Site-uri recomandate

Gourmet Gift - oferte cadouri de craciun corporate
TGG - usi interior
Adauga rapid anunturi gratuite de mica publicitate

Magazin online cu ceasuri de mana

---
Dosar | Editie scrisa
30.04.2008

Monica Lovinescu si Virgil Ierunca: sfarsitul exilului

de Horia-Roman Patapievici, Vasile Popovici, Ioan Stanomir  

937 afisari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii

In dimineata zilei de 25 aprilie 2008 aeronava prezidentiala Romaviaa decolat de pe aeroportul Le Bourgetdin Paris cu urnele funerare ale Monicai Lovinescu si Virgil Ierunca. La bordul avionului, ca insotitori, s-au aflat Gabriel Liiceanu si Mihnea Berindei.

La aterizarea pe aeroportul Henri Coandadoi militari au preluat urnele funerare, trecand, pe covor rosu, printre siruri de onoare ale Regimentului "Mihai Viteazul".

Urnele funerare, a Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca, au fost depuse in foaierul Ateneului Roman, unde a avut loc un moment comemorativ, urmat de pelerinajul celor care au dorit sa aduca un ultim omagiu.

Au participat personalitati ale vietii culturale din Romania, printre care Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Livius Ciocarlie, Andrei Oisteanu, Radu Filipescu. Au fost de fata presedintele Traian Basescu, premierul Calin Popescu Tariceanu, membri ai Cabinetului. Au tinut discursuri comemorative Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici si Traian Basescu.

"Putini oameni pot trai o viata dedicata. Monica Lovinescu si Virgil Ierunca si-au pus viata in slujba libertatii si democratiei", a spus Gabriel Liiceanu. Acesta a amintit de momente in care Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au suportat opresiunea regimului comunist.

Horia-Roman Patapievici a subliniat importanta reusitei celor doi scriitori in lupta pentru democratie: "Vorbind despre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, vorbim, de fapt, despre triumful convingerilor si triumful asumarii unei misiuni istorice".

In finalul momentului comemorativ, presedintele Traian Basescu a prezentat, in numele intregii tari, recunostinta fata de cei doi scriitori pentru activitatea lor din perioada de dinainte de revolutie, dar si pentru prezenta in Comisia care a elaborat documentul pe baza caruia a fost condamnat regimul comunist.

Ceremonia a fost organizata de Administratia Prezidentiala.

 

Cu dragoste si recunostinta

 

(...) A fost destinul Monicai Lovinescu sa fie si insingurata, si singularizata, si martirizata. E drept ca, un timp, inainte de 1989, a fost si ascultata. Dar nu trebuie sa ne mistificam in privinta publicului pe care l-a avut si asupra influentei pe care a exercitat-o. Publicul ei era intelectual, iar dintre cei care o ascultau, cei direct interesati, chiar si cand o aprobau, erau adeseori agasati de inflexibilitatea ei.

Monica Lovinescu manifesta, prin intermediul criticii literare, un magisteriu etic si, sub pretext estetic, formula judecati etice. Nu era un moralist, pentru ca in constitutia moralistului intra destula cochetarie estetica: era un predicator de claritati morale. Paradoxul este ca acest predicator etic a avut drept audienta simpatetica, in tara, generatiile de critici care faceau din autonomia esteticului singura salvare etica posibila. Pe eroarea lor s-a bazat succesul ei. Monica Lovinescu l-a continuat pe E. Lovinescu din ultima sa perioada, autorul magnificului ciclu junimist, acel Lovinescu care recunostea ca el s-a inselat, iar P.P. Carp a avut dreptate.

In timp ce generatiile de critici care o ascultau cu admiratie il continuau pe acel Lovinescu care a fost urmat si surclasat de G. Calinescu: Lovinescu din Critice si din Istoria literaturii romane. Eroul Monicai Lovinescu era Soljenitin. Al celor care o ascultau cu admiratie era Roland Barthes. Ea comenta literatura romana sub comunism cu gandul la disidenta politica; cei care o scriau erau cu gandul la geniul literar. Ea spera sa fie cronicara iesirii Romaniei din promiscuitatea comunista; cei care o ascultau cu interes, daca erau scriitori, sperau sa intre in canonul pe care emisiunile ei il construiau, iar daca erau doar amatori, aveau sentimentul ca urmaresc cronici literare mai libere, un fel de Nicolae Manolescu si Eugen Simion lipsiti de constrangeri si cenzura.

 Se inselau. Monica Lovinescu a fost, cu mijloacele comentariului literar, un critic ideologic si un catalizator politic caruia i-a lipsit reactia pe care s-o precipite. Aceasta a fost una din dramele ei, pe care esecul miscarii Goma il ilustreaza. Nu o interesa sa aiba geniul unui Calinescu, pe care, in tara, toti criticii din ultima generatie maioresciana il invidiau si si-l doreau; si nici nu cauta formulele critice capabile sa-i canonizeze literar pe cei buni din punct de vedere estetic. Ea ii cauta pe cei drepti. Din acest motiv, al doilea paradox al lucrarii ei publice a fost acela ca mesajul ei a fost perfect inteles numai de cei care au detestat-o, singurii care (din cauza cenzurii) au putut scrie despre ea inainte de 1989. Acestia au inteles ca nu ca autori mediocri au fost ei demascati de judecatile Monicai Lovinescu, ci in calitatea lor de nulitati morale si de caractere pernicioase.

Monica Lovinescu a fost autoarea teoriei ca scriitorul, cand compune, nu are doua calimari la dispozitie: el e constrans sa foloseasca aceeasi cerneala si cand se prostitueaza, si cand incearca sa scrie capodopere. Iar incercarea de a fi bun estetic e ireversibil compromisa de faptul de a nu fi fost drept moral. A aplicat acest criteriu in toate comentariile sale critice. A rezultat in acest mod, prin insumare, nu o critica literara, ci o fresca de moravuri contemporane, in aqua forte.

Lucrul esential pe care l-a inteles Monica Lovinescu a fost acela ca problema regimului politic nu e nici politica, nici morala, nici economica, nici administrativa: se refera la tipul de om pus in joc de producerea si reproducerea lui; tine de caracterul uman pe care un regim politic il postuleaza. Si pentru ca tipul de caracter pe care comunismul il producea si reproducea indefinit era odios, lupta ei a fost nu atat pentru o literatura frumoasa, cat pentru o societate de caractere. Pe ele le cauta si dupa aparitia lor tanjea. "Traiti frumos" insemna, pentru ea, traiti drept, traiti in acord cu exigentele demnitatii. Caracterul a fost criteriul suprem care a ghidat viata Monicai Lovinescu. Acesta a fost "curajul fizic in fata mortii" pe care Monica Lovinescu l-a profesat toata viata. Nu doar pentru a-si mantui parintii, cat mai ales pentru a-si salva tara, pe care a iubit-o asa cum numai marile caractere pot sa o faca.

 

Horia-Roman Patapievici

(Evenimentul Zilei, 24 aprilie 2008)

 

 

Un formator de constiinte

 

E posibil sa comprimam liniile unei vieti intr-o singura, esentiala, scena? Viata Monicai Lovinescu, bunaoara.

Mi se pare ca in cazul ei, daca vrem sa intelegem cazulMonica Lovinescu in toata simplitatea lui vertiginoasa, trebuie sa ne gandim la fiorosul santaj la care a fost supusa tanara femeie ajunsa la Paris: de la Bucuresti i s-a transmis ca are de ales intre a tacea pentru a-si salva mama inchisa in inchisoare si a continua sa vorbeasca la microfon, cu pretul condamnarii la moarte a celei pe care a iubit-o fara margini. A continuat deci sa vorbeasca, continuand s-o faca si pentru ca mama a vrut ca fata sa nu cedeze santajului.

Ca intr-o tragedie antica, lucrurile au fost transate cu rapiditatea si necrutarea pe care o imprumuta intotdeauna tragedia si destinul cand izbucnesc la suprafata calm-inselatoare a vietii de zi cu zi: mama a fost ucisa in inchisoare, iar fata a ramas cu aceasta poveste infipta in minte si suflet in toti anii care au urmat, pana deunazi, cand intunericul a stins intunericul acestei dileme pe un pat de spital. Au fost in toti acesti ani mii de zile si multe mii de nopti. In fiecare dintre ele fetei i se dadea sa transeze, de fiecare data de la capat, aceeasi dilema: sa taca pentru a o salva sau sa continue. Iar daca ar fi tacut, cum ar fi fost?

Aceasta e povestea intima, simpla si abisala care a stat in spatele cuvintelor ce ne veneau pe calea undelor "din lumea libera". Din lumea libera in care se presupune ca fiintele traiau libere. Toata lumea va fi trait astfel in lumea libera, cum se spunea pe atunci, prin opozitie cu lumea noastra carcerala, toata lumea, cu ei si a lui Virgil Ierunca, care i-a imspaimele, indarjirea si credinta.

Monica Lovinescu nu ne-a vorbit de pe pozitia omului liber, a celui salvat si la adapost. Cine a cunoscut-o, fie si numai din arzatoarele, fundamentalele pagini ale jurnalului ei publicat de Gabriel Liiceanu, stie ca ea a ramas, si dupa ce noi toti ne-am eliberat, de bine, de rau, dupa ‘89, prizoniera aceleiasi dileme, de nedepasit. Dar faptul ca a fost batuta cu salbaticie de mercenarii Bucurestilor? Ca a intrat in coma? Aceasta intamplare nu va fi fost pentru ea - sa fiu iertat pentru grozavia afirmatiei ce o fac - decat o usurare: nu doar un blazon, cum a si spus-o ea insasi in jurnal cu alte cuvinte, pe care nu am cum sa le gasesc ca atare aici si acum, ci o usurare, una mica, o biata gura de aer inspatiul stramt si inchis ermetic al dilemei create de santajul acesta nerezolvat in eternitate. Fiica ajunsese, astfel agresata, agresata pana in pragul desfigurarii si al mortii, sa impartaseasca destinul Mamei, la care Fiica se simtea partasa.

Niciodata critica literara nu a costat atata, niciodata critica literara nu a cunoscut un asemenea supliciu, ea, care nu pare facuta sa se exerseze in conditii extreme. Dar este Monica Lovinescu un critic literar, cum am vazut ca se spune, oarecum reductiv, in presa noastra din aceste zile de doliu? Intrebarea si-au pus-o tendentios si numerosii ei detractori, biciuiti in piata publica de vocea Monicai Lovinescu. Ea a fost criticul literar suprem, cel ce l-a dezbracat pe scriitor de toate podoabele inutile si l-a judecat in goliciunea lui ultima, cu tradarile, devierile, grimasele si impudorile, cand au fost. Ce ironie insa! I-a fost dat tocmai fiicei marelui preot al autonomiei esteticului, tocmai fiicei lui E. Lovinescu, sa aduca in miezul judecatii critice criteriul moral, alungat de parintele ei din actul critic! Este Monica Lovinescu critic literar? Nu numai ca ea a fost cel mai mare, alaturi de Virgil Ierunca, fiind totodata - fapt irepetabil in istoria criticii literare - si criticul care s-a facut ascultat si inteles pana si in ultimul catun care prindea unde scurte. Putin a mai contat ca litera criticii sale ramanea straina omului neinstruit care se intampla sa o asculte, important a fost intotdeauna ca sensul general al cuvantului ei nu a scapat niciodata nimanui. Daca pana si cu desavarsire incultul secretar general al partidului si-a lui soata tocmai de ea si mai ales de ea s-au simtit stanjeniti, atunci trebuie sa intelegem ca atata demnitate si atata greutate n-a mai avut vreodata critica literara, devenita critica totala.

Monica Lovinescu a fost critic literar, dintre cei fundamentali, dar ea a contat si conteaza pentru noi din multe alte motive. A fost, intai de toate, un formator de constiinte. Intr-o vreme de cacofonii, cum s-a aratat a fi spatiul public românesc dupa 1990 si cum se arata a fi el in continuare parca si mai mult in anii din urma, cand Monica Lovinescu nu s-a mai facut auzita, judecata ei in toate chestiunile esentiale a aratat Nordul. Ma gandesc, de pilda, la problema capitala care este raportul dintre nazism si comunism si unde ea a spus exact ce trebuia spus. Exista in felul ei de a pune problema nu doar un bun-simt, dar si o patima a bunului simt, o judecata directa, penetranta, fondata pe o enorma cultura ce stia sa se rein cateva propozitii ce nu se pierd innote de subsol si divagatii.

Mai era apoi si omul! Pe el il vom plange ceva mai tarziu, insa pe indelete. Vom lasa sa treaca timpul, sa uitam cei trei ani din urma de suferinta si singuratate pe patul de-acasa si de spital, ca sa ne aducem aminte doar de anii de dinainte, cand revarsa asupra celor din jur umanitate, inteligenta, afectiune, umor si autoritate.

Cand lucrurile se vor aseza, va trebui sa vorbim cum se cuvine si despre rolul jucat pe langa Monica Lovinescu si Virgil Ierunca de Mihnea si Catherine Berindei. Ei au contat deopotriva in anii cand toata lumea ar fi batut la usa de pe strada FrançPinton, cat si atunci cand n-a mai ramas in preajma decat o mana de oameni.

Am citit paginile amare ale lui Gabriel Liiceanu, care-si cearta contemporanii pentru indiferenta fata de cartile Monicai Lovinescu, pentru uitarea care pare sa fi venit, antuma, prea grabita, asupra unui om ce a fost - sa o spunem de pe acum si fara ezitare - un erou, si ma intreb de unde va aparea la lumina, din ce glas entuziast, din ce pagina inflacarata, sentimentul ca Monica Lovinescu, cea adanc ranita de ticalosirea cvasigenerala a societatii românesti, cea atat de adanc legata de poporul ei, merita sa intre in mitologia nationala.

 

Vasile Popovici

Rabat, 24 aprilie

 

 

Despre o anume Romanie

 

Timp de cateva decenii, cu precizie si patos al libertatii, Monica Lovinescu a trasat conturul unei Romanii intre ale carei granite am invatat sa traim: o Romanie care putea fi privita ca o patrie lipsita de materialitate politica, dar detinand substanta memoriei si fidelitatii fata de spiritul critic. Mai mult decat o voce, Monica Lovinescu a desemnat, pentru generatia careia

ii apartin, o promisiune a viitorului din care regimul Ceausescu urma sa fie absent. Organic, Monica Lovinescu vorbea limba unei lumi despre care stiam ca a existat si despre care stiam ca va renaste. Romania Socialista nu era si nu putea sa fie patria noastra: in acest punct, vocea Monicai Lovinescu era aceea a unei pedagogii intelectuale si etice, in egala masura. Contributiile reunite in seriile de Unde scurtesunt, in termeni maiorescieni, cea mai importanta piesa a unei "istorii contimporane"a vietii publice postbelice. Si o istorie scrisa din unghiul libertatii.

Si chiar daca, in anii de dupa 1989, Romania celorlalti, a nationalismului protocronic, a gregaritatii si invectivei, pare sa fi pus intre paranteze profilul Romaniei ascunse in vocea Monicai Lovinescu, datoria de memorie nu va fi niciodata uitata. Angajamentele Monicai Lovinescu, atat de lovinesciene in fibra lor ideologica si precizia etica, sunt semnul ultim ca acea Romanie ideala nu a disparut in niciun moment. In numele acelei Romanii, evocarea Monicai Lovinescu este un imperativ. Iar solidaritatea, o stare de spirit si o forma de firesc a demnitatii intelectuale.

           

Ioan Stanomir

 

Comentarii (0)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
Nume:
Email: (nu va fi publicat)
Comentariu:

    Nu exista comentarii la acest articol.

    Dosar

    Editie scrisa

    Campania pentru prezidenţiale la start

    Odată cu începerea campaniei pentru alegerile prezidenţiale, revista 22 a realizat o anchetă printre ...


    Editie scrisa | Andreea Pora

    PSD pregătește prefraudarea alegerilor

    Ordonanța traseismului constituie un precedent periculos și demonstrează din nou că PSD, atunci când ...


    Editie scrisa | Andreea Pora

    Europarlamentare: Cu cine votăm

    PSD, în marș spre Cotroceni Cu doar o săptămână înainte de eu­ro­parlamentare, ...


    Editie scrisa

    Bătălia pentru europarlamentare

    În perioada 22-25 mai, în toate statele membre ale Uniunii Europene vor avea loc alegeri pentru Parlamentul ...


    Editie scrisa | Andrei Cornea

    PROTEST. Sunt un `fascist bătrân`

    Sunt și eu un ”fascist bătrân”, la fel ca și Mircea Mihăieș, tratat în ...

    Recomandarea editorilor

    Subiectele zilei