O perspectiva liberal-conservatoare

Aparitia noului presedinte al Statelor Unite marcheaza inchiderea unui ciclu istoric care debuteaza cu Proclamatia de emancipare a lui Abraham Lincoln. In acest mod, pe calea unui vot lipsit de ambiguitate, republica americana a indicat ca fiind irelevanta bariera rasiala in vederea obtinerii celui mai inalt oficiu in stat.
Extraordinara, victoria lui Barack Obama nu este un fenomen izolat, fiind mai degraba incununarea unui proces ce implica constituirea unei elite politice integrate rasial. De la Clarence Thomas si Colin Powell pana la Condoleezza Rice, un numar de personalitati au sfidat granita culorii, probandu-si excelenta individuala. In acest moment, egalitatea in fata legii devine o realitate pe care nici cei mai acerbi critici ai Statelor Unite nu o pot contesta. Accesul la presedintie nu mai este limitat si limitabil in niciun fel.
In aceeasi masura, dimensiunea istorica evocata nu poate impinge in plan secund utilitatea unei abordari critice: mai mult decat oricand, in circumstantele in care natiunile par sa incredinteze soarta lor unor lideri cu vocatie providentiala, luciditatea este acel antidot pe care se poate miza in confruntarea cu efectul contagios al mesianismului. Politica unei natiuni nu poate fi conceputa in termenii unui atasament cvasireligios. Mantuirea nu este atributul unui personaj mundan, ci parte a unei escatologii religioase.
Dupa victoria prezidentiala democrata, perspectiva liberal-conservatoare, in acceptiunea ei americana, pare sa se afle intr-o pozitie de dubla marginalitate, intelectuala si electorala. O lectura, fie si superficiala, a presei internationale releva magnetismul unui mit pe cale de a se constitui. Referintele, implicite sau explicite, la J.F.K. nu sunt un accident, ci denota existenta unui nivel de asteptare pe care se inscrie acest succes prezidential. Un succes al carui efect pare sa fie invalidarea ipotezelor pe care s-a intemeiat discursul conservator si practica republicana de guvernare.
Din acest unghi liberal-conservator, pe care si-l asuma acest text de fata in mod neechivoc, ceea ce frapeaza este afinitatea ideologica dintre retorica lui Barack Obama si ansamblul ideologic al stangii europene. Simplificand, in mod excesiv, alegerea noului presedinte pare sa indice justetea criticilor pe care natiunile europene le aduceau administratiei Bush. De la neglijarea dimensiunii sociale pana la politica externa agresiva, viziunea proiectata de ele este una care se regaseste in structura angajamentului noului presedinte. Obama poate fi privit, fara a exagera, ca o voce definitorie pentru o stanga liberala americana pe cale de a deveni dominanta, efectiv si simbolic.
Mobilizarea electorala semnificativa, mobilizare care nu poate fi minimalizata in niciun fel, este explicabila si prin natura politicii pe care aceasta stanga socializanta o incarneaza: identificarea cu omul de pe strada, in lupta cu marele capital, increderea in stat ca instrument ce poate interveni in viata economiei, indicarea, vaga, a unui orizont de schimbare a societatii. In toate aceste puncte, pentru a cita o formulare ce poate fi localizata in discursul media, Barack Obama este acel american de buna-credinta ce este opus aventurismului pe care l-ar fi intruchipat ulii neoconservatori. In acest mod, antiamericanismul unor regimuri autocratice si fanatice (Venezuela sau Iran) poate fi temperat in speranta de a gasi in aceasta America pacifica un partener de dialog.
Seductia asociabila cu personalitatea noului presedinte poate fi analizata in acest context al reciclarii marilor iluzii fondatoare pe care se sprijina reflectia socializanta, in contrast cu curentul liberal-conservator. Meliorismul este pilonul pe care se intemeiaza aceasta viziune politica: politica guvernului are ca obiectiv de durata crearea unei lumi in care echitatea si justitia sociala sa fie realitati. In acest mod, statul participa, deliberat, la un efort de inginerie utopica. Interventionismul economic este dublat de disponibilitatea de a transa, partizan, in materia unor chestiuni delicate, de la avort la redefinirea cadrului juridic al familiei.
In aceasta genealogie intelectuala, Barack Obama se situeaza, natural, intr-o serie de spirite a caror fizionomie este familiara reflectiei liberal- conservatoare, fie ea britanica, franceza sau americana. Este vorba de un radicalism etic, social si economic care nu ezita sa uzurpe spatiile rezervate comunitatilor locale sau sa imagineze scheme ambitioase de eliminare a inechitatilor sociale. Mediatic, aceasta abordare are un impact care a fost evident in cursul campaniei: stigmatizarea inamicului republican ca fiind o marioneta a cercurilor de afaceri vinovate de criza economica si de razboiul din Irak este o modalitate extrem de eficace de subminarea a legitimitatii unui crez ideologic pe care il ipostazia John McCain.
Ambalajul „glamour� nu poate anula sentimentul dominant al intalnirii cu o sensibilitate utopica pe care directia liberal-conservatoare, cu radacini in moderatia libertara a lui Burke sau Tocqueville, nu o poate privi decat cu mefienta. O intreaga linie de gandire conservatoare americana a conturat tabloul impasului unui stat care intentioneaza sa guverneze ceea nu poate fi guvernat, pasiunea si libertatea umana. Extinderea puterilor federale nu este decat semnul unei neincrederi in capacitatea umana de a construi retele de solidaritate si cooperare care sa devina lichidul vital al unei comunitati.
Din acest punct de vedere, guvernamantul limitat si scepticismul intelectual fac imposibil recursul la vagul unor promisiuni mesianice. Complexitatea societatii – si aceasta este lectia burkeana fondatoare – exclude viabilitatea oricarei solutii simple, cu rigoare geometrica. Politica nu poate fi reductibila la un teritoriu dominat de pasiunile visului, pentru a-l relua pe Michael Oakeshott. In cele din urma, indiferent de eleganta prezentarii publice, mesajul rationalist al stangii socializante are ca efect secundar limitarea spatiului de libertate rezervat individului si comunitatii.
Ceea ce o lectura liberal-conservatoare poate aduce, in acest moment universal de euforie, este un apel la memoria istoriei: promisiunile generoase sunt cele din care se nutresc pasiunile si patimile politice. Venerarea statului, ca salvator al unei comunitati, este o reteta asociabila unui ethos care nu are nimic in comun cu un crez al libertatii. Taxarea excesiva si redistribuirea nu pot anula un element pe care traditia liberal-conservatoare il evoca, cu aer de Cassandra: atingerea egalitatii sociale este o himera, in contradictie cu aluatul naturii umane insesi. Ilimitarea guvernamantului antreneaza, pe durata lunga, o devitalizare a individului. Etatismul, oricat de seducator mediatic, ramane o negare a libertatii.