De același autor
De cite ori vin in Romania ma socheazä, intre altele, nemultumirea profunda si aparent perpetua. O mare a plingerii. Ca si cum nimic nu ar sta in puterile cetateanului. Ca si cum cetateanul nu ar avea responsabilitatea de a participa la viata urbei. Pe oricine intrebi, cu mici exceptii, raspunde de 22 de ani invariabil: Nu s-a schimbat nimic. Romanii circula prin lume, cistiga bani in Europa, orasele gem de masini parcate una linga alta pe trotuare, magazinele sint incarcate de marfa, restaurantele pline, se construiesc si se renoveaza case. Se beneficiaza de dreptul la opinie. Se demonstreaza. Se ridiculizeaza puterea. Si totusi raspunsul este mereu acelasi: Nu s-a schimbat nimic.
Poate este adevarat ca nu s-a schimbat nimic. In continuare lipseste constiinta responsabilitatii si participarii la destinul propriu. Omul e sub vremi. Asa am apucat. Asta ne e soarta. Lipseste impulsul constructiv care face ca o societate sa isi mobilizeze fortele spre binele comun, acceptind totodata in sinul ei ca legitime, diferente de opinii si atitudine. Intr-un cuvint, lipseste ideea ca, indiferent cit de diferiti sintem, dorim impreuna si pentru fiecare dintre noi acelasi lucru: libertate, pace si bunastare.
Zeci de ani societatea romaneasca a fost obisuita sa saboteze puterea in surdinä. In comunism fiecare facea ce putea- fura cuie, curent, carburanti, sau orice altceva care putea subrezi sistemul. Sabotajul si furtul din „avutul obstesc“ ca act patriotic. Ma intreb daca nu cumva, dupa atitia ani in care energiile au fost canalizate pentru distrugerea sistemului si colapsul societatii, este aproape imposibil pentru cei socializati in aceste conditii sa se schimbe si sa accepte o participare constructiva la crearea unei societati bazate pe alte concepte: corectitudine, seriozitate, competenta si mindria lucrului bine facut.
Poate, intr-adevar, nu s-a schimbat nimic. Poate in continuare cetateanul isi face datoria fara placere, fara convingere. Si uneori fara onestitate.
Luna trecuta, in Bucuresti, cer informatii la un chiosc RATB despre o locatie. Mi se raspunde tifnos: Nu stiu eu unde e muzeul asta. Ce am eu timp de muzee, eu am trei copii, doamna!
La coafor, in subsolul magazinului Unirea, mi se face programare pentru ora 9.00. La 9.30 hairstylistul inca nu sosise. Cind ajunge, intr-un tirziu, se scuza zimbind: stiti dumneavoastra cum este, la posta, la banca. Peste tot trebuie sa astepti.
La magazinul naturist din Amzei cer informatii in legatura cu un produs. Mi se spune ca nu este de competenta magazinului sa dea astfel de informatii.
Cumpar pentru prieteni un produs sigilat dintr-un alt magazin si constat, intoarsa la Berlin, ca sticla e doar pe jumatate plina.
In piata cumpar o punga cu nuci din toamna. Mi se da sa gust. Abia acasa descopar ca cealalta jumatate din fundul pungii este rinceda.
Poate este adevarat ca nu s-a schimbat nimic. In continuare fiecare asteapta ca schimbarea sa aiba loc la ceilalti. Cetateanul de rind incrimineaza coruptia politicienilor, considerindu-se indreptatit sa faca insa acelasi lucru, la alta scara. Sa-l mituiasca pe politist, sa dea spaga la medic, functionarilor sau persoanelor publice de la care ar putea obtine avantaje.
Poate e adevarat ca nu s-a schimbat nimic. Sau, poate, totusi. Zilele acestea nemultumirea populara s-a manifestat din nou. Pe fundalul incordarii generale in zona Euro. Pe fundalul nemultumirilor create de masurile de austeritate care au accentuat segregarea societatii. Pe fundalul luptelor de culise si disputelor electorale in avantpremira. Pe fundalul iritatiilor create de pretentiile la autonomie ale secuilor. Pe fundalul ideii ca 2012 este anul sfirsitului lumilor. Atmosfera din tara a devenit irespirabila. De zile si zile se protesteaza. Uneori cu o agresivitate ce atinge paroxismul. Dupa modelul grecesc ori englezesc, tinerii, sau mai putin tinerii furiosi, demonstrantii de diverse culori se dezlantuie. Din nou a explodat mamaliga, spun ziarele, incercind sa puna un egal intre manifestarile actuale si revolutia din 1989.
A face revolutie intr-o democratie suna straniu. Cine pune pe acelasi plan dictatura comunista cu societatea actuala este cel putin inconstient, daca nu chiar rau intentionat. Se vorbeste despre trezirea societatii civile. Si lucrul acesta ar trebui sa ma bucure. Dar de fapt ma ingrijoreazä. Ma ingrijoareaza ca la 22 de ani de la Revolutia din Decembrie 1989, societatea romaneasca pare ca nu si-a dezvoltat alte mijloace si argumente ajungind sa folosesasca confruntarea virulenta in relatia cu puterea, cu adversarii sau cei care impartasec o alta parere. Inca functioneazä principiul: cine nu e cu mine, e impotriva mea si trebuie ras. Injurat. Terfelit. Amenintat cu moartea. Ma ingrijoreaza ca in toti acesti ani in loc sa se exerseze dialogul intre grupurile societatii s-a accentuat confuzia, lipsa de orientare si responsabilitate vis-á.vis de destinul colectiv. Dar mai ales, ca a crescut dispretul de sine. Romanii se dispretuiesc profund ca popor. Dispret care s-a transformat intr-o ura irationala generalizata, lipsita de criterii. Aceasta ura in momentul de fata il are ca tinta in mod simbolic pe Presedintele tarii. In planul doi al urii este clasa politica corupta. Dar de fapt fiecare il uraste pe aproapele sau. Si mai ales, pe sine insusi.
Spun dispret si ura de sine, pentru ca in ultimii ani ea este afirmata cu voce mult prea tare in societate. Fie ca este vorba de comentarii din metrou, din piata, de pe facebook sau in comentariile de subsol ale cititorilor la articolele de presa. Conationalii mei se murdaresc pe ei insisi si pe cei din jurul lor. Ma cutremura lipsa de demnitate si respect de sine care este exprimata in aceste rinduri. Vulgaritatea, autoflagelarea, lipsa de educatie imperecheate cu aroganta fata de restul lumii civilizate produc un amestec Molotow distrugator care lasa rani adinci.
Vin des in Romania. Circul mult prin tara. Cu trenul, cu autobuzul. Cu taxiul. Intreb in dreapta si in stinga. Ascult pareri. Adun impresii. In toti acesti ani din vocile celor cu care vorbesc irumpe aceeasi atitudine autojignitoare. Aceeasi nemultumire. O nemultumire din ce in ce mai oarba la tot ce s-a schimbat in bine in tara in acesti douazeci de ani. O nemultumire frenetica in distructivitatea ei. Se creeaza impresia ca interlocutorii sint interesati mai degrabä de scenarii apocaliptice pe care se bucura sa le vada confirmate. Fixati in a gasi tapi ispsitori, fara a se gindi o clipa la schimbarea care ar putea sa porneasca de la propria lor pesoana. Avintul autodegradarii este atit de puternic, incit din vocile celor revoltati razbeste dorinta unei schimbari de dragul schimbarii. Intii schimbam, apoi vedem. O schimbare fara viziune, doar pentru a-si confirma in final ca schimbarea nu e posibila si ca toti sint o apa si un pamint.
Speranta mea este in generatia tinara, nascuta cu putin inainte, sau chiar dupa revolutie. In generatia care a studiat sau a muncit in strainatate, a batut globul cu piciorul, cu avionul, care a vazut mai multe in scurta ei viata, decit cei care au stat zeci de ani acasa. Generatia care a beneficiat de avantajele libertatii si invatat sa accepte diferentele de opinie si sa le trateze ca pe o sursa de solutii pentru rezolvarea problemelor.
Speranta mea este in generatia cetatenilor de orice virsta, care au ramas tineri pentru ca au mers in pas cu vremea, pentru ca nu au complexe de inferioritate fata de nimeni, pentru ca isi cultiva competenta si calitatile valabile oriunde in aceasta lume. Generatia care stie sa se faca respectata, pentru ca practica respectul fata de ceilalti. Si mai ales respectul de sine.
Sloganul zilei este Treziti-va romani. Si nu pot decit sa il preiau si sa-l transmit mai departe. Treziti-va ca sa schimbati lucrurile in mai bine. Nu lasati libertatile cistigate pe miini neavenite.
Carmen Francesca Banciu este scriitoare si traieste la Berlin
