Nocturnele psihedelice ale lui Andrei Oişteanu

Noul studiu al lui Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română, poartă marca exhaustivităţii, a erudiţiei impresionante şi a competenţelor multiple ale autorului, care circulă dezinvolt dinspre istoria ştiinţelor, antropologie culturală, istoria religiilor spre istorie literară, literatură şi istoria artei. Pluralul din titlu, „narcotice“, revendică un spectru foarte larg al ariei cercetării întreprinse de Andrei Oişteanu, substanţele psihotrope din arsenalul vechi şi nou al umanităţii, de la drogurile hard, unele produse de sinteză, opiu, haşiş, eter, cocaină, mescalină, LSD, heroină etc., la cele mai prozaice, soft, tutunul, alcoolul, cafeina etc., izolând ocazional culturile specifice în relaţie cu reflexul mentalitar care le-a alimentat şi cu o fiziologie a adicţiei. Liantul îl constituie de fapt fenomenul, narcoza, analizat atât prin reflexul ei cultural, cât şi prin reproiectarea sa ca obiect de studiu în contextul ştiinţelor medicale şi al istoriei religiilor. Cele două paliere se întâlnesc uneori la unul şi acelaşi autor, spre exemplu, Mircea Eliade, deopotrivă preocupat de experienţele psihedelice ca scriitor, explorator al Indiei secrete, dar şi un cercetător al lor din perspectiva istoriei religiilor, cărţile sale despre yoga, începând cu teza de doctorat din 1936, şi despre şamanism edificând noi dimensiuni pentru studiul religiilor.

Există însă mai multe proiecte care fuzionează în această carte admirabilă şi unul este cel al unei altfel de istorii literare, o istorie care este traversată de acest fir al Ariadnei pe care-l reprezintă drogul, cu multiplele sale faţete onirice, o istorie intenţionat ocultată de paravanele tabuizante ale diferitelor epoci, istorie care-şi revendică „povestaşul“. De la menţiunile pasagere la cele care desfac trasee iniţiatice, lui Andrei Oişteanu pare să nu-i scape nimic. Miza însă se plasează mult mai sus, chiar la nivelul configurării ecuaţiei modernităţii, paradisurile artificiale constituind o modernitate spectrală, à rebours, excomunicată, ocultată, dar şi un laborator poetic fără de care nu am avea limbajul de transă al reveriilor simboliste sau poezia beatnicilor. Anumite estetici, precum cea simbolistă sau decadentă, înglobează narcoza, îi reformulează poietic efectele fiziologice, iar simbolismul românesc de la Macedonski şi emulii săi la decadenţii crai mateini secretă aceeaşi atracţie către paradisurile artificiale pe care autorul o analizează avenit în contextul literaturii europene, repusă în joc de narcoze mai mult sau mai puţin controlate estetic.

Autorul completează tabloul mendeleevian al adicţiei ca sublimat estetic, narcozele comunicând în spaţiul nevrozei şi al agoniei sevrajului infernul camuflat al paradisurilor artificiale, relevând un complex meduzant al modernităţii, unde litera şi spiritul ţes arcanele damnării şi soteriologiilor escapiste „oriunde în afara acestei lumi“. Portretele unor scriitori relevă partea de umbră, recuperabilă prin episoadele onirismului indus artificial, opera reflectând incursiunile orfice, beatitudinile şi supremaţiile efemere sau abisul întrevăzut la lumina unui fulger şi, nu întâmplător, o întreagă literatură damnată se află la confiniile cu experienţele narcotice, recomandând sensibilităţi care se desfac plenar sub influenţa drogului.

Rescrierea istoriei literare din această perspectivă recuperează noi şi noi camere Sambô, dar şi o zonă minată, a „categoriilor negative“ pe care modernitatea le presupune. De asemenea, îi revine meritul lui Andrei Oişteanu să scoată la lumină o literatură feminină care prezintă fiziologii ale narcomanilor, cu Sorana Gurian (Întâmplări dintre amurg şi noapte), Ioana Postelnicu (Bogdana), Henriette Yvonne Stahl (Între zi şi noapte, „singurul roman românesc care tratează în cele mai mici detalii toate problemele legate de dependenţa de narcotice“). Pe un alt palier, avem o nouă captare hermeneutică a unor partituri literare canonice de la Ion Barbu la Mircea Eliade şi aici merită subliniat excelentul capitol consacrat lui Ion Barbu, dintre care subcapitolul Regele ciupercilor halucionogene şi şamana Enigel, destinat recitirii în cheia experienţelor cu narcotice a poemului Riga Crypto şi lapona Enigel, constituie o probă de virtuozitate interpretativă. Cu necesitate, autorul separă narcoza de ingerarea drogului în anumite cazuri unde literatura îşi fabrică fără stimulenţi fanteziile, prin urmare narcoza apare ca un model cultural cu variaţiuni, tipul de drog conducând la anumite tipare onirice, nu însă fără aportul sensibilităţii, pe care o dilată, o stimulează.

Dintr-o altă perspectivă, cartea se dezvoltă ca studiu de antropologie culturală similar celor iniţiate de către Adrian Majuru, şi aici avem experienţa lui Andrei Oişteanu, autorul unor studii remarcabile de imagologie, istorie a religiilor şi a mentalităţilor.

Foarte bine opul ar putea fi despărţit în aceste două direcţii, autorul a preferat să le amestece intenţionat, pentru ca faptul de istorie literară să-şi găsească cutia de rezonanţă în istoria mentalităţilor şi a ştiinţelor, recompunând un Zeitgeist dintr-un unghi inedit. Un fapt interesant îl constituie aici şi experienţele pe care oameni de ştiinţă precum Mina Minovici, Gheorghe Marinescu etc. le fac pe scriitori sau chiar pe ei înşişi, pentru a analiza efectele medicale ale narcozei. În acest sens, cercetările doctorilor Nicolae Leon, Vasile Sava, Gh. Marinescu, Eduard Pamfil alcătuiesc un spaţiu al demersului ştiinţific unde câmpul simptomatologic se extinde şi în zona literaturii şi în general a artei. Experienţele şi concluziile lor deschid către un alt registru interpretativ al unor texte literare importante.

Acestui demers îi corespunde pas cu pas unul de istorie a vieţii private negociată între faptul biografic şi istoria mentalităţilor, poli între care se întind câmpurile magnetice ale literaturii.

Centrată pe subiectul narcozei, spectrul narcoticelor include la limită şi „excitantele“ benigne, ceaiul (care pierde confruntarea cu cafeaua), alcoolul, tutunul şi afrodiziacele, beţia în sens generic acoperind întreaga gamă de senzaţii instrumentate prin adjuvanţi specifici. Este dificil de imaginat lumea fanariotă, a levantului, fără giubele şi anterie şi fără ciubuce şi cafea, aşa cum simbolismul francez îşi asociază verdele de otravă al absintului. De asemenea, avem un mic op de istorie culturală a narcozei de la mitologie la focalizarea istoriei drogului la români, venind dinspre practicile magice şi medicina populară descărcate dinspre finele secolului XVIII, ca fapt de moravuri levantine asociate unui libertinism şi plaisirism în notele miorlăite ale manelei şi ohtatului şi înnobilat ulterior ca fapt estetic în fin de siècle cu sensibilităţi maladive, bizarerii nevrotice şi blocaje maniacale.

Un alt capitol important este consacrat actualităţii experienţei moderne a utilizării narcoticelor şi aici avem o altă desfacere a cărţii în două planuri, unul care-i cuprinde pe Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, ultimul relevând dimensiunea pe care literatura contemporană o conferă experienţelor psihedelice. I.P. Culianu constituie un punct de inflexiune atât prin analiza pertinentă pe care o face fenomenului New Age, prin intermediul lui Carlos Castaneda, cât mai ales pentru interesul faţă de formele de transgresiune şamanice pe care-l reflectă studiul său, Călătorii în lumea de dincolo, forme ale căror reactualizări laice intersectează lumea narcoticelor. Postmodernitatea drogului îşi are capitolul ei relevând atât o continuitate a fenomenului, cât şi felul în care el constituie expresia unei sensibilităţi care modelează estetic o epocă. Mircea Cărtărescu, Andrei Codrescu, Alex Leo Şerban, Dragoş Bucurenci, Alexandru Vakulovski etc. constituie reperele unei redefiniri a spaţiului cultural mediat de experienţele psihedelice. Cu aceşti autori şi nu numai, Andrei Oişteanu ne aduce la zi, ne reproiectează în propria noastră lume, în literatura contemporană, în teritoriul inefabil şi totodată interzis dintre viaţa care se vieţuieşte şi viaţa care se visează. //

// ANDREI OIŞTEANU
// Narcotice în cultura
     română. Istorie, religie
     şi literatură
// Polirom, 2010