O ofensa: Monumentul Revolutiei

MARIA BERCEA
Cum a fost posibil

Decembrie 2003. Ministerul Culturii si Cultelor, condus la acea vreme de Razvan Theodorescu, lanseaza un concurs de proiecte pentru Monumentul Revolutiei, care s-a desfasurat in cvasi-anonimat.
Documentele oferite jurnalistilor de echipa d-lui Alexandru Ghildus, castigatorul proiectului, indica aparitia, pe data de 9 ianuarie, a unui “scurt articol in ziarul Curierul National”, in care este prezentat comunicatul de presa al ministerului, data limita de depunere a proiectelor (20 februarie) si amplasamentul - “zona Pietei Revolutiei din Bucuresti, in spatiul verde central”. Astfel se doreste infirmarea zvonurilor potrivit carora nu s-a facut deloc publicitate concursului.
“Cei care nu au aflat de competitie vor afla poate despre alte competitii, asa cum cei care au aflat de aceasta pot avea nesansa de a nu afla despre altele”, afirma cu seninatate d-l Ghildus intr-un articol din revista Igloo, nr. 42/iunie 2005.
Intr-o luna si jumatate, 15 artisti sau echipe de artisti isi depun proiectele la minister. Soarta Pietei urmeaza sa fie decisa de un juriu numit de Razvan Theodorescu: Ovidiu Popescu din partea Secretariatului de Stat pentru Problemele Revolutionarilor, Stefan Damian, directorul Directiei pentru Cultura din cadrul MCC, Ion Marchis, directorul Directiei Cultura si Culte Maramures, Bogdan Virleanu, directorul Directiei de Cultura si Culte Iasi, si Gheorghe Balasoiu, consilier al ministrului Culturii.
Martie 2004. Rezultatele concursului sunt facute publice: Alexandru Ghildus, decanul Facultatii de Design din cadrul Universitatii de Arte Bucuresti, este declarat castigator. “La minister a aparut intr-o seara presedintele (nota red.: Ion Iliescu) insotit de un alai de consilieri si a ales pur si simplu proiectul care i-a placut lui”, declara Simona Tanasescu, pe atunci functionar public in MCC, ziarului Cotidianul. Apoi “juriul nu a mai avut nimic de facut, a validat alegerea si gata”.
Tot fostul presedinte este cel care a ales locatia monumentului, anuland astfel orice viitor proiect de reorganizare urbanistica a zonei. Potrivit Simonei Tanasescu, Iliescu ar fi vrut sa mute din piata statuia lui Iuliu Maniu pentru ca aceasta sa nu eclipsesze obeliscul. Cand i s-a explicat ca nu se poate, “a fost de acord ca Maniu sa ramana la locul lui, dar numai cu conditia ca Monumentul Revolutiei sa fie mai mare”. Comisia de jurizare a remarcat si doua alte proiecte participante, recomandand ministerului sa le sustina printr-un “program de interventie majora in spatiul public al Capitalei, consacrat Revolutiei din 1989”. Astfel se planuia amplasarea a inca doua monumentele dedicate Revolutiei in Piata Universitatii, respectiv Piata Romana.
Iunie 2004. Guvernul aloca din Fondul de rezerva bugetara suma de 56 de miliarde de lei (echivalentul a 1.600.000 de euro) pentru construirea Monumentului Revolutiei.
Ministerul Culturii si Cultelor semneaza in august contractul cu Alexandru Ghildus prin care designer-ul se angajeaza sa predea monumentul “la cheie” pana la sfarsitul anului, acesta urmand sa fie dezvelit, potrivit lui Razvan Theodorescu, “in ultimele ceasuri de mandat de catre cel care a avut un rol important in Revolutie, presedintele Iliescu”. Noiembrie 2004. Traian Basescu, la vremea aceea primar al Capitalei, refuza sa semneze ultimele avize necesare inceperii constructiei. Intr-o conferinta de presa, ministrul Culturii, Razvan Theodorescu, il acuza de sabotarea unei actiuni culturale importante. Alexandru Ghildus, constatand ca demersurile sale se lovesc de “un sistem birocratic extrem de bine pus la punct”, se adreseaza presei pentru a putea demara proiectul care va demonstra ca “nu s-a uitat jertfa oamenilor din decembrie 1989”. Urmeaza o scrisoare deschisa din partea ministrului Culturii si Cultelor care ii cere primarului, “macar in cel de-al doisprezecelea ceas”, sa-si dea avizul pentru amplasarea monumentului. Arhitectul-sef al orasului, Adrian Bold, anunta ca Primaria Generala nu este abilitata sa semneze autorizatia de constructie, acest lucru fiind de competenta Primariei Sectorului 1. La randul sau, primarul Andrei Chiliman spune ca toate autorizatiile de constructie necesare trebuie date de Primaria Capitalei. Intr-un final, proiectul primeste avizul de incepere a lucrarilor de la Sectorul 1.
Dar sunt necesare si alte aprobari. Comisia de Arta Monumentala accepta fara comentarii proiectul lui Ghildus. Fiind amplasat intr-o zona protejata, Memorialul are nevoie si de acordul Comisiei Monumentelor Istorice. Aceasta cere mai multe detalii, care ii sunt refuzate, si sfarseste si ea prin a-si da avizul. Comisia Tehnica a Primariei Municipiului Bucuresti si cea a Primariei Sectorului 1 resping in unanimitate amplasarea monumentului in Piata Revolutiei, propunand in loc alveola din fata Senatului. Dar cele doua comisii, formate din specialisti in arhitectura si urbanism, au doar rol consultativ, asa ca nu se tine cont de parerea lor.
15 decembrie 2004. Termenul initial de finalizare a monumentului. Din cauza “tergiversarilor autoritatilor”, in prezenta presedintelui Ion Iliescu, a viitorului presedinte Traian Basescu si a Patriarhului Teoctist se inaugureaza doar amplasamentul viitorului Memorial.
Martie 2005. Demararea lucrarilor in Piata Revolutiei.
1 august 2005. Memorialul Renasterii e inaugurat, in ciuda protestelor unor bucuresteni indignati, inarmati cu pancarte care spuneau “15 ani de tepe, nici un vinovat”. Acuzat ca ar fi pus in centrul Capitalei “o tepusa cu un cartof”, Alexandru Ghildus declara contrariat: “Va asigur ca nu este o tepusa, este un obelisc, un termen consacrat in arta monumentala si care semnifica un monument comemorativ din piatra in forma de trunchi de piramida, foarte inalt si ascutit la varf”. Iar elementul din varf “nu e un cartof, e o coroana. Piramida intruchipeaza gnomonul, care, in relatie cu soarele, masoara trecerea timpului. Coroana face trimitere la Sfera Armillary, instrument solar folosit pentru masurarea timpului”.
Administratia Musca s-a vazut pusa in fata unui fapt implinit. Virgil Nitulescu, secretar de stat in MCC, declara ca noua conducere “a trebuit sa respecte un contract incheiat de minister cu d-l Ghildus”.

MAGDA CARNECI
Un defazaj stilistic graitor

E o aglomeratie bizara de sculpturi in Piata Palatului, intr-o capitala care sufera acut de lipsa de monumente suficiente si realmente viabile din punct de vedere estetic.
Salbaticirea spiritului public sub comunism se vede si din nivelul deplorabil al initiativelor statuare de dupa 1989, cand orice nechemat cu ceva putere politica, locala sau centrala si-a putut permite sa corupa dupa capul lui gustul concetatenilor, sub paravanul patriotismului de parada, cand de fapt era vorba de afisarea brutala a puterii si de interese economice oculte. Raul pe care acest fel de manipulare primitiva a memoriei colective l-a adus constiintei civice abrutizate nu poate fi cuantificat, caci el e de o natura subtila si profunda, dar oricine poate intelege ca in felul acesta se produce o vidare de sens, o demonetizare a chiar efigiilor care ar trebui sa ne reuneasca.
E limpede ca Piata Palatului e un loc simbolic fierbinte in inima Bucurestiului, unde diferite forte politice au dorit sa-si lase amprenta “pentru eternitate”, intr-o progresiva crestere a dimensiunilor si scarii monumentale, de la mica si impresionanta sculptura a lui Ion Nicodim, prima si cea mai neutra politic din toate, la bustul sobru al lui Coposu de Mihai Buculei si pana la ambientul sculptural tragic, dedicat lui Maniu de Mircea Spataru. Desi prezenta in acest context a unui nou monument, dedicat Revolutiei din 1989, pare la prima vedere surprinzatoare, exista totusi o indreptatire istorica - si pana la urma si vizuala - a amplasarii lui acolo.
Ce i-as reprosa acestei noi lucrari, semnate de Alexandru Ghildus, este finalmente conformismul. In ambianta celorlalte sculpturi semnate de artisti cunoscuti, sageata inalta de marmura alba intepand undeva sus un glob pamantesc de bronz (sau poate e o cununa de spini) face figura corecta si impersonala, de produs “dizainat” pe masura, conventional, la comanda - caci Alexandru Ghildus e designer, un designer chiar foarte cunoscut. Simbolul ei e prea evident si de aceea marcat de un insistent déjà vu: e un fel de amestec intre un monument al lansarii primului Sputnik in cosmos si un monument al soldatului sovietic, totul in cheie aparent abstracta, de fapt decorativa. Probabil ca pentru a intari valoarea expresiva a acestei “rampe de lansare” in constiinta publicului, autorul a mai adaugat la baza lui un fel de cununa sau pecete de bronz, care seamana cu o stema RPR lichefiata, si un grup statuar tot din bronz, tratat in maniera semi-figurativa si semi-abstracta, si de aceea falsa, a sculpturii oficiale de la sfarsitul anilor ’60. La care se adauga ambientul din diverse materiale din jur, corect din punct de vedere functional, dar nu din punct de vedere estetic, gandit si el ca un “obiectiv mnemo-educativ” si ca un sit turistic cuminte, “pe linie”, pentru luminarea maselor de cetateni. In total, avem o suma de clisee vizuale ale unui gust al puterii care s-a oprit acum trei decenii si care s-a adaptat mai degraba superficial si rapid cerintelor actualei epoci istorice.
O epoca - dragi decidenti! - mai putin conformista decat cunostintele dvs. estetice si mizand cu mai mult curaj pe inteligenta si informatia si reactia creativa a privitorului, care merita abordat ca o persoana matura si cultivata, iar nu etern asistata de o putere politica ramasa cu sechele post-totalitare.
Defazajul stilistic de 30 de ani al acestui monument reveleaza defazajul de mentalitate al comanditarilor sai. Dar si incultura crasa a functionarilor publici. Dar si timorarea si lipsa de fermitate si de influenta a specialistilor consultati spre a-si da avizul. Dar si lipsa de promptitudine si de energie a opiniei publice. Deci, defazajul de acuitate civica al nostru, al tuturora. E totusi cazul sa ne sincronizam odata cu noi insine!

ERWIN KESSLER
Drobul de soare

Sta in natura operei de arta sa para nemuritoare, chiar daca reprezinta doar trei mere pe o tipsie. In arta monumentala insa nemurirea se afla undeva inaintea operei, in subiect. Rare sunt monumentele publice clasice care sa nu comemoreze un fapt ori un om care si-a castigat deja dreptul la nemurire: cu toata splendoarea ei sculpturala, Columna lui Traian nu face decat sa evoce evenimentele din razboaiele cu dacii, ce intrasera deja in istorie. Intr-un monument, arta este oarecum subordonata intalnirii cu istoria care o transcende. Aparent, ea este astfel avantajata, pentru ca intra in nemurire pe o scurtatura. Dar este si dezavantajata, caci memorabilul dintr-un monument trece adesea inaintea artisticului. Toate aceste tensiuni apar insa atunci cand este vorba despre o adevarata opera de arta ce transpune in chip inteligibil un eveniment istoric remarcabil. Nu acesta este insa cazul celui mai nou monument infipt in urbanitatea precara a Capitalei. Este vorba despre un ansamblu de marmura, bronz si lemn realizat de un artist sticlar (!), patron de casa de licitatii, cunoscut ca “designer” al panourilor de afisaj din statiile RATB. Daca tema ar fi fost reusita in afaceri dupa ’89, acest ansamblu din fata Palatului Regal i-ar fi fost cea mai potrivita monumentalizare. Dar subiectul, asa cum este el enuntat pompos pe o mare placa de bronz incastrata in marmura, este “Memorialul Renasterii/ Glorie Eterna Eroilor si Revolutiei Romane din Decembrie 1989”. In fapt, este vorba de o mare prisma placata cu bucatele de marmura, ca la orice butic ajuns sediu respectabil de SRL, la poalele careia se afla un grup statuar cu sase personaje fara cap si fara picioare, inglodate intr-o hora a neputintei. Cam la doua treimi din inaltime, prisma este intrerupta de un urias gogoloi de bronz, simbolizand probabil mamaliga de aur ce a explodat in buzunarele unora. Prisma este flancata de doua ziduri curbe pe care se afla insiruite, ca la Memorialul Holocaustului, numele celor morti la Revolutie, unicul alibi comprehensibil (dar atat de plat) al intregii desfasurari de forte. Intregul ansamblu sta literalmente cu fundul pe o asa-zisa cruce alcatuita din intersectarea a doua alei pavate cu butuci de lemn. Aleile sunt presarate cu banci din cea mai frigida marmura si chiar bordura lor este (aberant) din acelasi material scump si sec. Senzatia cea mai pregnanta este ca te afli inauntrul unui monstruos bibelou aruncat in traficul din centrul Capitalei.
Este greu de imaginat o mai mare discrepanta intre subiect si realizare: tema impunea smerenie, dar ansamblul se-mbata de trufie, Revolutia cerea caldura, iar monumentul socheaza prin raceala chiar si pe vreme torida. Daca Revolutia ar fi fost facuta cu bani multi si fara strop de entuziasm, atunci ne-am afla in fata celei mai corecte comemorari. Dar monumentul acesta, grotesc de disproportionat in perimetrul urban in care s-a insinuat, este prea mare pentru Piata Revolutiei si totodata mult prea mic, prea marcat de micime in raport cu revolutia din Revolutia romana. Profund eterogena, aceasta grosolanie in marmura si materiale nobile isi are originea in arhetipul monumentului comunist, asa cum s-a impus el, de la Colhoznicii lui Vera Muhina la monumentul lui Gagarin, dominat de un avant vid, paranoic-atletic, intruchipat de forma prismatica ascutita ce caricaturizeaza fara sa aproximeze simbolismul solar si resurectional al obeliscului. Prisma din petice de marmura este ca o prajina ingrosata, pe care nimeni n-o poate folosi pentru a sari “dincolo”, spre spatiul interior al comemorarii. Agrementarea cu aluzii la Holocaust si la ortodoxie nu face decat sa intregeasca derizoriul unui ansamblu care n-are nici stil, nici masura, nici suflet, nici rusine. El este inchinat in realitate (r)evolutiei (neo)comuniste, succesului categoric al tuturor idealurilor (estetice si nu numai) antedecembriste.
Ca mai toate “realizarile” similare din ultimii ani (din cultura, social sau economie), si acest monument se bazeaza, in sfruntarea sa, pe sentimentul mioritic al inevitabilului, pe convingerea tuturor ca nu se (mai) poate face nimic impotriva raului deja existent. Este vorba despre sindromul drobului de sare, deloc intamplator tematizat de monument prin gogoloiul ca un soare de bronz ce atarna in varful tepei de marmura, ca o sfidare si o amenintare perpetua la adresa trecatorului. Numai ca reactia vehementa a societatii a facut ca in ultimul timp asemenea afronturi sa fie retractate sau stopate: Cozma a ramas la racoare, iar constructia salii de sport ce profana odihna lui Lucian Blaga a incetat. Cum ambele exemple (ce ar trebui sa creeze jurisprudenta) se datoreaza, ca si monumentul acesta, ultimelor zvacniri ale regimului Iliescu, posibilitatea ca acest ansamblu sa fie demolat se infatiseaza ca o solutie de bun-simt, justificata nu numai de uratenia si cacofonia urbanistica patente (in acea piata relativ mica se afla patru monumente!), de dezechilibrul pe inaltime pe care il introduce teapa, ci si de inadecvarea realmente cinica a monumentului la tema sa, de contestarea subiectului prin chiar tratarea lui, ce-i rapeste adevarul, solemnitatea, nemurirea.
P.S: Si totusi, ramane un mister cum de un monument promovat de Ion Iliescu a fost construit efectiv sub guvernarea actuala. Ceva, cineva a asigurat continuitatea blasfemiei. Insa aspectele veroase ale acestei intreprinderi probabil legale, dar ilegitime necesita alte cercetari.

DORANA COSOVEANU
Bucurestiul va deveni un mare kitsch

Din punct de vedere artistic, ce credeti despre Monumentul Revolutiei?
Este vorba despre o lucrare care se doreste a fi un omagiu adus celor care au luptat si au murit la Revolutie. Daca ne-am imagina-o supusa unei reductii rapide, asemenea fantasticelor transformari traite de Alice in Tara Minunilor a lui Lewis Carrol, am ajunge la un obiect decorativ, un “bibelou” penibil a carui estetica nu s-ar osteni nimeni sa o comenteze. Dar noi suntem obligati sa acceptam agresiunea unui astfel de obiect supradimensionat, eteroclit, care s-a instalat cu aroganta intr-o piata istorica a orasului Capitala, intr-o totala negandire fata de tot ceea ce inseamna raportul armonios si ospitalier cu ambientul si cu natura, controlul volumetric al ansamblului, perspectiva si alte coordonate urbanistic estetice obligatorii. Daca stilul “nu este o chestiune de tehnica, ci de viziune”, cum spunea Marcel Proust, te intrebi ce viziune au avut cei care au aprobat acest proiect. Nu ducem lipsa de comitete, comisii, comisioane “de cumetrie”, in care apar mai mereu aceleasi personaje care decid soarta bunului mers al culturii nationale. Este ciudat insa ca edilii nu simt nevoia, atunci cand este vorba de estetica orasului, sa consulte specialistii si mai cu seama sa respecte planul urbanistic al orasului (daca el exista). Am inteles ca arhitectul-sef al municipiului, Adrian Bold, a dat semnatura finala pentru realizarea si amplasarea Monumentului Revolutiei. Uniunea Arhitectilor, Uniunea Artistilor Plastici, Uniunea Scriitorilor, Ordinul Arhitectilor, societatea civila, chiar autoritatile Sectorului 1, in administrarea carora se afla Piata Revolutiei, nu au avut nimic de spus? Sau nimeni nu a indraznit, din nou, sa treaca peste “indicatiile” conducerii superioare?
Ce parere aveti despre aspectul Pietei Revolutiei?
In loc sa incercam sa reconstruim (prin obtinerea planurilor, care inca exista) lucrarea lui Ivan Mestrovic, sculptorul sarb de renume mondial, statuia ecvestra a regelui Carol I - care ocupa Piata Palatului -, acest spatiu a devenit o aglomerare de statui, fara nici o noima ambientala. In perimetrul Pietei Revolutiei sunt trei lucrari ale unor sculptori cunoscuti si a mai aparut si cea despre care vorbim. Intr-un spatiu marcat de cei care au crezut si trait cu sinceritate rasturnarea unui regim totalitar, un monument al Revolutiei cere sinceritate, stiut fiind ca sentimentele ambigue dau nastere unui fals limbaj. Ma intreb ce inteleg concetatenii nostri, care trec prin Piata Revolutiei, din ceea ce au sub ochi, din aglomerarea aceasta de monumente si mai cu seama din aceasta din urma lucrare, care domina agresiv si orgolios spatiul pietei. Inadecvata, opulenta si eterogena, in sensul materialelor intrebuintate (marmura, lemn, bronz, sticla, piatra), de o simbolica confuza, nu cred ca aceasta lucrare poate trezi un sentiment de reculegere, de umilitate, de respect, pentru cei care, intr-un elan generos neconditionat, au incercat sa schimbe fundamental destinul tarii.
Monumentul a fost botezat “tepusa cu cartof” sau “scobitoarea cu maslina”. Dumneavoastra ce va sugereaza?
Aceasta forma ciudata, aceasta impletitura confuza de cocon, plasata aproape de varful obliscului, incita firesc la ironii - ea poate fi un “cartof”, o “maslina” sau, poate, un “cuib de berze” -, poate fi orice, dar nu o emblema a Revolutiei. Ca si reprezentarea plastica ambigua a figurilor din bronz, de la baza obeliscului.
Studiul lui June Hargrove (Les statues de Paris) trateaza coordonatele istorice si social-politice care au dirijat de-a lungul secolelor cultura statuara a orasului Paris, demonstrand importanta planului de urbanism al unui oras, in care nu poate interveni oricine si oricand, dupa jocul intereselor sau al bunului plac.
Bucurestiul da semne ca ar putea deveni un mare “kitsch” urbanistic, daca nu va incerca sa respecte ceea ce spunea, cu mare indreptatire, Gheorghe Anghel - un sculptor ilustru al tarii: “Ceea ce ramane dupa trecerea noastra pe pamant trebuie sa fie perfect. Nu avem voie sa jignim natura cu monstruozitati”. (M.B.)

MIHAI OROVEANU, director general al Muzeului National de Arta Contemporana
Un mediocru obiect de vitrina

Credeti ca acest proiect al d-lui Alexandru Ghildus, Monumentul Revolutiei, este potrivit pentru un monument de for public?
Am petrecut peste 30 de ani studiind diverse aspecte ale artei monumentale la noi in tara si am ajuns la cateva concluzii. Una din ele este ca arta de for public la noi a fost si este marcata de entuziaste inaugurari, urmate de precipitate demolari. Ar fi interesanta o istorie a intamplarilor de acest fel. Personal am fost martor al acestui fenomen pentru mai multe monumente si as vrea sa amintesc cateva: monumentele lui Stalin, Lenin, 1907, busturile lui Ilie Pintilie sau Dobrogeanu-Gherea, statuile lui Caragiale si ale multor soldati sovietici sau romani. Prima lucrare monumentala de for public a aparut la noi in 1848 in entuziasmul Revolutiei si a stat pe soclu aproape trei saptamani. Nu m-ar mira ca monumentul d-lui Ghildus sa impartaseasca si el o soarta asemanatoare. Ca sa raspund mai direct la intrebarea pe care mi-ati pus-o: nu s-a ajuns inca la un cadru legislativ ferm, prin care aprecierea valorii artistice si oportunitatea amplasamentului sa fie armonizate si bine cumpanite. Am sa va dau un exemplu: Monumentul Functionarilor Publici Cazuti in Primul Razboi Mondial, care se gasea in Piata Victoriei, un monument de Verona si Medrea, a fost daramat pentru ca autorii concepusera un monument neoclasic, in care un grup de legionari romani duceau pe scut un erou. Dupa instaurarea regimului comunist acest monument a fost calificat ca “monument legionar” si imediat dat jos. Putine capitale europene au vazut o asemenea perindare de monumente, carora li s-a schimbat locatia in decurs de cateva zeci de ani. As aminti cateva, pentru a reimprospata amintirea publicului. Ridicata in 1868, Coloana lui Karl Storck, care celebra venirea in tara a lui Carol I, a fost intai amplasata in gradina Atheneului, apoi in Piata Rosetti, apoi in Piata Cosbuc, iar dupa 1977 a disparut de tot. La fel de cunoscuta este soarta Lupei Capitoline, monument amplasat intai in fata Bisericii Sfantu Gheorghe, apoi in fata Patriarhiei, de acolo in Piata Dorobanti, iar apoi in Piata Romana. La fel, monumentul lui I.C. Bratianu a fost plimbat din gradina casei sale, unde fusese montat de autorul sau, Mestrovic, in 1938, la Mogosoaia, la Combinatul Fondului Plastic, la Golesti, apoi din nou in amplasamentul initial. Nu demult, Dinu Sararu, pe atunci director al Teatrului National, si-a trimis cativa masinisti care au luat monumentul lui Caragiale de pe soclul din Maria Rosetti, din fata casei unde a locuit scriitorul, si l-a plantat, printr-un arbitrar ramas pana de curand fara reactie, in fata Teatrului National, incununand o situatie caragialesca, pentru o lucrare de altfel mediocra si banala, care de fapt este un “Lenin” transformat in “Caragiale”. Revenind la monumentul d-lui Ghildus, acesta a fost fara prea multe consultari amplasat in Piata Palatului, in imediata vecinatate a unui grup de lucrari intre care doua - cea din fata balconului cladirii Senatului si cea a lui Nicodim din fata Bisericii Kretzulescu - erau dedicate aceluiasi eveniment. Prin deceniul patru al secolului XX a existat in Bucuresti o politica mai coerenta de amplasare a unor monumente pe traiectul nord-sud al capitalei, soseaua Kiseleff si Calea Victoriei. Se gaseau pe acest traseu monumentul Regelui Ferdinand de Ivan Mestrovic, Monumentul Infanteriei de Ion Jalea, Monumentul Functionarilor Publici, de care am amintit mai sus, precum si monumentul lui Carol I, tot de Ivan Mestrovic, in Piata Palatului. Aceste monumente erau legate de ideea de statalitate, de istoria independentei Romaniei. Ele au disparut, fiind inlocuite de lucrari mult sub valoarea celor demolate, cum ar fi Omar Kayam, poetul persan, in locul monumentului Regelui Ferdinand sau strania aparitie pe Calea Victoriei a bustului fondatorului Republicii Turce, Mustafa Kemal.
Aparitia monumentului d-lui Ghildus nu face decat sa consfinteasca absenta unei viziuni coerente privind monumentul de for public in Bucuresti. Monumentul contine in compozitia lui si o ghereta de paznic din termopan si nu m-ar mira ca in curand, simetric, sa fie amplasata si o vespasiana, ca sa echilibreze compozitia. Termenul de monument e de altfel inadecvat pentru acest bibelou ridicat la scara, acest mediocru obiect de vitrina, al carui sens si simbolica starnesc tot soiul de intrebari. Numit “Piramida”, monumentul este un vector care strapunge un fel de punga, denumita de autor “coroana”. Sensul este cel al unei penetrari, si nu al unei impodobiri. Ne putem cu indreptatire intreba cine pe cine penetreaza si de ce, si ce legatura au toate acestea cu martirii Revolutiei. La baza, cateva siluete stihiale de bronz aduc aminte vag de tema baroca a transi-ului: corpuri intrate in descompunere, acoperite de triste valtrapuri. Daca incercam sa gasim o legatura intre vector si grupul statuar, montat in fata unui zid cu numele eroilor Revolutiei, ajungem foarte repede la calificative deloc magulitoare pentru artist. Toata aceasta aglomerare de idei plastice stranii este compusa dintr-o multitudine de materiale care se acorda dificil intre ele: lemn, pietre de rau, tuburi de neon, marmura, alama, producand un efect care nu poate fi calificat decat drept kitsch. Daca adaugam ca discursul inaugural a fost rostit de autor, care si-a explicat cu acest prilej demersul, nu m-ar mira ca in curand din ghereta paznicului sa se vanda un caiet cu instructiuni de folosire. Ce mi se pare mai grav este ca aceasta gafa artistica a costat in jurul a 2 milioane de dolari din banul public. Vreau numai sa aduc aminte ca pentru echivalentul unei cincimi din aceasta suma s-au achizitionat in anul 2001 lucrari pentru Muzeul de Arta Contemporana de la circa 200 de artisti. Prin ce mecanisme s-a ajuns la aceasta evaluare si, mai ales, la comanditarea acestui monument imi scapa. Am inteles ca exista oameni incantati de acest monument. Cum e clar din cele de mai sus, sunt departe de a ma numara printre ei. Imi permit chiar sa fac o propunere: din materialele folosite aici se poate face un monument decent in locul unde cenusa celor asasinati la Timisoara a fost aruncata la canal. Un asemenea monument ar trebui sa evite grandilocventa si emfaza desantate ale celui ridicat in Piata Palatului, intr-o incercare de gasire a unei formule demne si sobre, in concordanta cu ceea ce se comemoreaza.

Nu avem dreptul sa ne caricaturizam istoria

Totusi monumentul a obtinut aprobarile necesare de la comisia de specialitate a Ministerului Culturii si Cultelor.
Da, e adevarat, a obtinut aprobare de la o comisie ad-hoc, formata dintr-un locuitor din Baia Mare, unul din Iasi si vreo doi bucuresteni care nu si-au inteles orasul. Dar aceasta comisie este consultativa, numita intr-un anumit moment de catre minister, iar concluzia si hotararea privind oportunitatea apartin ministrului. Dar mai sunt si alte instante, cum ar fi mai multe comisii profesionale ale municipalitatii, al caror aviz a fost, dupa cate stiu, ignorat. In mod normal, un monument de o asemenea importanta ar fi trebuit sa fie rezultatul unui concurs public si al unei analize a unei comisii de profesionisti, arhitecti si oameni de arta. Ca nu s-a intamplat asa este limpede; de mirare este faptul ca exista o anume lipsa de reactie, atat a profesionistilor, cat si a societatii civile, pe fondul unei indiferente absolut jenante.
S-a organizat un concurs prin care acest monument s-a ales din 15 proiecte.
Am facut parte din prima comisie, iar formula castigatoare a fost invalidata. Era dreptul ministerului, care a numit o alta comisie, care a hotarat ca proiectul d-lui Ghildus este suma bunului-gust. Din nenorocire, monumentul a devenit o realitate si pare blindat din punct de vedere legal. Nu-l invidiez pe ministrul Culturii care va trebui sa semneze ultimele plati. Banuiesc ca-i va tremura mana si ca nu o va face fara strangere de inima. Ce este foarte limpede e ca aceste proceduri nu pot continua asa. Nu avem dreptul sa ne caricaturizam istoria, sa ne punem in situatia de a ne ironiza monumentele. Va aduc aminte de monumentul lui Avram Iancu de la Cluj sau de monumentul lui Bogdan Voda de la Radauti, un fel de Baron Münchausen calare pe o jumatate de cal iesind dintr-un obelisc, sau de monumentul lui Mihai Viteazul de la Iasi, toate marturii ale unei nepermise frivolitati a deciziei culturale.
Ce credeti ca se mai poate face acum pe cale institutionala? Mai poate face ceva Ministerul Culturii?
Pe cale legala, din nefericire, nu se poate face mare lucru. Daca ar exista o reactie coerenta care sa duca la un proces, poate ca s-ar putea face ceva. Pentru asta e nevoie insa de obstinatie si de o formula legala, nu de una abuziva, cum ar fi simpla folosire a lamei buldozerului. Pentru asta trebuie sa existe critici de arta profesionisti, pentru asta trebuie sa existe o reactie solidara a breslei, dar si a urbanistilor. Sa aduni asa ceva in acest moment este foarte greu.

Un designer nu e un sculptor

Ce credeti ca ar trebui sa se intample cu acest monument si ce se va intampla de fapt?
Pana una-alta, vom trece jenati pe langa el incercand sa-l ignoram si sperand ca este numai un accident, care va putea sa-si gaseasca solutionarea prin regandirea aspectului urbanistic al acestei piete. Pana atunci, am descoperit ca un designer nu e un sculptor si ca avem sculptori adevarati, care, din nefericire, nu mai sunt interesati sa participe la astfel de concursuri, unde autoritatea politica decide in locul profesionistilor.
Putem spune cine este de vina pentru construirea acestui monument?
Noi suntem de vina. Ma simt vinovat si impart rusinea cu profesionistii. Suntem toti la fel de vinovati, pentru ca aceste lucruri se intampla intr-o societate care isi zice transparenta, democratica si asa mai departe. Nu se poate ca prin coterie politica sa se ajunga la dictat artistic.
Considerati ca alegerea proiectului d-lui Ghildus a fost mai degraba o decizie politica decat o optiune artistica neinspirata?
Nu este vorba de optiune artistica; este vorba de clientelism politic, lucru deloc nou in istoria artei monumentale din tara, si cand spun ca este o optiune politica dau o sansa d-lui Ghildus, pentru ca despre una artistica nici nu poate fi vorba. Astept alt gen de optiune politica, cum ar fi decizia de a ridica in fata Palatului monumentul invingatorului in Razboiul de Independenta, Regele Carol I. Nu e vorba numai de semnificatia statala a acestui monument, ci si de faptul ca el este o capodopera si ca recuperarea acestui monument se poate face cu mijloacele tehnice actuale, pornind de la intermediarul si detaliile in marime naturala aflate in Muzeul Mestrovic de la Zagreb. Iar daca avem nevoie de bronz, am o propunere, in prelungirea comentariilor privind soarta unor monumente la inceputul acestui interviu: putem folosi bronzul orgoliosului monument al cneazului de Ramnic, Suvorov, care domina inca, nejustificat, drumul Moldovei. (M.B.)