O gluma: agricultura pe bani europeni

Noul ministru al Agriculutrii, d-l Ilie Sarbu, a iesit in forta la rampa cu o sentinta taioasa si fara echivoc: in agricultura romaneasca este dezastru! Din pacate pentru noi, domnia sa are perfecta dreptate. Dar, din pacate pentru domnia sa, noi stim de mult acest lucru si nu ne-a folosit la nimic. Probabil si domnia sa il stie de mult si, desi implicat de mult in domeniu, tot nu i-a servit la nimic, spre a ne folosi si noua la ceva.
Sa vedem daca noua constientizare a problemei de catre d-l Ilie Sarbu se va concretiza, in acest al doilea ministeriat al domniei sale, in ceva. Toate aspectele relevate de domnia sa ca trasaturi ale dezastrului sunt corecte: si neaccesarea nici unui euro din fondurile europene pentru programul de dezvoltare rurala, si scaderea productiei la carne si lapte, precum si a efectivelor de animale, in ciuda unei cresteri a subventiilor, si intarzierea nejustificata a platilor directe pentru agricultura, si explozia cangrenoasa a numarului de salariati in Ministerul Agriculturii si, ce sa mai vorbim, a celor din agentiile subordonate (unde si salariile sunt cu peste 75% mai mari), si nerezolvarea delimitarii zonelor de risc pentru pesta porcina, ceea ce mentine blocate exporturile de carne de porc in Uniunea Europeana, si altele, si altele asemenea.
Problema este insa mult mai profunda. De ce se intampla toate acestea? Si, poate si mai si, acestea sunt de fapt expresiile dezastrului sau faptul insusi ca Romania, o tara cu unele din cele mai bune pamanturi agricole din Europa, nu reuseste sa-si hraneasca populatia?! O populatie care tot scade prin migratie si, cu toate acestea, importurile alimentare tot cresc si iar cresc! Sunt aspectele semnalate de d-l Sarbu deficientele de adancime din cauza carora nu merge treaba? Sau este vorba de altele? Il lasam pe d-l Sarbu sa identifice problemele de fond si sa incerce a le rezolva. Cat de cat! Caci lucrurile in agricultura sunt atat de stricate, incat slabe sanse de reusita, chiar daca adevaratele disfunctii ar fi identificate.
Acum si aici am vrea sa ne referim la un singur aspect: de principiu, de abordare. Este lesne sesizabila la d-l Ilie Sarbu - poate este credinta domniei sale, poate este o abordare considerata productiva - insistenta de a se raporta la fondurile europene atat ca un fel de indicator al modului in care merg treburile in sector, cat si ca un fel de reper in functie de care vor avea loc si dezvoltarea agriculturii in Romania, si mantuirea satului romanesc. Nu este insa deloc sigur ca dezvoltarea agriculturii si propasirea satului romanesc vor veni vreodata (candva, nu se stie cand!), dar este sigur ca, daca vor veni, vor veni nu de la Uniunea Europeana, ci de la schimbari de aici, din interior. Daca nefericiri majore nu se vor petrece in framantata Europa, va exista desigur un efect de antrenare din partea Uniunii Europene, care se va resimti in timp, in 30-40 de ani, si in Romania. Dar o schimbare la fata a agriculturii si satului romanesc intreprinsa de bani europeni constituie o poveste de adormit copiii din leagan.
Hai sa fim realisti! Pe termen scurt si chiar mediu, banii europeni nici nu pot fi luati in considerare. Din punct de vedere "fizic" nu se poate ajunge la ei. Dureaza ani de la o eventuala idee pana la folosirea efectiva a banilor. Trebuie sa scrii un proiect, apoi acesta trebuie "birocratizat in spirit european" si abia dupa aceea banul poate fi "accesat". Cineva trebuie insa sa aprobe proiectul. Este vorba de o structura guvernamentala romaneasca. Si, ca atare, nu exista nici o garantie ca aceasta este un arbitru bun, impartial. Si daca nu cumva mai degraba totul se afla astfel la liberul arbitru! Banii pentru consultant s-ar putea ca urmare sa fi fost degeaba cheltuiti, chiar daca proiectul este bun. Iar, in cazul ipotetic ca proiectul a fost aprobat, trebuie sa gasesti bani pentru finantarea integrala a acestuia si nu numai pentru cofinantarea care iti revine, pentru ca banii europeni vin doar apoi, sub forma de decontari.
Daca aceasta este procedura standard, este de inteles ca structuri din mediul rural n-au nici o sansa de a trece de toate furcile caudine. In plus, acum totul este blocat. Caci bancile nu mai ofera credite. "Accesarea" banului european a devenit aproape degeaba pentru ca necreditarea de catre banci blocheaza de fapt utilizarea lui propriu-zisa.
Nici macar pentru banul european distribuit direct sub forma de subventii nu exista garantii de utilizare, desi procedurile sunt mai simple. Vreo 400.000 dintre cei eligibili sa primeasca aceste subventii au renuntat deja in 2008 sa mai "aplice", cum se spune in jargonul fondurilor europene, pentru ca se saturasera s-o plimbe de zeci de ori de la sat la oras si sa suporte de tot atatea ori controale peste controale din partea celor care, daca tot nu le iese nimic pentru buzunarul propriu din acest tip de bani europeni, macar sa se dea mari.
Si sa nu ne facem a nu vedea ca, desi cam o treime din agricultori pe ansamblul Uniunii Europene sunt taranii romani, subventiile la care acestia sunt indrituiti potrivit mecanismelor comunitare reprezinta doar 5% din cele acordate in total agricultorilor "europeni".
Sa nu ne amagim! Cifrele sunt nu numai reale, dar nici macar nu sunt intamplatoare, ci exprima o optiune deliberata. Ajutorarea ridicola a taranului roman prin comparatie cu restul agricultorilor europeni il va impinge, vrand-nevrand, sa iasa din joc. Cu cat mai repede, cu atat mai bine pentru responsabilii Uniunii Europene, care vor putea consemna astfel o dubla reusita: fortarea unor aparente performante in agricultura din Romania, dar prin disponibilizarea de lucratori, si nu prin cresteri de productie, care ar pune in pericol pe cei care au ocupat deja pozitiile de furnizori agro-alimentari comunitari.
Si apoi, pana la urma urmei, pentru cine sunt banii europeni distribuiti agriculturii si dezvoltarii rurale? Dintre cei vreo 3 milioane de romani care au ales bejenia, coplesitoarea majoritate sunt de la sate. Si cei mai multi probabil nu se vor mai intoarce inapoi, oricum nu in agricultura. Astfel ca disponibilizarile din agricultura pentru eficientizarea sectorului si dezvoltare rurala sunt mai mult discutii pe hartie, si nu in practica. Noii boieri romani, precum si Uniunea Europeana, nu vor mai avea pe cine sa disponibilizeze, dar probabil nici cu cine sa lucreze pamanturile. La tara au ramas batranii, care n-au mai putut sa-si ia campii si care isi asteapta sfarsitul la munci pe campurile patriei. Mie, unuia, mi se pare ca isi asteapta obstescul in liniste si demnitate.