În căutarea sfârşitului

Odată înlăturată epiderma discursului partinic, realitatea comunistă îşi expune natura ei proteică.

Ce rămâne la capătul unei istorii care debutează, prometeic, odată cu Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie? Dincolo de şirul de blocuri ce marchează habitatul unei întregi umanităţi, dincolo de teroarea care a prezidat la naşterea celei mai bune dintre lumile posibile, dincolo de nostalgia imperială recognoscibilă în conduita unei Rusii niciodată împăcate cu sine, există un nivel al istoriilor care se cer spuse şi un timp al imaginilor care se cer revăzute. Se desenează, adesea ignorată sau privită cu condescendenţă, o istorie cotidiană a Uniunii Sovietice şi a Europei captive, o reunire de timbre şi de culori parte a identităţii europene aflate în căutarea unei naraţiuni unificatoare.

Pe acest traseu al interogaţiilor, Adio, tovarăşi! este nu doar un punct de inflexiune, ci şi un caz exemplar de asumare a acestei raportări lucide la un trecut care nu încetează să revină. Filmul documentar oferă, fără emfază şi patetism, panorama unei lumi extincte, ce pare celor de astăzi la fel de îndepărtată şi de stranie precum secolele antice. În definitiv, pariul pe care şi-l asumă şi îl câştigă pelicula europeană este acela de a da chip unei memorii reprimate, imaginând o punte între generaţii şi vorbind, ironic şi tranşant, despre deceniile care modelează destinele tinerilor care nu sunt decât urmaşii celor de ieri.

Simbolic, trama narativă este organizată în jurul acestui atât de rusesc dialog între părinţi şi copii. Imaginile sunt retrezite la viaţă graţie energiei intelectuale a fiicei ce convoacă trecutul din care vine propriul ei părinte. Între 1975 şi 1991, istoria creşterii şi descreşterii Uniunii Sovietice şi a imperiului ei european se confundă cu istoria încercărilor de a da sens unui destin individual fracturat între Est şi Vest. Fiica este mediatorul care reface, prin mirare şi curiozitate, unitatea unei memorii separate artificial.

Adio, tovarăşi! înseamnă nu doar o serie televizată, ci şi un site de Internet care adună, cu precizie şi imaginaţie, resturile unei civilizaţii dispărute. Cu acribie, realizatorii europeni din jurul reţelei franco-germane ARTE au reconstituit profilul unui timp despărţit de orizontul anului 2011 nu doar prin tehnologie, ci şi printr-o sensibilitate ce pare ininteligibilă celor de acum. Cu un simplu click, pagina electronică aduce la suprafaţă efigiile modeste ale lumii socialiste de ieri. Ilustraţii, însemnări, povestiri ale celor care au fost constructori devotaţi şi conştienţi ai orânduirii socialiste. Tensiunea dintre încremenirea discursului de propagandă şi natura proteică a depoziţiilor individuale este una dintre cheile de acces în acest univers contorsionat al utopiei comuniste.

Simptomatic, 1975, punctul de pornire al acestei istorii cu sfârşit neaşteptat, este nu doar anul extinderii teritoriale maxime a imperiului sovietic, ci şi momentul în care se consumă, aparent nespectaculos, primul act din această piesă a prăbuşirii visului leninist. Documentul de la Helsinki, citit de autorităţile din blocul socialist ca un triumf al diplomaţiei comuniste, introduce, subversiv, tema de dezbatere în jurul căreia se va cristaliza un întreg imaginar al alternativei la tiranie. Drepturile omului devin, odată cu acest text şi odată cu angajamentul oficial al Uniunii Sovietice şi al sateliţilor săi, un reper care nu mai poate fi ignorat.

Disidenţa din spaţiul naţiunilor captive este precipitată de acest efort de a transfera în cotidianul cenuşiu energia rebelă a unor texte care vorbesc, profetic, despre libertatea omului de a-şi decide soarta în afara comandamentului etatic. Din acest (aparent) anodin şi nespectaculos trunchi de la Helsinki se desprinde o întreagă linie de rezistenţă. Miza ultimă a sacrificiului celor care rezistă este apărarea firescului uman însuşi. În răspăr cu elita comunistă care exaltă suveranitatea naţională ca temei juridic al opresiunii, disidenţa central-europeană şi sovietică reafirmă dreptul unei colectivităţi de a–şi trasa destinul în libertate.

Adio, tovarăşi! este istoria acestei lungi şi dificile desprinderi de totalitarism. Gesturile de rebeliune individuală, lipsite de ambiţie politică manifestă, sunt punctul de pornire a cristalizării intelectuale. De la fronda artiştilor cehoslovaci, reuniţi în Plastic people of the universe, la rigoarea discursului Cartei 77, tranziţia se realizează organic, ca un răspuns la provocarea limitării libertăţii de expresie. Arta în socialism, şi aceasta este una dintre lecţiile recuperabile în documentarul european, nu este niciodată inocentă. În absenţa unei alternative formulate explicit, arta este vocea celor fără de putere şi instrumentul care face să transpară sensibilitatea în dezacord cu vulgata comunistă. De la samizdat la excentricitatea poeziei, contestarea optimismului decerebrat totalitar este ţinta acestei revolte creatoare.

În ceea ce are mai dramatic şi vizionar, destinul lui Vladimir Vîsoţki este ilustrarea condiţiei artistului rebel în Uniunea Sovietică poststalinistă. „Dezgheţul“ hruşciovist lasă locul unei viziuni brejneviste care nu tolerează decât aparent marginalitatea ambivalentă a bardului ce rosteşte adevărurile neconvenabile. În cele din urmă, ideocraţia comunistă nu poate supravieţui în absenţa acestui monopol care îi acordă privilegiul cenzurii. Castrarea / domesticirea artei este una dintre ambiţiile tiraniei.

Între ochiurile acestei reţele ţesute timp de decenii, alternând intervalul de represiune cu cele de relaxare înşelătoare, regimurile comuniste îşi generează propria lor civilizaţie socialistă, fondată pe simularea normalităţii antropologice. În aceste state ale muncitorilor şi ţăranilor, bunurile de consum par să fie asemănătoare celor din Occident, iar tinerii acestui timp au dreptul la fericirea planificată atent de către partid. Societate hibridă, societatea comunistă este una în marginile căreia autonomia individuală nu este niciodată un atribut garantat, o dată pentru totdeauna. Negociată cu autoritatea ce intenţionează să exproprieze întreg spaţiul privat, autodeterminarea personală rămâne acea himeră care dă celor din universul comunist puterea de a-şi edifica vieţile în acest teritoriu vidat de libertate.

Penuria economică nu este doar un accident grotesc, ci ordinea cotidiană în raport de care se construiesc destine şi familii.
Adio, tovarăşi! este povestea oamenilor şi naţiunilor care au traversat, după 1989, linia ce desparte cele două lumi. Seducătoare şi ficţională în substanţa ei, naraţiunea lor este magma din care se alimentează prezentul celor de astăzi. Odată convocate vocile lor, puntea dintre generaţii şi dintre cele două Europe este refăcută, iar dialogul dintre destine se naşte, firesc şi dramatic. //

Cuvinte cheie: adio tovarasi, istoria comunismului, politica, stat dictatorial, DNA