O singură ieşire

Am ajuns acum, ca societate, într-un punct mort. Partidele s-au închistat în structuri de oameni slab pregătiţi, a căror principală veleitate e datul cu părerea. După acest criteriu sunt selectaţi şi promovaţi. Nu doar de către şefii partidelor, dar şi de către mass-media. În materie de competenţă economică, legislativă sau managerială, în orice partid din România nu găseşti mai mulţi reprezentanţi decât degetele de la o mână.

Clasa politică românească nu mai are de unde să ofere o soluţie de administrare decentă a treburilor curente ale ţării. Asta se vede din lipsa de strategie, de obiective şi de adecvare la realitate. Fiind atacat din toate părţile, guvernul s-a baricadat într-o realitate internă, iluzorie, în care toţi ceilalţi îi par duşmani şi rău intenţionaţi. Nu pare să înţeleagă că toţi avem interesul să trecem cât mai repede de criză şi nu pare să înţeleagă nici că solidaritatea e un lucru pe care trebuie să îl oferi înainte să îl ceri.

Dacă în partide nu mai e nimeni care să priceapă în ce lume trăim şi cum am putea să repornim motoarele de creştere economică, ne rămâne o singură soluţie, neexploatată încă: un guvern nonpartinic, format din profesionişti cu experienţă de studii şi muncă în străinătate. Români care să fi acumulat cunoştinte valoroase, relevante, la universităţi de renume şi care să le fi pus la lucru cu rezultate demonstrabile în companii sau organizaţii recunoscute la nivel internaţional, în economii cu adevărat competitive.

Noi între noi nu părem a fi capabili să creăm un plan coerent şi să ne ţinem de el cu ambiţie, dedicare şi onestitate. Ar fi cazul să vină unii care au demonstrat că ştiu şi pot. Orice altă formulă e sortită unui nou eşec. Problema cu suita asta de eşecuri e că ne vom obişnui atât de tare cu ea, încât nu ni se va mai părea nimic neobişnuit. „Insuccesurile“ vor deveni felul obişnuit de a face lucrurile. Iar asta ne va deranja din ce în mai puţin sau pe din ce în ce mai puţini, pe măsură ce sistemul de educaţie îngroaşă an de an rândurile absolvenţilor incompetenţi, iar statul îngroaşă an de an rândul angajaţilor incompetenţi. De aici până la ministere, prefecturi şi primării pline de funcţionari doldora de diplome şi lipsiţi de orice pregătire nu e decât o chestiune de timp. Timp care e şi la trecut, şi la prezent, şi la viitor.

Nu ştiu cum se vede de la guvern, dar de la mine se văd medici din ce în ce mai slab pregătiţi, profesori din ce în ce mai dezinteresaţi, judecători din ce în ce mai confuzi şi, în general, un stat deprofesionalizat, urechist, oportunist şi corupt. Înainte de setul de măsuri anticriză economică, ar fi vitale câteva măsuri anticriză profesională. Şi ar trebui început de sus în jos, prin numirea unei elite administrative profesioniste, care să poată fi un exemplu de urmat şi care să poată cerne în jos, la toate nivelurile ierarhice, profesionişti autentici. Care să vorbească mai puţin, mai la obiect şi mai precis. Şi care să aibă la îndemâ­nă exemple bazate pe fapte şi cifre mai mult decât pe impresii şi păreri.

Singură, mărirea TVA-ului nu e o măsură de strategie economică. E doar una de disperare şi nepricepere. E o măsură care nu încurajează nimic şi nu sprijină pe nimeni. Chiar dacă va genera venituri suplimentare la buget, costul în lumea reală va însemna închideri de companii, reducerea consumului şi creşterea evaziunii. Am avea nevoie şi de măsuri care să contracareze aceste efecte. Pentru a le găsi şi propune, ar fi însă nevoie de câţiva decidenţi care înţeleg economia reală, aceea a afacerilor care nu depind de bugetul statului şi care sunt singurele capabile să-l susţină cu adevărat şi pe termen lung.

Problema nu e că ne aşteaptă vremuri grele, ci că le vom trăi degeaba. Nu ne conduce nimeni care să priceapă încotro mergem şi unde vrem să ajungem. Fără oameni noi, vom merge pe drumuri vechi, spre locuri în care am mai fost şi în care nu ne vom întâlni nici cu Europa, nici cu o Românie civilizată.