Noua provocare: austeritate şi creştere economică

Dacă actualele spasme ale crizei s-ar mişca pe o traiectorie circulară, am putea constata cum cercul se închide aproape perfect: ne întoarcem la situaţia din toamna lui 2008, când banii au îngheţat.

Istoria se repetă. Investitorii asiatici vând de zor obligaţiunile emise de guvernele europene. Bank of Singapore, o divizie de investiţii a OCBC (Oversea-Chinese Bank Corporation), şi-a avertizat clienţii că investiţiile în datoriile europene sunt riscante şi ar fi bine să se pregătească pentru o îngheţare a fluxului de valute. Europa pare să fi pierdut încrederea investitorilor asiatici şi, astfel, se îngustează mult capacitatea statelor cu probleme de a mai găsi cumpărători în piaţă pentru emisiunile lor de obligaţiuni. În fond, aceste emisiuni de obligaţiuni nu sunt altceva decât o formulă prin care se împrumută trezoreriile diverselor state pentru a finanţa datoriile ajunse la scadenţă şi deficitele curente. Vestea, răspândită ca fulgerul prin presa lumii, explică şi de ce Banca Centrală Europeană (BCE) a fost extrem de activă în piaţă săptămâna trecută, cumpărând masiv obligaţiuni ale statelor europene. Cum se ştie că BCE nu poate interveni direct în piaţă, cot la cot cu investitorii, pentru a cumpăra titluri sau obligaţiuni de stat, era clar că cineva vindea masiv.

Misterul s-a devoalat, însă impasul creat a reaşezat în prim-plan problema modului în care funcţionează banca centrală a zonei euro. Adică imperfect, fără a avea la dispoziţie mecanismele şi muniţiile unei bănci centrale în sensul clasic. Federal Reserves, de pildă, acest sistem federal de bănci centrale americane, poate funcţiona ca împumutător de ultimă instanţă pentru băncile din sistem. BCE nu poate asta. Tot Federal Reserves stă călare pe tiparniţa de bani şi, dacă face rost de cerneală, poate declanşa rotativele cu dolari verzi. Ceea ce a şi făcut deja, prin celebrele QE (quantitative easing), pe care le putem numi facilitări cantitative. În mod special, acest mecanism presupune ca banca centrală să cumpere direct din piaţă obligaţiuni emise de state sau de corporaţii, inclusiv deci de către bănci, în chiar momentul lansării emisiunii respective de titluri de valoare. BCE are mâinile legate, nu poate să facă asta.

Ea poate să intervină şi să cumpere astfel de titluri de stat doar din aşa-numita piaţă secundară. Deci, doar după ce ele au fost deja cumpărate de o altă entitate privată, cum ar fi, de pildă, un fond de investiţii, iar aceasta le scoate la vânzare. În măruntaiele complicate ale acestui mecanism se află şi nodul gordian al crizei euro. Investitorii fug acum de o monedă care pare să nu aibă o plasă de siguranţă.

Mai grav, şi cu o serie de consecinţe greu de cântărit, este faptul că băncile centrale din lume s-au dezmeticit şi au înţeles acum că euro nu este o monedă perfectă pentru tezaurizare. Dolarul este, deoarece americanii pot mişca tiparniţa de bani la infinit. Desigur, asta nu este de dorit, deoarece prin mecanismul de facilitare cantitativă se pot crea bani în exces, situaţie despre care teoria clasică economică spune că ar produce inflaţie. Americanii ştiu însă că nu doar banii în exces pot crea inflaţie. În perioade de recesiune sau în vremuri în care consumatorii sunt inhibaţi din cauza frământărilor privind viitorul nesigur, aşa cum se întâmplă acum, preţurile nu cresc aşa de uşor, deoarece, dacă nimeni nu cumpără o marfă considerată scumpă, pentru a nu da faliment, producătorii şi, mai apoi, negustorii, o ieftinesc.
Criza a evoluat şi a ajuns la un moment de cotitură pentru euro.

Francezii insistă asupra unei soluţii de tip american. Ei ar vrea ca BCE să poată împrumuta cu bani Facilitatea Europeană de Stabilitate Financiară (FESF), în avanpremiera uniunii fiscale. Ei mai vor ca BCE să construiască şi ea un mecanism de expansiune cantitativă, după modelul american. Nemţii se opun aventurii, care, în opinia lor, pune carul înaintea boilor. În viziunea Germaniei, ar trebui mai întâi să creezi o uniune fiscală, disciplinată, cu reguli clare, să modifici Tratatul de aderare pentru a obţine asta şi apoi să vezi cu cine ai mai rămas partener, câtă încredere poţi avea şi de-abia atunci dai drumul la tiparniţă. Presiunea pieţei financiare este din ce în ce mai mare.

Dominoul s-a declanşat de mult. Ideea statelor lumii aşezate într-un şir ordonat, ca piesele de domino, a fost lansată în 1954 de preşedintele american Dwight Eisenhower, e drept, într-un context politic. „Într-un final, ar putea urma ceea ce eu aş numi principiul dominoului care cade“, spunea Eisenhower. „Aveţi un şir de piese de domino, loviţi prima piesă şi se întâmplă că aveţi certitudinea că ultima va fi doborâtă foarte rapid. Şi astfel vom putea observa o dezintegrare care ar avea cele mai profunde influenţe.“ Tot aşa stau lucrurile acum în Europa. Zona euro poate fi privită ca un şir de piese de domino. Bobârnacul dat Greciei a pus o presiune teribilă asupra tuturor statelor cu datorii sau probleme mari. Mult timp s-a crezut că instalarea disciplinei fiscale în economii solide, cum ar fi Italia sau Spania, ar calma nervozitatea pieţelor financiare. Era de aşteptat ca tehnocraţii ajunşi la guvernare în câteva ţări europene să livreze austeritate. Problema e că, mai nou, şi de ce nu, previzibil, pieţele financiare cer austeritate acompaniată de creştere economică.

Simpla tăiere de cheltuieli e necesară, dar nu suficientă. Demonstraţia privind schimbarea opticii investitorilor a venit săptămâna trecută, în momentul în care Italia a atacat pieţele, convinsă fiind că noul premier tehnocrat îşi va face treaba privind reducerea cheltuielilor. Surpriză: investitorii au penalizat obligaţiunile italiene, ca şi când nimic bun nu s-ar fi petrecut. Dominoul nu se va opri însă la Italia sau la Spania. Franţa şi, mai nou, Austria, sunt penalizate de investitori cu un cost al împrumuturilor care nu mai ţine cont de ratingul lor absolut de risc. Europenii ţintesc o rezolvare cu ajutorul Fondului Monetar Internaţional (FMI), care să împrumute el, la costurile sale mici, statele cu datorii mari, cum ar fi Italia. Aici este o problemă, deoarece marele finanţator al FMI este Washingtonul, care ar trebui să accepte asta. Or, americanii au propriile probleme cu datoria şi propriile rezolvări. Mai mult, în FMI se aud şi alte voci sonore, eurosceptice, cum ar fi Marea Britanie, dar şi unele prudente, pragmatice, cum ar fi cea chinezească. Chiar dacă, printr-o minune, toate vocile astea s-ar armoniza, de dragul stabilităţii globale, tot n-ar fi o soluţie ideală pentru statele unde FMI şi-ar instala experţii extrem de riguroşi. Zona euro şi-ar pierde ratingul şi, cu el, şarmul unor avantaje. //

Cuvinte cheie: Londra, criza, Cameron, sarkozy, laburisti, democrati, camera comunelor