată şi prost organizată.
Zilele trecute un nou calup de telegrame despre România au fost făcute publice de Wikileaks. Printre telegramele puse la dispoziția publicului român cea mai controversată a fost cea care rezuma un dialog care a avut loc la sfârşitul lui august 2008 între preşedintele Traian Băsescu şi senatorul Richard Luggar, un vechi suporter al României la Washington. Ceea ce distinge această telegramă de altele similare, care în general detaliau temele de pe agenda bilaterală deja cunoscute – programul Visa Waiver, autostrada Transilvania construită de compania americană Bechtel, reluarea adopțiilor internaționale, achiziția unui nou avion multirol de România – este discuția deschisă despre un posibil conflict militar între România şi Rusia în cazul redeschiderii conflictului înghețat din Transnistria, în contextul războiului ruso-georgian din august 2008 (NB telegrama este datată 28 august 2008).
Informațiile din telegrama „eliberată” din arhivele Departamentului de Stat american de Bradley Manning şi „desecretizată” de Wikileaks sunt utile pentru înțelegerea politicii externe româneşti. România este o putere minoră, interesantă de menținerea status quo-ului postbelic european, care exclude utilizarea forței pentru schimbarea granițelor. Războiul ruso-georgian şi intervenția NATO din Kosovo care a condus la declararea independenței acestei provincii, sunt văzute ca precedente periculoase care pun sub semnul întrebării regimul frontierelor agreat în 1975 prin acordurile de la Helsinki. Pentru o putere minoră ca România, care în cursul secolului XX şi-a văzut granițele retrasate arbitrar de marile puteri, războiul ruso-georgian a reprezentat o evoluție îngrijorătoare, din punctul de vedere al securității naționale.
Rezumatul întâlnirii dintre preşedintele Traian Băsescu şi senatorul american Richard Luggar relevă importanța alianțelor şi a garanțiilor de securitate pentru politica externă a României. Bucureştiul nu este satisfăcut de implicarea NATO, a Uniunii Europene şi a Statelor Unite ale Americii în problemele Mării Negre: conflictele înghețate (de departe cele mai importante surse amenințarea securității regiunii), securitatea energetică, arhitectura regională de securitate şi ascensiunea Rusiei. Bucureştiul doreşte o prezență internațională mai vizibilă la Marea Neagră pentru a contrabalansa influența condominiul ruso-turc. Atât Moscova cât şi Ankara, chiar dacă au agende de politică externă diferite, sunt puteri în ascensiune sau sunt percepute ca atare, care afectează în mod negativă interesele celorlalte state riverane Mării Negre. Atât Rusia, cât şi Turcia au blocat eforturile Bucureştiului de a implica şi alți actori internaționali în regiune.
România era dezamăgită în 2008 atât de atitudinea Uniunii Europene, cât şi a NATO, căutând noi garanții de securitate, sub forma unei reasigurări strategice. Bucureştiul nu a fost singurul membru NATO care a căutat reasigurarea strategică, Polonia şi țările baltice au cerut şi obținut, planuri concrete de intervenție a NATO în cazul unei agresiuni venite de la răsărit. Traian Băsescu a adoptat o poziție echilibrată în chestiunea războiului ruso-georgian, recunoscând atât capcana pregătită de Moscova Georgiei, dar şi nesăbuința politică şi militară a preşedintelui georgian Mihail Saakashvili. Preşedintele român a utilizat atributele „aventurieri” şi „lipsă de maturitate” pentru a descrie acțiunile întreprinse de regimul de la Tbilisi fapt ce denotă nemulțumirea Bucureştiului față de deciziile luate de Georgia. Criticată a fost şi prestația preşedintelui francez Nicolas Sarkozy care a negociat un armistițiu care a favorizat Moscova. Acțiunile preşedintelui francez au fost criticate de mai mulți lideri occidentali, printre care s-a numărat Secretarul de Stat american din acea perioadă, Condoleezza Rice.
Probabil cea mai controversată parte a acestei telegrame ține de aserțiunea preşedintelui legată de posibilitatea unui conflict militar româno-rus ca urmare a repetării scenariului georgian în Transnistria. Ridicarea acestui subiect în cadrul discuției cu senatorul Richard Luggar a fost a avut un dublu scop, pe de o parte testarea limitelor alianței cu Statele Unite şi transmiterea unui mesaj către Washington în legătură cu nevoia unei prezențe mai vizibile în zona Mării Negre.
Scenariul intervenției militare României în cazul redeschiderii conflictului înghețat din Transnistria ridică două întrebări interesante: Care sunt interesele Bucureştiului în raport cu Republica Moldova? şi până unde ar fi dispusă România să meargă pentru a asigura integritatea şi independența Chişinăului? Republica Moldova este importantă pentru România din punct de vedere politic şi strategic. În Republica Moldova traiesc, aşa cum a observat preşedintele 4,5 milioane de români, a căror soartă niciun politician român nu o poate ignora. Din punct de vedere strategic România nu îşi doreşte un satelit rusesc la granița sa de est. Republica Moldova este din acest punct de vedere un stat tampon între România şi fostul spațiu sovietic, în mare parte dominat de Federația Rusă, şi care asigură astfel o anumită adâncime strategică țării noastre la granița de est.
Din telegramă aflăm două lucruri interesante: confirmarea sprijinului militar acordat Republicii Moldova în timpul războiului din Transnistria din 1991-1992 şi posibilitatea unei intervenții militare româneşti pentru protejarea celor 4,5 milioane de români de peste Prut în cazul unei provocări în Transnistria. Cuvintele acestea venite din gura preşedintelui României relevă faptul că Bucureştiul, în anumite circumstanțe, nu va sta şi va privi de pe margine în cazul reaprinderii conflictului transnistrean.
Există cel puțin două probleme cu poziția României: cât de capabil din punct de vedere militar este Bucureştiul să susțină o asemenea intervenție (la un an după acest schimb de opinii, Ministerul Apărării Naționale anunța ca 85% din echipamentul militar românesc este uzat moral – adică depăşit) şi ce sprijin ar urma să primească Bucureştiul politic şi militar din parteaUE şi NATO, în cazul unei intervenții (N.B. UE nu dispune de forțe militare proprii, iar activarea garanțiilor de securitate explicite conținute de Articolul 5 al Tratatului de la Washington presupune un atac direct asupra teritoriului național). Având în vedere aceste variabil nu cred că se poate trage concluzia că Traian Băsescu ar fi fost dispus „să meargă la război” cu Rusia pentru Republica Moldova.
Concluzii
Telegrama „desecretizată” de Wikileaks relevă un proces de consultare între doi aliați. Procesul nu este unul direct, deoarece Richard Luggar este membru al legislativului american şi nu are atribuții executive în ceea ce priveşte politica externă americană, nici acelaşi statut diplomatic cu preşedintele României. Practic senatorul american este „folosit” de România pentru a transmite un mesaj la Washington cu privirea la situația strategică şi politică de la Marea Neagră.
În al doilea rând România, prin vocea preşedintelui Traian Băsescu, verifică disponibilitatea aliaților săi de a o sprijini într-un moment delicat. Exemplul unui posibil conflict la granița de est a României, în care ar fi implicate Rusia, Transnistria şi Republica Moldova, şi care ar putea duce la implicarea Bucureştiului este utilizat în acest scop. Exemplul formulat de preşedintele Traian Băsescu, este unul ipotetic, dar probabil în contextul politic regional al întâlnirii rezumate de telegrama departamentului stat – conflictul militar ruso-georgian din august 2008.
