O promiscuitate ideologică, gramaticală şi retorică

Opt lucrări noi şi jumătate, Salonul de proiecte, Calea Moşilor 62/68, 13 decembrie 2011-29 ianuarie 2012.

Acum se ştie de unde a pornit totul: din piaţa Sf. Gheorghe. Piaţa Universităţii a fost doar o acoperire. Şi nu a început pe 13 ianuarie 2012, ci pe 13 decembrie 2011. Atunci, în dosul Bisericii Sf. Gheorghe (Biserica, eterna mască!), s-a deschis Experimentul hibernal, varianta politically correct a Experimentului Piteşti, odată cu nefelliniana Opt lucrări noi şi jumătate. Deghizată într-o insipidă expoziţie, lovitura de stat(ut) politico-artistică decreta deja, prin scânteietoarele sintagme proletcultiste din programul curatoarelor Magda Radu şi Alexandra Croitoru, că îşi propune „încurajarea unor practici artistice care abordează problemele actuale din societatea românească... aducând în discuţie rolul artistului în contextul contemporan“. De mult nu mai întâlnisem un newspeak art-curatorial atât de zdravăn powered by Jdanov. Se vedea că arta feministă cu două mâini stângi a băgat la cuptor friptura de radicali liberi!

Meniul preciza: „Mihai Iepure-Gorski reciclează simbolistica mişcărilor pacifiste“ (şi s-au văzut o lună mai târziu violenţele pacifiste, chiar în dreptul pieţei Sf. Gheorghe). Iepure-Gorski a scos de fapt steagul-curcubeu al unei anumite minorităţi pe geamurile instituţiei, luându-şi precauţia de a închide culorile protestului în pătrate bauhausiene. Din cutii de carton, Alexandra Pirici construia de pe atunci prototipul baricadei în forma Casei Poporului, iar meniul, cifrat, spune că ea „documentează o serie de acţiuni în spaţiul public, acţiuni ce deconstruiesc substratul ideologic al unor locuri simbolice din geografia oraşului“ (iar zilele trecute am asistat, chiar în zonă, la ample „deconstruiri“ cu forţa, cu focul, cu piatra). Răzvan Botiş, spune meniul, distribuie „o invitaţie la un eveniment excepţional care nu va avea loc niciodată“ (şi totuşi, evenimentele excepţionale au avut loc, o lună mai târziu, şi chiar au fost un performance la fel de improbabil precum cel proiectat de artist – mersul pe sârmă între piramidele din valea Gizeh). Claudiu Cobilanschi, parte-n reţetă cu FRR (instalaţie, 2011), etalează o colecţie de cărţi de aşa-zis bricolaj, presărate cu mai multe volume-bombă de Lenin (Materialism şi empiriocriticism, Despre capitalismul de stat, Ce sunt prietenii poporului şi cum luptă ei împotriva social-democraţiei), puse la temelia conştiinţei revoluţionarului de galerie.

Dar producţia care arată că de pe 13 decembrie se ştia că se va citi smart acolo unde se va auzi SMURD şi se va înţelege art, cool, atunci când va suna poc! bum! este culegerea de patru manifeste scrise pe pereţi de către Veda Popovici. Manifestele mâzgălite pe 13 decembrie 2011 în clădirea din dosul pieţei Sf. Gheorghe se dovedesc adevăratele manifeste ale mişcării declanşate pe 13 ianuarie 2012 în Piaţa Universităţii, iar ele arată că arta bate viaţa, la carnaval. „Fraierilor, istoria nu s-a sfârşit! Istoria vă îngroapă!“, tună Manifestul Diletantului, care proclamă: „De azi, gata! Dumnezeul vostru şi-a arătat adevărata faţă: e precum obrazul vostru mânjit. Uitaţi-vă bine: de azi vă furăm şi cine sunteţi!“. Tipice producţii antisistem, indignate şi înfoiate, manifestele pseudo-autoironice au acel mesianism al disperării vesele care a făcut avangarda marfă pentru că, nu-i aşa?!, nimic nu poate fi rău din moment ce te simţi bine şi declari că „Suntem noi, maimuţele. Şi am venit să vă revendicăm! Masturbarea voastră maimuţărită scuipă adevăr, cică. Esenţa voastră cea mai scumpă, minunata filosofie! Noi o înghiţim şi o scuipăm înapoi. V-am topit Dumnezeul de aur într-un viţel de plastic chinezesc!“. Tinerii cu glugă, deveniţi icoană-n ianuarie, aceste cuvinte le-ar fi spus de şi-ar fi dat jos fularul de la gură. Şi ar mai fi spus că „Împinşi către o cuşcă seducătoare, ne-aţi făcut să ne urâm inofensivitatea. Să ne dorim puterea voastră! Puterea de a impune, de a lovi, de a manipula, de a poseda şi batjocori! Puterea de a omorî!“. Nu, nu, nu e un citat din Manifestul Partidului Comunist, ci din manifestul post-consumist al Artistului Inofensiv de Ved(et)a Popovici, care ne atenţioneză că „azi e o nouă zi: inofensivului nu îi e ruşine. Azi, noi întruchipăm alegerea....

Noi îţi oferim alegerea de a fi alb sau negru. S-a terminat cu natura cinică! Nu e nevoie să te mai prefaci că nu ştii, să te prefaci că eşti fericit, să te prefaci că ai siguranţă în viitor. Urmează-ne!“. Încotro? Nu e greu de ghicit, căci, ne spune Manifestul Epilepticului, „Ştiinţă, medicină, progres! Iată balivernele modernităţii. Ne-am săturat de minciunile voastre. Iată, delirul nostru nu-l poate explica nimeni şi nimic... Absolutul se deschide prin noi! Noua metafizică e deja aici! E patologie! Cine nu este, îşi va dori să devină epileptic!... Noi suntem supra-oamenii!... Lumea va fi cuprinsă de spasme!“. Şi ce o să rămână? Asta descrie Manifestul gânDacului: „Mâine va fi o nouă zi, soarele va topi gheţarii, apa va îneca viaţa şi în urmă va rămâne anti-civilizaţia peste care va domni gânDacul“.

Apocalipsis cum figuris marca Pixar, manifestele acestea de sfârşit de 2011 sunt iluminate sub ochii noştri, la început de 2012, într-un grandios performance colectiv în care simţi cum bolborosesc bulele celor patru manifeste din recenta tradiţie vedică. Noua revoluţie trebuia să fie estetică sau n-ar fi fost deloc. Trebuia să fie retorică, grandilocventă, dar totodată benignă, distractivă căci, deşi clamează-n piaţă lipsuri cosmice, cronice sau comice (de la „Unde este Dumnezeu?“ şi „Să vină Regele!“, până la „Fără Taxa Auto!“), ea vine din confort şi prea-plin şi nu-şi doreşte altceva decât un pic mai bine pentru dumnealor. Fie că se numesc artişti inofensivi, epileptici, supra-oameni sau gânDaci, toţi aceştia sunt zoon aesthetikon ce pun starea, trăirea pe soclul dialogului, al înţelegerii, oferindu-şi transcendenţa pentru 15 minute contra unui ciclu electoral de 4 ani. Revoluţionarii de pe Potemkin erau mânaţi de furie, iar cei ce au ridicat baricada de la Intercontinental erau mâ­naţi de spaimă. Dar cei care acum, simptomatic, călăresc Burghezii din Caracal în faţa Teatrului Naţional sunt mâ­naţi nu de mânie, ci de pasiune, de un sentiment factice al fericirii pe dos, identic cu acela care impregnează galimatiasul eshatologic din cele patru manifeste ale mişcării Popovici. Lumea lor cere imperios antren, aşa cum spune, şchiop, Manifestul Artistului Inofensiv: „Mă zbat şi zvârcolesc. Mă mutilez şi sinucid“ (zvârcolesc şi sinucid pe cine?! – fără diateza reflexivă sună ca-n poanta cu Esenin). Dar gramatica e pentru gerontocraţi, desigur, nu pentru impetuoşii indignaţi contra sistemului. Acestora, artiştilor vieţii proprii, care au program şi manifeste, bibliografii, reţete şi reţele, trebuie să li se dea arme, arme albe, arme negre sau chiar arme gri (că tot e griul la modă), cu care să trateze „problemele actuale din societatea românească“, aşa cum declamă programatic Magda Radu - Alexandra Croitoru. Să li se dea artiştilor puterea! La câţi neisprăviţi au nenorocit ţara pretinzând că fac politici, n-ar fi mare scofală să vină şi rândul „creativilor“ să dea cu leuca-n gard. Tot nu mai avem nimic de pierdut în faţa apocalipsei vesele, trâmbiţată de neo-populiştii esteţi.

Obişnuiţi de istoria noastră traumatică să distingem - flagrant şi reprobabil anti-iluminist -, între românii buni şi cei răi (între alb şi negru, cum spune, maniheist, Manifestul Artistului Inofensiv), între imbecilii manipulaţi şi intelectualii edificaţi, am ignorat posibilitatea ca artiştii (indubitabil, pentru toată lumea, membri ai tribului „bun“) să fie şi ei mineri, în felul lor. Boem şi dulce, cu lămpaşul lor daurit, ne conduc tot spre întunecimi, ca şi fârtaţii lor de galerie, căci şi artiştii, ca şi minerii, tot în galerie îşi fac veacul, într-o lume închisă, artificială, în care orice scăpărare de chibrit umed pare soare pentru ochii unora. Iar când ieşi din galerie (oricare ar fi ea, de mină sau de artă), continui să ai convingerea că chibritul tău e mai soare decât soarele mulţimii. Şi te dedai la manifeste sau manifestări, pentru a arăta asta. Credinţa că angajamentul social scoate artistul din galeria artei este la fel de mistificatoare ca şi aceea că panseluţele te scot din minerit. N-ar fi nicio problemă dacă pentru fiecare creator în parte militantismul ar fi un parcurs propriu, dureros, autonom şi riscant, precum acela din mitul peşterii platoniciene, sau cel din experienţa dadaistă, pornită de oameni care învăţaseră la şcoală să fie artişti cuminţi (de nud-peisaj-natură moartă), dar care, luând lumea-n piept odată cu războiul, au devenit artişti radicali, inventând şi ascuţind avangarda ca pe o armă ce le-a crescut subit în fiinţă. Numai că de câteva decenii, învăţământul şi sistemul artei, pretutindeni, predică şi inoculează, sistematic, nemulţumirea ca practică artistică curriculară. Artiştii deprind critica şi contestarea în şcoală, au demistificarea puterii ca materie de studiu, protestul ca examen şi acţiunea socială ca profesiune de credinţă.

Acest lucru a fost în parte salutar pentru învăţământul de artă românesc, oferind o alternativă mimetismului babo-ciucurencist care a anchilozat, timp de decenii, şcoala de artă locală. Dar, hrăniţi nu cu naturi moarte, ci cu moartea naturii, nu cu nudul, ci cu identitatea sexuală, nu cu istorie, ci direct cu politică, studenţii în arte au devenit, nu doar în România, adevăraţii revoluţionari de profesie. Iar numărul lor creşte exponenţial, artiştii devenind o nişă socială aparte, odată cu înmulţirea facultăţilor de artă, proces susţinut de creşterea bunăstării păturii burgheze şi de diminuarea cererii de forţă de muncă în sectoarele ne-creative.

Revoluţionari rapsodici, la noi, artiştii se pregătesc de mult să devină o nouă elită cool-iacobină: au deja în mâna lor guvernarea (MNAC din Casa Poporului), au monarhia (MNAR din Palatul Regal), l-au pus pe Carol I pe cal (şi calul pe şotii), au tras revoluţia - ca pe o chiflă - în ţeapa din faţa CC-ului şi, cel mai recent, au făcut din Caragiale o schelă de pe care poporul să se caragialească pe el, în faţa Teatrului Naţional şi la comanda telefricţiunilor. Pregătiţi de şcoli şi de lumea „liberă“ a virtualului pentru confruntări care nu se mai produceau, artiştii - noţiune prin care pot fi înţeleşi toţi „creativii“, oamenii frumoşi, tineri, buni, care ne fac interesul în piaţă - şi-au pus în funcţiune conştiinţa extrasă din crestomaţii diverse (Marx-Freud-post-structuralism-blog-Molotov-joint-prezervativ-club) şi au intrat în dispozitivul schiţat de cele patru manifeste, acela al vieţii ca o baricadă, în care e clar că există „ei“ (negri, răi, corupţi, regresivi) şi „noi“ (albi, buni, puri, progresişti). Revendicările lor sunt justificate: am avut şi avem o putere coruptă şi incompetentă. Dar protestul lor lifestyle, tip vivere pericolosamente multiple amuzamente, ţine de un radicalism impregnat de confort şi populism totodată, de conştiinţa de sine a unei elite creative, nereprezentate politic, dar care alege - din exasperare, dar şi ca divertisment - să se manifeste mesianic, apoplectic şi narcisist, ca-n manifestele popoviciene. Să treacă iresponsabil, cu entuziasm şi katharsis, prin şi peste democraţie, deasupra instituţiei unice care fundamentează o societate modernă: votul universal. Da, nu votul elitelor, acela cenzitar, în care informaţia, formaţia şi performanţa ar da dreptul doar celor aleşi („creativilor“, „militanţilor“, „conştienţilor“, esteţilor, isteţilor) să aleagă şi să fie aleşi, ci votul popular, care le permite să aleagă şi mangafalelor, turmentaţilor şi manipulaţilor de tot felul, celor fără de care poporul nu ar fi întreg (chiar şi la minte). Iar crudul adevăr e ştiut: oricând şi oricum vor fi alegerile, de oricine vor fi furate ele, puterea care o să apară va fi la fel de coruptă şi incompetentă. Protestele, de fapt, se ridică în faţa acestui destin aparent implacabil, care a făcut să fim reprezentaţi în Parlamentul European de figuri atroce precum EBA sau Gigi Becali. Leac la această spaimă nu există. Nici „creativii“ nu-l au, căci, cel puţin în cazul celor doi europarlamanetari, succesul lor politic este în mare parte chiar opera „creativilor“. Iar promiscuitatea ideologică, gramaticală şi retorică a celor patru manifeste vedice sugerează că, pe lângă Ţiganiada celui actual, un viitor parlament al creativilor ar fi un Gulag.

Poate cel mai grav lucru este că indignarea şi protestul, ca întotdeauna la noi, se îneacă-n lehamite multă. Am fost de patru ori să văd profeţia din dosul Bisericii Sf. Gheorghe. Ultima dată mi-a fost greu să deschid uşa cavernei platoniciene, căci era blocată de un scaun pe care se odihnea adânc un tânăr în geacă cu glugă, prăbuşit peste caloriferul de la intrare. După ce am intrat în galerie, tânărul a ridicat nişte ochi lipiţi de somn spre mine, cerându-şi alene scuze – „Ştiţi, căutam ceva înăuntrul caloriferului, mi-a spus, şi, şi... şi mi-a căzut gluga pe ochi!“. „Nu-i nimic, i-am spus, pe vremurile astea multora le cade gluga pe ochi şi când nu dorm“. A râs, s-a întins, şi-a scos o ţigară şi a ieşit cuminte afară. Să fumeze, ce credeaţi, doar nu să manifesteze!  //

Cuvinte cheie: arta, pictura, arhitectura, instalatie, expozitie, scoala, artistic, pictura