O reformă prea îndrăzneaţă

Reformarea sistemului de asigurări medicale este un obiectiv vechi de mai multe decenii în SUA, unde există în prezent 46 de milioane de cetăţeni neasiguraţi.

Reforma a eşuat până acum, pentru că mulţi americani văd în implicarea guvernului federal în acest domeniu o formă de control al statului asupra opţiunilor individuale. Aşa a eşuat în 1993 proiectul propus de Hillary Clinton, pe atunci doar consoartă prezidenţială. Argumentele criticilor fuseseră de altfel rezumate de Ronald Reagan încă din 1961: „socializarea asigurărilor medicale va deschide poarta introducerii unor programe guvernamentale care vor invada toate zonele libertăţii noastre şi, în final, ne vor duce la socialism“.

Aceasta a fost şi în 2009 esenţa aprigei şi, pe alocuri, violentei dispute prilejuite de dezbaterea publică şi parlamentară a ambiţiosului proiect de reformă iniţiat de preşedintele Obama, care zdruncină din temelii nu numai sistemul şi companiile de asigurări din SUA, ci şi fundamentele ideologice ale unui stat în care responsabilitatea individuală şi libertatea de opţiune sunt considerate valori esenţiale şi în care expandarea necontrolată a cheltuielilor publice şi a deficitului sunt privite cu suspiciune de opinia publică. În plus, guvernul federal finanţează deja două programe sociale, Medicare şi Medicaid, destinate vârstnicilor şi celor săraci, şi o multitudine de fundaţii acoperă cheltuielile medicale ale persoanelor dezavantajate. De altfel, potrivit Consiliului Consilierilor Economici ai Preşedintelui, în ultimii 35 de ani, cheltuielile pentru sănătate au crescut mai rapid decât creşterea economică pe cap de locuitor. Ponderea lor în PIB a crescut şi ea de la 5% la 18% în prezent, cu perspectiva de a ajunge la 34% în 2040. Preşedintele Obama promite că reformele sale vor reduce aceste cheltuieli, dar mulţi specialişti susţin că proiectul său nu prezintă nicio garanţie în acest sens.

În cele din urmă, bătălia pentru reforma asigurărilor de sănătate trebuie privită ca o bătălie politică şi ideologică, al cărei rezultat va da măsura disponibilităţii societăţii şi clasei politice americane de a adopta măsuri de sorginte socialistă. Rezultatul dezbaterilor şi votului din Congres sugerează că proiectul se află pe muchie de cuţit. Democraţii au reuşit să-l impună în Camera Reprezentanţilor, în noiembrie, cu un avantaj de numai cinci voturi (220-215), şi pe 24 decembrie în Senat, cu numărul minim de voturi necesar. Problemele nu s-au încheiat însă, pentru că variantele adoptate de Cameră şi, respectiv, de Senat diferă în câteva puncte esenţiale, greu de reconciliat.

Astfel, deşi ambele versiuni prevăd sporirea numărului de persoane asigurate, interzicând companiilor de asigurări discriminarea clienţilor în funcţie de starea de sănătate, obligând pe aproape toată lumea să încheie o poliţă de asigurare şi garantând subvenţii pentru cei nevoiaşi, ele prezintă diferenţe ireconciliabile în câteva puncte esenţiale: 1) aşa-numita „opţiune publică“, obsesie a stângii politice neagreată de republicani şi de mulţi democraţi moderaţi, care constă în înfiinţarea unei companii de asigurări de stat; 2) modalitatea de finanţare a extinderii numărului de asiguraţi şi 3) chestiunea avorturilor. Astfel, dacă reprezentanţii au adoptat o formă atenuată a „opţiunii publice“, senatorii au exclus-o. În privinţa finanţării, Camera propune o suprataxă pe venit de 5,4% pentru cei cu venituri anuale de peste 500.000 de dolari (au şi ei surupăcenii lor), iar Senatul susţine o taxă de 40% pentru poliţele de asigurare mai generoase. Ciocnirea culturală majoră se anunţă însă în chestiunea avorturilor: Camera Reprezentanţilor interzice companiilor care beneficiază de subvenţii federale să ramburseze costul avorturilor, în timp ce Senatul permite această rambursare, dar îi obligă pe pacienţi să încheie o poliţă separată pentru întreruperi de sarcină. Cum chestiunea avorturilor divizează puternic clasa politică şi opinia publică în Statele Unite, probabil că nimeni nu va fi dispus la compromisuri, ceea ce înseamnă, potrivit analiştilor, că versiunea Senatului, care exclude „opţiunea publică“, are şanse să se impună în final, deoarece democraţii nu-şi pot permite să piardă nici măcar un singur susţinător, dacă vor ca preşedintele Obama să se poată lăuda cu un succes politic major în discursul privind starea naţiunii de anul acesta. De altfel, senatorul Christopher Dodd, un veteran al politicii americane, aprecia că „situaţia este precară, pentru că diferenţele dintre Cameră şi Senat sunt prea mari... Cine crede că problema s-a rezolvat e nou pe aici“. Cu alte cuvinte, dacă reforma asigurărilor de sănătate va trece totuşi de Congres, ea nu va mai fi ceea ce a visat iniţiatorul ei, ci o versiune mult atenuată a proiectului iniţial. //