Morții domnului Dragnea nu vor boicota alegerile

În multe privințe, scena și actorii politici de acum seamănă cu cea, cu cei din primăvara lui ’90: o forță colosală pune stăpânire pe țară, profitând de deruta provocată sistematic de aparatul de propagandă și de inabilitățile unei opoziții orgolioase, naive, plăpânde. Ai senzația că e inevitabil triumful unui partid care apelează la mijloace de la periferia jocului democratic, în virtutea unor scopuri aflate mult în afara lui – anihilarea oricărei exprimări a adversarului politic și, odată cu lichidarea separării puterilor în stat, controlul cvasi-total asupra unei societăți analfabete civic și dezorientate. Tabloul campaniei electorale pentru Parlamentul European e grotesc. Ce partid social-democrat european ar apela la sloganuri naționaliste atât de stupide? Când văd afișele cu domnul Ponta care-mi defilează prin față, ochiul minții mele citește altceva: „Mândru că sunt plagiator!” Dar nu pe votul meu pariază domnul Ponta și tovarășii domniei sale. Și nici pe voturile unei minorități care se îndărătnicește în refuzul de a înghiți născocirile propagandei. Există, la fel ca în ’90, un aplomb al minciunii sfruntate care sfidează discernământul nostru și uzanțele lumii civilizate.

Față de situația din ’90 sunt însă și deosebiri importante. În primul rând, vrând-nevrând, facem parte din Europa – și, ironia politicii, tocmai despre Europa ar fi trebuit să fie vorba în campania electorală, adică despre o lume cu ale cărei reguli se războiește PSD-ul îmbrăcând bronzul statuii lui Mihai Viteazu și încingându-se cu un brâu folcloric. Sigur, asta amintește de democrația originală a domnului Iliescu, numai că aici s-ar putea să aibă un cuvânt de spus și Europa. Se mai întâmplă însă că acum (deh, progresul!) oamenii comunică între ei cu o ușurință de neînchipuit în ’90, ceea ce face cu putință schimbul de idei și un dram de organizare. Una dintre ideile apărute este cea a boicotului la alegeri, iar partizanii ei sunt gata să se organizeze pentru a o pune în practică.

Ideea asta, trebuie spus din capul locului, nu atinge România profundă, nu martorii Antenei 3 sunt invitați să hamletizeze pornind de la eșecul politicienilor, ci o pătură relativ subțire de alfabetizați electronic, maximum 200 000 de suflete, bănuiesc, tocmai aceia care, grație spiritului critic și unei oarecari culturi politice, ar putea fi înspăimântați de perspectiva hegemoniei PSD-iste. În același timp, pătura asta poate găsi că sunt trendy sau cool asemenea gesturi nonconformiste, că ele ar așeza-o, stilistic, alături de corespondentul ei din Occident. Iar orice lucru care seamănă cu o modă are toate șansele să prindă.

În primă instanță, nu pot să nu fiu de acord cu partizanii boicotului. Da, prea mulți politicieni de-ai noștri arată mizerabil, corupți se află în toate partidele, nicăieri nu găsesc o viziune modernă, bine articulată despre ce ar trebui făcut în România. Numai că asta nu mă poate face să aplic, nediferențiat, exact aceeași culoare peste toate partidele. Ceea ce mă duce iarăși cu gândul la anul de grație 1990. Se spunea atunci, la ieșirea din comunism, că toți suntem pătați, că semănăm cu niște dalmațieni. Concluzia indirectă: nimeni nu e vinovat, nici o judecată critică nu poate fi formulată. Adică un om care n-a făcut compromisuri, altul care a făcut compromisuri minime ca să-și salveze cariera, altul care a făcut exces de zel ca activist PCR, altul care a turnat la Securitate, altul care a fost torționar – cu toții sunt exact în aceeași măsură vinovați, adică sunt cu toții nevinovați în massa societății, iar trecutul trebuie închis cu șapte lacăte într-un cufăr și aruncat în mare, fără cea mai firavă judecată de ordin moral. Aceasta e consecința nediferențierii. Inutil să vorbesc despre efectul ei cu 24 de ani în urmă. Nu văd cum ar avea astăzi un efect mai bun.

Dacă acceptăm să privim mai atent partidele, vom găsi deosebiri în destule privințe. Apoi, în funcție de sensibilitatea fiecăruia dintre noi, anumite deosebiri vor căpăta o importanță critică. De pildă, va fi semnificativă distincția dintre o orientare clară spre Occident și una conjuncturală, ezitantă, cu fluctuații stranii. Ori raportarea la justiție: corupți se află și în partidul nostru și trebuie să îndure rigorile legii – sau noi n-avem corupți, toți cei condamnați din tabăra noastră sunt victimele unei forțe malefice și suntem solidari cu ei. Dar partizanii boicotului îmi pot răspunde: „Mă rog, or fi și deosebiri, noi suntem însă exigenți, la examenul nostru nimeni nu ia notă de trecere, așa că îi picăm pe toți. Diferențele sunt prea mici ca să ne impresioneze. Ai vrea să renunțăm la exigență?”

Nu, nu vreau să renunțăm la exigență. Problema e cum și în ce context o aplicăm. Alegerile nu seamănă cu un examen la care toți candidații să fie picați. Ar însemna să nu mai trimitem pe nimeni la Bruxelles (sau să nu se mai formeze guverne), or, cineva tot va ajunge acolo (un guvern tot se alcătuiește cumva), chiar dacă o pătură subțire hotărăște că nici un politician nu merită să fie votat. De fapt, boicotul înseamnă tocmai suspendarea exigenței: n-ai dreptul moral să-l acuzi de incompetență și ticăloșie pe cel ajuns la Bruxelles în urma unui joc la care tu însuți n-ai participat. A fi exigent înseamnă a urmări atent ce face el acolo, nu a-l arunca într-o mulțime nediferențiată pe care o respingi în întregul ei. Exigența fără participarea la jocul politic prin vot e o glumă proastă.

Boicotul ca soluție radicală îmi aduce aminte de punctul în care s-a despărțit comunismul de social-democrație. Și comuniștii, și socialiștii se presupunea că apărau interesele unui proletariat trăind în condiții precare la începutul secolului XX. Socialiștii au pariat pe sistemul democratic, adică pe votul primit de la cei pe care, respectând regulile jocului, izbuteau să-i convingă. Și, în cele din urmă, au ajuns să câștige alegerile în multe țări. Au impus reforme, au luat măsuri poate discutabile în plan economic, dar n-au schimbat regulile jocului. Iar rezultatul politicii lor, al politicii adversarilor lor și al progresului tehnic a fost o lume relativ prosperă. Dimpotrivă, comuniștii au respins orice compromis, au participat la alegeri (acolo unde a fost cazul) având mereu în minte distrugerea sistemului. Când, grație unor răsturnări tragice, s-a întâmplat să ajungă la putere, au aruncat peste bord regulile jocului democratic. Rezultatul se știe. Morala e banală: dacă te afli într-o țară măcar oarecum democratică, soluția radicală te aruncă afară din sfera politicului. În cazul comuniștilor,a fost criminală. Altminteri, nu duce nicăieri.

În tentația boicotului mai e însă ceva: așteptarea eroului providențial. Nu-mi place nici X, nu-mi place nici Y, nu-mi place nici Z. Eu îl aștept pe Mesia. Nenorocirea e că, în sfera politicului, este o naivitate periculoasă să cauți absolutul. (N-are rost să invoc exemplele știute.) Oricât de meschin și trivial sună, acolo funcționează arta negocierii și a compromisului. Iluziile fantasmagorice sunt semn de imaturitate. În definitiv, un om politic nu e un scop în sine, ci doar un mijloc de a obține un avantaj relativ, poate neînsemnat la prima vedere. Din păcate, în tradiția românească, perseverența, ca și orientarea pe termen lung, n-are un renume prea bun. Mi se pare comic faptul că unii dintre cei mai cool și trendy semeni ai noștri se alătură, inconștient, unei tradiții discutabile. Tot de această tradiție discutabilă ține și neimplicarea, ideea că lucrurile se petrec deasupra capului nostru, că n-are rost să acționăm, din moment ce nu putem schimba cursul lor. Aici se întânesc din nou cei mai cool și trendy cu cei mai folcloric întârziați – cu cei cărora li se adresează statuia de bronz a lui Mihai Viteazu (erou providențial, nu încape vorbă!) și brâul popular din afișele PSD.

Recunosc că, deși poate tentantă ca formă de protest, ideea de a nu vota sau de a-mi anula votul nu mă muncește. E o naivitate. E politica struțului. Dincolo de toate raționamentele sofisticate, de toate calculele și de toate iluziile, un lucru e cert: morții domnului Dragnea nu vor boicota alegerile.

Articol publicat de contributors.ro