Noul samizdat: Generacion Y

Mult timp, regimul castrist a fost privit în ştiinţa socială cu un idealism specific doar adepţilor sfârşitului istoriei şi victoriei valorilor democratice. S-a spus că perestroika şi glasnost vor schimba ridurile socialismului latin, că valul democratic al anului 1989 nu poate ocoli tocmai plajele cubaneze, s-a repetat, după implozia URSS, că sfârşitul dependenţei economice va duce la experienţe limitat democratice, s-a sperat în van că regimul se sprijină doar pe charisma lui el lidero maximo şi că schimbarea din 2006, a lui Fidel cu fratele Raúl, va sili regimul la minimă liberalizare. Rând pe rând, iluziile s-au spulberat, în urmă rămânând doar fermentul societăţii civile.

Eliberarea recentă şi exilul etapizat în Spania a celor 52 de prizonieri politici cubanezi, lotul „Varela“, este un scurt cadru din filmul disidenţei cubaneze. Opoziţia underground a revendicat în 2003 respectarea anumitor drepturi negative (libertate de exprimare şi asociere, libertate economică şi antreprenorială, amnistie pentru prizonierii politici) şi o nouă lege electorală. Proiectul Varela, iniţiat în 1998 de liderul Mişcării Creştine de Eliberare, Oswaldo Payá Sardiñas, a fost o tentativă legalistă a democratizării şi a sfârşit în luna mai 2003 cu arestarea a zeci de disidenţi. Propunerile din Varela Proyecto au aşteptat patru ani strângerea celor 10.000 de semnături, solicitate de articolul 88 al Constituţiei cubaneze pentru o iniţiativă populară. Regimul castrist a răspuns cu un dadaist amendament constituţional care prevede că sistemul socialist este „irevocabil“, validat prin referendum cu 99%, potrivit comunicatului oficial. Cu alte cuvinte, damnarea pare eternă.

Opoziţia underground cubaneză este o replică fidelă a polisului paralel din perioada comunistă a Europei Centrale – grupuri informale ale disidenţei, sindicate clandestine, trupe rock interzise, literaţi şi artişti cenzuraţi, studenţi, muncitori, activişti ai drepturilor omului. Societatea civilă este, în sensul cel mai propriu, virtuală. Blogosfera cubaneză s-a redefinit ca principala formă de jurnal-samizdat şi produs media. În lipsa unei prese independente, opoziţia are reţele ilegale de Internet, presupune vizite incognito în hotelurile de stat cu acces la Internet (5 dolari/oră, o treime din salariul mediu de 15 dolari) sau riscă prietenii ilicite cu persoane cu o conexiune la WWW. Poveştile despre Ivan Denisovici şi Boris Davidovici, de astă dată în carne şi oase, intră zilnic în blogosferă fără aprobare de la partidul unic.

Între cele peste o sută de bloguri „neautorizate“, tabloul cel mai viu şi mai plastic al amănuntelor care redau experienţa zilnică a autoritarismului cubanez este Generacion Y. Autoarea este Yoani Sánchez, o absolventă de filologie. Tema dizertaţiei sale, dictatura în romanul sud-american, a fost suficientă pentru a-i închide perspectivele carierei universitare. Născută în 1975, Yoani îşi poartă „Y“-ul în numele blogului pentru a desemna un ciudat obicei al părinţilor în anii 70 şi 80. Într-o societate care nu le aparţinea, cubanezii au folosit combinaţia excentrică a literelor din numele copiilor şi, mai ales, excesul de „Y“, ca surogat al libertăţii. Registrul de naşteri era primul şi, poate, ultimul document oficial unde controlul social nu putea ajunge.

O fotografie panoramică a Havanei şi un grafitto despre campionatul de baseball, datând din aprilie 2007, deschid şirul reflecţiilor de pe blogul lui Yoani cu un exerciţiu subversiv: cum ar fi să atârne de la balconul său un banner cu mesajul „Internet pentru fiecare?“. O întrebare ciudată când pentru o conexiune trebuie să faci cerere la guvern.

Apoi piesele puzzle-lui socialist se adună încet, într-un deja vu: obişnuinţa furtului din proprietatea de stat, resemnarea colectivă – „nimeni nu face nimic“, îi spune cineva într-un taxi-almendrón, jurnalele de televiziune care raportează recolte record la cartofi, aşteptarea zadarnică pentru un abonament de telefonie mobilă. În iulie, rememorează trucurile folosite pentru a scăpa de înrolarea în Uniunea Tinerilor Comunişti, Federaţia Femeilor Cubaneze sau organizaţii studenţeşti şi decide să iasă din anonimat, împotriva sfaturilor prietenilor. Alteori, întâmplările surprind într-un sens invers: în septembrie, fiul lui Yoani se pregăteşte de şcoală şi află noile reguli, eliminarea pauzei de masă la liceu pentru „a eradica contrastul dintre cei care se bucură acasă de un prânz bun şi cei care au mai puţin“; în schimb, regimul castrist oferă elevilor de liceu un sendviş şi un iaurt.

Alte postări ale lui Yoani Sánchez traduc acid şi delicios limbajul de lemn al regimului – „să nu îi lăsăm să învăluie în concepte precum sistem de distribuţie raţionalizat, sprijinul poporului, emigraţie economică ceea ce noi trăim zilnic drept «nu e pentru tine, să nu îndrăzneşti, dacă nu îţi place, cară-te»“. Minciuna presei oficiale are nevoie de un ghid al decodificării întrucât ştirea incompletă că „la Universitatea de Est a avut loc o întâlnire de sprijin a Revoluţiei“ nu face decât să confirme zvonul legat de revolta împotriva condiţiilor mizere din cămine. În fiecare zi, notează bloggeriţa, trebuie să fii un autentic arheolog al informaţiilor, pentru a înţelege trunchierile din ştirile oficiale.

În decembrie 2007, un scaun gol al mesei festive aştepta încă eliberarea lui Adolfo Fernández Saínz, unchiul lui Yoani, arestat în mai 2003, în „primăvara neagră“ a Proiectului Varela. Când fiul ascultă explicaţia „Unchiul Adolfo este în închisoare fiindcă este un bărbat curajos“, replica urmează prompt şi ascuţit – „Atunci, voi sunteţi liberi pentru că sunteţi puţin laşi“. Răspunsul inocent al lui Teo e legitim şi Yoani îi dă dreptate. Nimic din rândurile sale nu invită la iacobinism, schimbare abruptă de regim sau ofensează mai-marii zilei. Dimpotrivă, ironia, un dulce-amar simţ al umorului, civilitatea, moderaţia sunt coordonatele unei tonalităţi care îmbină rebeliunea internă cu stringenţa confesiunii („supravieţuiesc fiindcă postez şi voi mă citiţi“).

Un comentariu din februarie 2008 ne reaminteşte raţia obişnuită a cetăţeanului în comunism: trei livre de zahăr, trei kilograme de orez, un pachet de cafea pe lună. Cum ar fi să îi ceară băcanului „câteva uncii de libertate de asociere, nişte linguri de libertatea cuvântului, poate şi o porţie mică de libertatea de a alege“? Cu siguranţă, l-ar speria!

Ultimele intrări de pe Generacion Y vorbesc despre starea de sănătate a disidenţilor politici intraţi în greva foamei, după moartea lui Orlando Zapata Tamaya, din februarie 2010. Presa oficială i-a clasat drept „mercenari“ ai Statelor Unite, iar sfârşitul lui Zapata a fost prezentat ca „victorie a maşinăriei imperialiste“, americane, se-nţelege. Human Rights Watch a documentat duzini de abuzuri împotriva drepturilor omului. Jorge Barrera Alonso a fost silit de gardianul închisorii să înghită literalmente textul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Vina sa s-a rezumat la ideea „contrarevoluţionară“ de a citi colegilor de celulă documentul Naţiunilor Unite. Blogurile sunt cenzurate, librarii independenţi sunt arestaţi şi Yoani Sánchez a fost bătută pe stradă de necunoscuţi, în noiembrie 2009. Răstimp, aici se lăbărţează în scrolul unei televiziuni private de ştiri titlul „România, ameninţată de dictatură“.

Nu e un reportaj fictiv de Ilf şi Petrov, Cuba este o ţară unde cetăţenii raportează că vacile din bătătură sunt de fapt boi, doar pentru a nu fi obligaţi să vândă laptele către stat la sume derizorii.

Scenariul în care Lenin şi dadaismul îşi dau mâna este prea cunoscut pentru un est-central european – alt decor, aceeaşi piesă a socialismului real. Însă recuzita s-a schimbat. În locul băcanului care afişează sloganul „Muncitori din toate ţările, uniţi-vă!“, străzile Havanei sunt înţesate cu sloganul Socialismo o muerte. Disidenţa cubaneză a răspuns pe Facebook: LIBERTAD Y VIDA. Istoricii nu vor putea ignora aceste felii ale realităţii virtuale.

„Vignietele dezvrăjite ale realităţii“, surprinse de Yoani Sánchez pe blogul Generacion Y, sunt un excurs esenţial pentru cei care uită. Socialismul dinastic cubanez, cu pandantul naţionalist, seamănă ca două picături de apă cu ruda est-central europeană. Imperativul civic de a semna pentru eliberarea prizonierilor politici cubanezi se impune de la sine. Lista este deschisă şi acelora care păstrează în dulap tricourile cu Che Guevara.

Post-scriptum: Un grup de studenţi ai Facultăţii de Ştiinte Politice, SNSPA (Laura Dănescu, George Matu, Miruna Spătaru, Cristina Stoian, Andrei Vlăducu) a lansat versiunea românească a blogului Generacion Y, completând astfel traducerile existente din spaţiul excomunist. Reflexele zilnice împotriva amneziei se pot tonifica aici: http://generacionyro.wordpress.com/, blog care poate fi accesat şi de pe pagina de web a revistei 22 (www.revista22.ro), la secţiunea Bloguri. //