O istorie etajată

Filmul Adio, tovarăşi! prezintă, într-un mod agreabil şi accesibil spectatorilor de orice vârstă, mai ales  celor tineri, evenimente, trăiri individuale, impresii, mărturii ale celor care au trăit acea epocă şi pe care şi-o amintesc, unii dintre ei cu nostalgie, şi în ziua de azi.

„Înaintea noastră stă Germania, în noi mărşăluieşte Germania, în urma noastră vine Germania“, sunau pateticele cuvinte rostite de Hitler, care aveau să prefaţeze al doilea război mondial şi Holocaustul evreilor. Simţind cum Germania tropăie în sângele lui, Hitler nu
şi-a ascuns intenţiile şi a cucerit, „blitzschnell“, Europa de Vest, recunoscând că vrea s-o cucerească. Dar nu s-a mulţumit cu atât. Încrezător şi lacom, s-a gândit să înghită, cu soviete cu tot, şi marele urs de la Răsărit. Doar că dumicatul s-a dovedit a fi unul letal. Marele Război pentru Apărarea Patriei, dus de Uniunea Sovietică şi dincolo de graniţele ei, a făcut din Iosif Vissarionovici Stalin, care nu s-a lăsat pâ­nă nu a călcat pe cadavrul Germaniei, un erou şi i-a conferit acestuia un statut politic de excepţie pentru ani buni care au urmat.

Dacă pe Hitler l-au învins aliaţii, pe Stalin nu l-a mai învins nimeni. După ce a eliberat Europa de Est de sub jugul fascist, pentru a cărui expansiune pusese, în 1940, în mod decisiv umărul, Stalin a refuzat să mai plece din ţările eliberate. Aşa că şi-a făcut de cap, instaurând, cu forţa, guverne comuniste prosovietice şi decimând, prin mandatari zeloşi, în numele internaţionalismului proletar, elite intelectuale, politice şi sociale, adversari reali sau închipuiţi, ocazionali sau tradiţionali. Estonia, Lituania, Letonia, ocupate ca urmare a pactului de neagresiune Ribbentrop-Molotov, România, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia au cunoscut ravagiile libertăţii aduse de poporul rus, încă de la primele acţiuni militare. Jaful, violul şi distrugerile  erau pe ordinea de zi a trupelor răsăritene, aducătoare de pace. Şi astfel, conglomeratul unor ţări îngenunchiate devenea, minciună cu minciună, un lagăr socialist monolit, care se consolida neabătut, folosind propaganda ideologică, dezinformarea cominformistă şi teroarea poliţienească de sorginte cekistă. Totul, sub privirile îngăduitoare şi interesate ale Occidentului, care-şi lingea rănile în urma unei beligeranţe pustiitoare.

Începând cu 1953, anul morţii tiranului de la Kremlin, Uniunea Sovietică devenea, congres după congres, o tot mai mare putere politică, economică şi militară, care se lua la întrecere cu Statele Unite în ridicarea nivelului de trai al poporului şi în cucerirea spaţiului cosmic. Apogeul acestei ascensiuni l-a constituit epoca Brejnev, care a excelat în autodepăşiri lozincarde şi încrederea în fantasma marxism-leninismului. 1975 este anul victoriei ideologice supreme, când Uniunea Sovietică participă la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Internaţională de la Helsinki, pe a cărei ordine de zi figurau recunoaşterea graniţelor de după război, neamestecurile în treburile interne, dar şi obligaţia respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De acum încolo, atuurile falsului prestigiu devin germenii autodistrugerii, care va culmina cu prăbuşirea şi dizolvarea Uniunii Sovietice, în 1991, socotită, astăzi, de Vladimir Putin, drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX“.

Exact de această perioadă (1975-1991) se ocupă serialul de televiziune, în 6 episoade, intitulat Adio, tovarăşi!, regizat de Andrei Nekrasov şi produs de 17 ţări, printre care Germania, Franţa şi România. Primul episod a fost difuzat pe TVR 1, joi 17 noiembrie 2011, şi s-a intitulat Victoria. Pornind de la cartea Farewell, comrades! a istoricului maghiar György Dalos, filmul prezintă, într-un mod agreabil şi accesibil spectatorilor de orice vârstă, mai ales  celor tineri, evenimente, trăiri individuale, impresii, mărturii ale celor care au trăit acea epocă şi pe care şi-o amintesc, unii dintre ei cu nostalgie, şi în ziua de azi. Formula narativă este una facilă, simplistă, pentru a da impresia că se creează o punte între generaţii, spre a fi depăşite eventualele neînţelegeri, neîncrederea sau ignoranţa. Astfel, căutătorul de adevăr este fiica lui Andrei Nekrasov, care studiază, în Occident, istoria, filmată ca un interlocutor întrebător, iar cel care o călăuzeşte prin labirintul întâmplărilor trăite este chiar regizorul, prin propria voce în off.

Se creează, cu aceasta, impresia că tabloul este cu mai multe faţete, că şirul de subiectivităţi are darul de a sublinia compoziţia mozaicală şi, ca atare, istoria este etajată şi multifuncţională. Planurile oficiale se întretaie, îndemânatic şi ingenios, cu cele personale, aducătoare de revelatorii stări sufleteşti. Precizia, patetismul şi grija pentru detaliul cinematografic (s-au vizionat 700 de ore de peliculă, din 35 de arhive publice şi 37 de arhive personale) se întretaie cam forţat, însă, cu interludii comico-ironice, construite pe principiul animaţiei, care dau, din păcate, o senzaţie de derizoriu şi care contrastează vădit cu substanţa densă a materialului documentar.

Printre participanţii la acest „colocviu“ de istorie trăită se numără Anatoli Cernaiev, cel care-i scria discursurile lui Brejnev (epocale sunt alternanţele cu imaginile conducătorului comunist al imperiului sovietic, care glumeşte, tâmp, sibilinic şi plin de sine, cu jurnaliştii, la Conferinţa de la Helsinki), Václav Havel, creatorul Cartei 77, medicul rus Alexander Podrabinek, care a făcut închisoare pentru declaraţii cu privire la tratamentul psihiatric al deţinuţilor politici, cehul Andrei Stavinodek, care a aruncat în aer, în 1978, statuia lui Klement Gottwald, din Praga, şeful trupei cehe de rock The Plastic People of the Universe, muncitorul polonez Maciej, care povesteşte amuzat despre comerţul cu obiecte casnice şi vestimentare primite la nunţi, şi, mai ales şi mai presus de toţi, dizidentul poet (unul adevărat şi juruit demnităţii şi curajului), inegalabilul artist Vladimir Visoţki, actor şi baladist, care a stat ca un munte în calea tăvălugului ideologic şi aneantizant, aducător de frig, teamă şi solitudine şi a cărui voce profundă şi versuri urlate din rărunchi te cutremură şi azi. //

Cuvinte cheie: politica, istoria comunismului, adio tovarasi, stat dictatorial, DNA