Între documente, amintiri şi trăiri

În toată lunga perioadă comunistă, pe care eu am trăit-o ca o fiinţă perfect conştientă timp de mai bine de douăzeci de ani, am făcut observaţia pe care nu mi-am comunicat-o decât între persoane de verificată încredere, rude sau prieteni bine cunoscuţi, anume că acest comunism pe care-l suportam eu, împreună cu milioane şi apoi miliarde de oameni, este un fenomen incomunicabil pentru cei din afara lui sau care nu l-au apucat ca pe o experienţă personală. Şi totuşi, încălcându-mi acest adevăr capital formulat de mine aşa de catogoric, am scris mult despre comunism, mai puţin despre aspectele teoretice şi mai mult despre ceea ce trăisem şi resimţeam încă. Partea însă cea mai interesantă şi de oarece haz e că şi astăzi el stăruie în amintirea multora care nu vor să-şi amintească, dar care tresar când descoperă ceva din cele spuse de mine mai sus.
Cândva am spus că revelaţia părţii celei mai nocive din marxism şi din experienţa lui o reprezintă ceea ce a scăpat intenţiilor lui absolutiste: normalitatea firesc omenească, aceasta dând impresia că sistemul e totuşi posibil, că se poate trăi în comunism din moment ce el oferă şi prin ceea ce nu e programat o largă bază de existenţă, acceptă fără a o tolera o marjă de libertate pe care o nesocotesc utopiştii anticomunişti, oricât de bine intenţionaţi, care nu au trăit însă în sistem.

Unul dintre aspectele cele mai caracteristice pe care le-am descoperit şi urmărit în noua mea existenţă, dar şi la cei din jurul meu, în mediul social şi familial, a fost că tot ce ne-a fost dat să trăim nu s-a decis printr-o luptă (dezbatere) de ordin ideologic; teoriile vag cunoscute nu au contat prea mult faţă de realităţile crude şi foarte repede sesizabile. Comunismul românesc nu a avut antecedente în mentalul românesc, aşa cum au avut revoluţionarii în Rusia; dezbaterile de acolo au fost acerbe, ajungându-se până la urmă la un război civil, soldat cu izbânda extremiştilor bolşevici, utopia pierzându-şi însuşi caracterul ei ireal.

(Este drept că socialiştii, dar mai ales marxiştii de variate nuanţe n-au recunoscut vreodată că teoriile lor duc la ceva utopic, iluzoriu, care nu existase vreodată, dar cu certitudine poate exista, adică va putea fi construit – un termen care nu era explicit prevăzut în Manifestul Comunist şi în programele iniţiale.)

De aici neîncrederea mea în texte, în documente care stau la dispoziţia istoriografilor şi studioşilor şi înclinaţia permanentă spre ceea ce a fost trăit în primul rând de martorii acestei calamităţi care, nouă, românilor, ne-a inspirat din capul locului oroare. „Reconstituirea“ evenimentelor şi procesul istoric cât mai serios (eventual obiectiv) e, după opinia mea, irealizabil. De aceea, am semnalat situaţia privilegiată a ţării noastre, care se va dovedi aşa de refractară comunismului în prima fază, căci noi am avut la noi acasă o experienţă de contact aproape unică în raport cu a altei ţări, la care Revoluţia rusă a venit ceva mai târziu, după ani de zile, cu aura unei victorii neaşteptate, care omologa sau amorţea multe critici. Or, aşa cum nu se prea aminteşte (pentru că nici nu se ştie), Revoluţia rusă (înainte de a fi bolşevică) a izbucnit pe frontul din Moldova, în toamna timpurie a lui 1917, şi toate evenimentele, inclusiv tragedia familiei imperiale (abdicarea ţarului, republica promis democratică de Kerenski, capitularea şi încheierea unei păci provizorii), au corespondente la noi, la scară mai redusă, dar cu totul alte soluţii în final. De ce, oare?

Cei care cunosc adevărata istorie a poporului român, aşa cum s-a plămădit el în veacul fericit ce a precedat ultimatumul sovietic din vara lui 1940, au răspunsul la această întrebare, chiar dacă nu au şi curajul de a o formula şi a o face publică. Timp de un secol, noi, în variatele noastre formule statale şi între hotare variabile, am fost o sfidare la adresa despoţiilor din jur: regimul sultanilor, autocraţia rusească, misiunea divină a Imperiului Habsburgic (acţionând în principiu la ordinul Papei de la Roma), insolenţa şi blocajul aristocraţiei maghiare în Transilvania şi rigiditatea implacabilă a patriciatului săsesc erau incomodate de voinţa de afirmare a unei etnii care invoca în favoarea ei numărul şi sfida autoritatea centrală, ea având centrul spiritual dincolo de stat.

În nenumărate rânduri, dar mai ales după eliberarea de după decembrie 89, am afirmat că în perioada de dinainte de 1938-1940, societatea românească a fost una caragialian-minulesciană, cu toate şansele de a deveni tudor-muşatesciană şi mentalitatea aceasta nu putea pieri dintr-o dată, în ciuda calamităţilor care au lovit-o şi chiar au jalonat-o tot timpul. Odată cu ultimatumul sovietic (sprijinit ocult, dar nu în cel mai mare secret de Germania lui Hitler), ne-am trezit într-o situaţie cu totul nouă.

„Numai Dracul şi Ţarul ştiu care e politica rusească“, afirmase marele nostru patriot Bogdan Petriceicu Hasdeu (în transcripţie sovietică: Fadei Ghizdeu).

În faţa noastră apăruse un alt personaj care se bucura de faima că e cel mai mare geniu al omenirii: Iosif Vissarionovici Stalin, având un grad al inteligenţei la care n-a ajuns nici Diavolul cu toată lipsa lui notorie de modestie. Acesta din urmă e reputat prin supleţe, subtilitate, lipsă de reţinere, capacitate de dedublare, măiestrie şi acuitate sofistică, ceea ce-l face în stare să-l abordeze pe omul comun, niciodată dispreţuit de el. Pe scurt, Dracul are şi calităţi specific umane, printre care slăbiciunea, arta de a se lăsa păcălit. Este aceasta situaţia unui om care se află înălţat pe Deasupra Omenirii?

Problemele acestea complicate şi poate chiar oţioase nu şi le punea nimeni dintre cei ce aparţineau, ca şi mine, aproape în totalitate victimelor acelui geniu; noi îi simţeam efectele, după ce, după vreo două decenii, le putusem descifra intenţiile să zicem diabolice. Noi ştiam ce e comunismul pentru că ne intrase în case şi eram în măsură să vedem deosebirile dintre promisiunile şi programele lui, ştiam de unde se trage şi ce a spus şi a promis; câştigul a fost prin forţa copleşitoare, nu printr-un joc necinstit, dar caracteristic. Poate că unii compatrioţi de ai mei cu inclinaţii mai spre „stânga“ să fi căutat în marxism explicaţii şi informaţii; eu, neîncrezător în ele, am adoptat instinctiv formula lui Eugen Ionescu, un spirit non-filosofic prin excelenţă, şi care a catacterizat la spartul târgului acest faliment cu vorbele: „Comunismul a fost o pungăşie!“. E o formulă excelentă prin expresivitate, dar pe care acum nu o recunosc ca foarte exactă şi cuprinzătoare; marele scriitor n-a trăit în comunism, i-a sesizat caracterul fraudulos, dar acesta nu înseamnă totul: nu exclude crima, deformarea sistematică, educarea forţată cu efecte prelungite şi greu de înlăturat şi încă multe altele pe care noi le descoperim treptat acum, cu consternare şi nelinişte.

Una dintre marile surprize de după căderea centrului moscovit şi renunţării sale laşe, dar foarte profitabile la orice luptă, a fost că marxismul sau orientările analoage au rămas în picioare, ba chiar s-au consolidat: există în numeroase ţări o stăpânire neclintită a comuniştilor, în alte ţări se fac eforturi pentru a-i aduce la putere, iar în imensa Chină miliarde de oameni (poate majoritatea populaţiei active a Lumii, dacă adăugăm sud-estul Asiei) nici nu ştiu pe ce lume trăiesc; contează doar Comitetul Central sau, cel mai restrâns, Comitetul Executiv al CC, cu sediul în clădirea fostului Palat Imperial sau poate într-un lăcaş comod, dar mult mai mic. Contactul cu realitatea nu se face decât excepţional, ieşind dintre ziduri şi riscând un drum printre milioanele de biciclişti care curând vor fi posesori de automobile din ce în ce mai performante.

A falimentat centrala şi au supravieţuit sucursalele, dar ce sucursale!

Post scriptum

Asemeni multor pagini pe care le-am făcut publice în ultimii anii, şi cele de faţă sunt fundamental memorialistice şi promit că voi continua în acest stil, deoarece sunt partizanul convingerii că epoca nefastă şi ciudată a comunismului nu poate fi reconstituită aşa de uşor de cei ce n-au trăit vreme mai îndelungată sub imperiul ei, unul care promitea şi părea că va fi veşnic. Îngăduindu-mi o contrazicere care a şi fost remarcată, dar pe care aş dori s-o depăşesc, anume că experienţa traiului în comunism este incomunicabilă, cred că, dintr-o mulţime de mărturii ale unor supravieţuitori, se poate afla ceva, poate chiar s-ar reconstitui un tablou foarte general.

Numai că operaţia făcută acum modifică ceea ce aceşti memorialişti au trăit şi au notat cu zeci de ani mai înainte, încât numai cei care au privilegiul de a se rosti pot observa diferenţele; întrucât mă priveşte, o constatare generală e indenegabilă: regimul acesta a avut o adevărată oroare de realitate, de ceea ce era oricărui om la îndemână.

Aceasta e însă şi marca sigură a utopismului, care e propus în abstract şi în imaginar, niciodată propus verificării, chiar dacă unui Platon, un geniu filosofic unanim recunoscut, nu i s-a părut contradictoriu şi absurd să vorbească de ceva care stătea în posibilităţile sale de verificare, de om care navigase şi chiar vânturase Mediterana Orientală, ba chiar o arie mai îndepărtată, unde scufundatul paradis al utopiei sale lăsase urme şi oferea pretexte observaţiei celei mai comune.

Utopia e o problemă de credinţă, nu de ştiinţă... De aceea, Marx şi adepţii lui s-au dezlănţuit împotriva spiritului utopic şi au căutat să impună cu tot dinadinsul caracterul „ştiinţific“ din enunţurile aşa de riscate cuprinse în Manifestul din 1848. Pe utopişti i-au lichidat după obiceiul lor, în spirit pamfletar, cu o violenţă excesivă, care pare totuşi a spune altceva.

După primul război mondial, dar mai ales după al doilea, comunismul de tip marxist, cu varianta sa cea mai victorios omologată, adică bolşevismul rus, s-a instalat într-o considerabilă parte a lumii şi a putut fi observat în funcţiune şi în acţiune până în cele mai concrete amănunte... Dar cine s-a dus să vadă realitatea? Şi, chiar dacă a văzut ceva, nu cumva s-a lăsat orbit de spiritul utopic, cel care întreţinea, prin speranţe, credinţa în viitor?

În chiar paginile revistei 22 am pomenit pe larg de cazul Simonei Weil, unul excepţional, care pe la sfârşitul anilor 30 s-a angajat într-o unitate de vârf a industriei franceze ca să ia contact cu acei „muncitori“ cărora socialiştii, dar mai ales marxiştii le destinaseră misiunea de a schimba şi mai apoi mântui lumea; atâta tot şi i-a fost de ajuns.

Or, chiar înaintea ei, vizitatorii cu diferite scopuri ai Raiului Roşu văzuseră multe şi, fără specială indignare, ci asemenea unor voiajori curioşi, scriseseră multe.

Se dovedeşte astfel că omul nu vede (de foarte multe ori) decât ceea ce-i convine, dar mai ales ajunge să se iluzioneze în ceea ce ştie fără să fi văzut vreodată, nu graţie unei virtuţi compensatorii. Utopia nu e decât expresia cea mai elaborată a acestui fenomen: să o ferim, aşadar, de verificare. //