O lume de vorbe

Paradoxul României de azi e acela că trăim într-o lume extrem de politizată, fără a avea însă o percepţie adecvată a politicului. De ceva vreme – mai multă totuşi decît am fi dispuşi s-o acceptăm – politica s-a rupt de viaţa publică, devenind un soi de activitate a unui club închis pe care nu-l mai leagă de restul populaţiei decît intensa mediatizare. În ciuda demodatului slogan “Tu alegi!”, toată lumea ştie că cei care decid sînt, în fapt, un număr redus de capi dei tutti capi care au edificat (conştient sau nu) în jurul lor o barieră de privilegii care-i face deopotrivă intangibili şi insensibili la problemele care nu privesc strîmtul lor cerc. Oricît de mult ar lucra consilierii de imagine şi specialiştii în retorică politică, e limpede pentru oricine că politica nu mai vizează azi res publica, ci doar reglările de conturi dintr-un mediu închis.

Mai mult ca niciodată, cetăţenii sînt deposedaţi de atributul personal pentru a fi reduşi la expresia epurată a unui personaj colectiv al cărui greutate statistică poate înclina balanţa de forţe în favoarea unei tabere sau a alteia. Problemele omului comun constituie subiect de mirare ori de indignare (bine articulată mediatic), însă niciodată de interogaţie pentru omul politic. Aceasta dintr-o raţiune simplă: problemele Domnului Orişicare nu sînt problemele lui. Oamenii de rînd n-au nimic de-a face cu politica; aceasta e priveligiul unei clase net departajată de restul muritorilor. Ceea ce caracterizează ultimii ani este escaladarea luptei politice de aşa manieră încît astăzi mişcările au devenit atît de rapide şi de haotice, încît orice distincţie dintre actorii scenei publice pare irelevantă. S-a ajuns la un nivel al confruntării în care e greu de crezut – dincolo de partizanate emoţionale – că cineva mai poate distinge (după gîndire, discurs sau gesturi) personajele din cadrul spectral al televizorului.

Cum s-a ajuns aici? Probabil imediat după alegerile din 2004 care nu au marcat nicidecum un echilibru de putere, ci – dimpotrivă – paroxismul tensiunii dintre două forţe de puteri egale. Tot ce a urmat de atunci a fost (la fel ca-n Prima Conflagraţie Mondială) un “război de tranşee”. Fiecare parte a încercat destabilizarea celeilalte prin atacuri, atît de guerillă cît şi frontale şi, în faţa rezistenţei defensivei adversarului, fiecare s-a simţit datoare să pluseze. Spargerea alianţei liberale a marcat deopotrivă eşecul patent al ideii de coaliţie în politica românească actuală şi multiplicarea fronturilor. Războiul – căruia, în mod tradiţional, înţelegerile dintre capi îi impuneau anumite reguli – a izbucnit la vedere. Totul a fost adus la lumină, iar ecranul a devenit scena unei grosolănii şi a unei violenţe exhibate pînă dincolo de refuz. Escaladarea conflictului dintre democrat-liberali şi liberali a fost le point de non retour dincolo de care totul a devenit posibil. Departe de faptul ca media – care se erijează în reprezentantă a “poporului” – să pondereze poziţiile belicoase, aceasta (mizînd probabil pe efectul lor dramatic) le-a potenţat obnubilată de fericirea de-aşi regăsi impulsul zilelor din decembrie: transmiterea în direct a unui război civil.

Mulţi din parlamentarii legislaturii trecute erau fie proaspăt promovaţi în funcţii de conducere, fie – cel mai adesea – la primul lor mandat şi, implicit, la primele apariţii televizuale la scară naţională. Nu e de mirare că acest ecou al vocii (şi imaginii) lor i-a îmbătat atît de tare încît şi-au uitat orice reticenţe şi-au început să declame arii belicoase şi să agite dezvăluiri cu un patos care trebuie să-i fi lăsat perplecşi pe bătrînii partidelor. Pas cu pas – probabil fără ca cineva s-o fi dorit intenţionat – furtuna vorbelor şi-a pierdut obiectul şi a devenit un ciclon autonom a cărui miză nu mai era aceea de-a rezolva ceva, ci de-a reduce la tăcere adversarul. Fiecare dintre tabere începuse ostilităţile cu un scop anume, însă (la propriu) “s-a luat cu vorba” şi a fost împinsă mult mai departe decît fi scontat iniţial şi, în acelaşi timp, mult mai departe decît ar fi putut acoperi. Pe de altă parte, acum nu mai putea să cedeze şi să se retragă cu un simplu mea culpa. Confruntarea se cerea continuată, chiar dacă supralicitarea nu mai aducea nimic altceva învingătorului de moment decît iluzia unei victorii. Aşa au stat lucrurile cu tentativa de revocare a Preşedintelui şi cu promulgarea Legii Salarizării Profesorilor.

Alegerile din 2008 n-au adus nici o modificare; aceleaşi forţe, în aceleaşi poziţii, doar că pe un cîmp de luptă mult mai pustiit. Criza a venit la momentul oportun pentru a justifica toate eşecurile şi derapajele acumulate într-un timp în care atenţia oamenilor politici fusese complet distrasă de la problemele societăţii. Forma pe care-a luat-o criza în politica românească a fost “guvernul de uniune naţională”. Singura ei realitate a fost guvernul. Uniunea a fost dintru început o convenţie fragilă pe care nimeni nu se gîndea s-o respecte (ci doar să profite de pe urma ei), iar naţiunea în ansamblul ei a interesat tot atît de mult ca şi înainte. E drept, scandalul despărţirii anterioare a slăbit suficient de mult sensibilităţile pentru ca divorţul anunţat să mai suscite pasiuni comparabile cu cele din urmă cu aproape trei ani. La rîndul lui Guvernul nu ştia prea bine ce e de făcut şi poate – pe fondul unei slăbiciuni economice cronice – nici nu avea prea multe de făcut. Măsurile spectaculoase pe care le-a luat, aducînd în avanscenă privilegiile constituite la toate palierele societăţii, nu au făcut decît să arate în mod manifest clivajele de care aceasta era străbătută. “Societatea” nu era o societate (cum o dovedea faptul că nu intervenise în nici un fel pentru a pondera scandalul anterior), ci o mulţime de societăţi juxtapuse, dintre care unele profitau şi altele sufereau de pe urma oricăror măsuri adoptate de administraţia centrală.

Cum era de aşteptat, cele care pînă ieri profitau au ieşit la atac, iar cele care sufereau au trebuit să se resemneze tot cu cît aveau. Nemulţumirea socială, instrumentată abil de oligarhia sindicală, a împrumutat aceeaşi cale ca şi cea a discursului politic: în locul unei analize lucide a posibilităţilor reale de a face ceva, o retorică inflamată a unor cereri fără măsură comună cu realitatea. Pe acest teren, bineînţeles că Guvernul a ieşit în avantaj, deoarece era mai exersat în războiul vorbelor decît sindicatele. Pe de altă parte, acestea au obţinut ce-au dorit: fără a cîştiga nimic, le-au demostrat susţinătorilor lor că fac totul pentru a le apăra cauza. Destrămarea Coaliţiei n-a fost în măsură să surprindă pe nimeni; cu două săbii se face fie duel, fie balet. Iar războiul vorbelor şi-a urmat calea nu doar pe ecrane, ci şi în comisiile parlamentare. Ceea ce face acest război interesant este faptul că, pentru prima dată, nu mai e vorba de o luptă pe care s-o decidă “artileria grea” a partidelor, ci de un război total, în care toate resursele din teritoriu sînt mobilizate în luptă. Rezultatul nu constă doar în intensificarea agresivităţii, ci şi într-un vacarm general, în care luptele pentru supremaţie în interiorul partidelor se suprapun cu cele din partide. Chiar dacă nu are nimic de spus, fiecare are ceva – şi mai ales pe cineva – de acuzat.

Televiziunile şi presa scrisă, a căror resursă de creativitate a fost sterilizată de importarea “formatelor” emisiunilor de divertisment, se întrec (parte din “obligaţii” transparente, dar greu de mărturisit) în a fi cutia de rezonanţă a acestei agitaţii care – cumulată – crează impresia unui haos iminent. Pe de altă parte, “la bază”, în lumea oamenilor omenilor obişnuiţi, efectul politicii este cvasi-nul. Sigur, complicarea fără noimă a legislaţiei, înmulţirea (la crise oblige...) a impozitelor şi inflaţia care-şi rotunjeşte contururile mai ales pe seama produselor alimentare afectează viaţa fiecăruia. Însă, într-o anumită măsură, acestea sînt rele cu care oamenii s-au obişnuit. Formulele guvernamentale din ultimii ani au epuizat combinatorica posibilă a partidelor eligibile, iar mitul “omului providenţial” a fost demolat cu tenacitate atît de politicienii însăşi, cît şi de mass-media. Drept care lumea ştie că nu vor mai apare (indiferent de alegeri şi de promisiuni) soluţii miraculoase. Ca atare atitudinea populaţiei e mai curînd una una de retragere în pasivitate – atît în ceea ce priveşte munca, cît şi în ceea ce priveşte implicarea civică. Experienţa (dinaintea ultimilor douăzeci de ani) i-a învăţat pe oameni că atunci cînd se apropie iarna (“vrajbei noastre”), cea mai bună modalitate de-a supravieţui e hibernarea. Alegerile care se apropie nu mai stîrnesc entuziasmul de altădată şi e foarte probabil că se vor sfîrşi – indiferent de învingător – cu un rezultat apropiat de egalitate, care va reconfirma disensiunea societăţii şi a clasei politice.

Înainte de ele însă, problema “aleşilor” e cît se poate de ambiguă: pe de o parte mulţi dintre ei realizează că ceea ce a început ca un joc a mers mult prea departe, pe de alta toţi îşi dau seama că – acum, în ajunul alegerilor – nu se mai pot retrage din cursa vorbelor. Sînt prinşi în ea. Efectul (deopotrivă normal şi anormal) al acestui carusel al injuriilor şi acuzelor ce ocupă de cîţiva ani buni avanscena publică românească e acela al desprinderii (la-nceput progresive, acum aproape consumate) a cuvintelor de lucruri. Forţa cuvintelor constă în faptul de a instaura – numind – o realitate. Ori cuvintele care ne inundă din media nu mai numesc de mult nimic altceva decît vidul ping-pong-ului automat al replicilor la replici. Iar acest vid nu e transparent decît unei lupte care, pe măsură ce se intensifică, îşi pierde tot mai mult miza. Separarea cuvintelor de realitate blochează accesul la aceasta din urmă (descrierea situaţiei reale a României de azi, a felului în care e afectată de criză şi a orizonturilor de ieşire din ea este inexistentă la nivelul discursului public semnificativ) şi, în egală măsură, lipseşte cuvântul de dimensiunea lui normativă (fapt manifest în eşecul aplicării oricărei legislaţii în viaţa concretă). Rezultatul: o lume de vorbe care se multiplică exponenţial, chiar şi (sau poate mai ales) după ce cei ce le rostesc nu mai spun nimic. Tot ceea ce se întîmplă în această lume are o aură de ireal şi de neserios. Chiar şi războiul celor pentru care cuvintele sînt mijloace de luptă; chiar şi viaţa celor mulţi pe care estomparea cuvintelor (la contribuie şi mass-media, şi şcoala) îi lasă într-un pustiu al singurătăţii zguduit periodic de fantasmele dorinţelor neîmplinite.

Ce rămîne după toate acestea? Tăcerea resemnată de la finele unui război fără învingători? Sau vacarmul difuz al haosului din care se naşte o lume nouă?

* lector, Universitatea din Oradea